V.9. Marea Britanie
1830-1914
Datorită industrializării timpurii,
dezvoltarea economică a Angliei se afla cu aproape jumătate de secol înaintea
celorlalte state de pe continent, însă condiţiile de muncă erau groaznice,
ducând la pauperizarea muncitorilor. Pentru a diminua tensiunile sociale a fost
necesară adoptarea unor legi pentru protecţia muncitorilor şi extinderea
graduală a dreptului de vot în rândul păturilor largi ale populaţiei. Sub
regina Victoria o, a cărei domnie a început în 1837, economia a cunoscut o
dezvoltare impetuoasă, însă problemele sociale nu au dispărut, iar mişcarea
muncitorilor a revendicat reforme mai ample. Imperiul colonial britanic a fost
restructurat treptat în sec. XIX, transformându-se în Federaţia Naţiunilor (Commonwealth).
Reformele politice ale monarhiei constituţionale
Anii 1830-1840 s-au caracterizat
printr-o serie de reforme de succes în Marea Britanie.
După moartea lui George IV, a urcat pe
tron William IV, un rege cu idei reformatoare. Votul s-a modernizat prin Legea
reformei din iunie 1832. În acelaşi timp puterea Parlamentului a sporit,
deoarece populaţia oraşelor a crescut rapid, datorită migraţiei de la sate. Împărţirea
locurilor în Parlament nu mai corespundea numărului de votanţi, districtele de
votare fiind reorganizate în favoarea oraşelor. De asemenea, Legea
corporaţiilor municipale (Municipal Corporations Act) din 1835 favoriza
alegerea consiliilor orăşeneşti. Protestul împotriva reformei electorale
liberale din 1832 a consemnat formarea Partidului Conservator şi Unionist din
Marea Britanie, care a căutat să atragă o parte cât mai mare din electorat. Însă
Partidul Conservator Britanic s-a scindat în 1846, când prim-ministrul Sir
Robert Peel s-a orientat către comerţul liber. De asemenea, reformele erau
necesare şi pentru stabilirea unei echităţi între confesiuni. În comparaţie cu
membrii Bisericii Anglicane, catolicii aveau puţine drepturi civile. Abia în
aprilie 1829, datorită prim-ministrului Arthur Wellesley, duce de Wellington şi
a altora s-a aprobat Decretul de degrevare romano-catolic (Roman Catholic
Relief Act). Cunoscută sub numele de Emanciparea catolică, această
lege a pus capăt discriminării oficiale a catolicilor, cărora li s-a permis să
devină membri ai Parlamentului.
Cartiştii
Cu toate că reforma votului din 1832
urmărea întărirea clasei mijlocii, numărul de votanţi era încă foarte mic - circa
patru procente din populaţie. Astfel, în 1837, o asociaţie de muncitori din
Londra a prezentat în Camera Comunelor o Cartă a poporului. Cartiştii cereau drept de vot
universal pentru bărbaţi, cu alegeri care să reprezinte proporţiile reale ale
populaţiei, vot secret şi plata deputaţilor, astfel încât şi cei săraci să
poată face parte din Parlament. Acesta a respins documentul, în ciuda
petiţiilor cu aproape 3 milioane de semnături şi a grevei generale.
Conducătorii cartiştilor au fost arestaţi în Frjedrjch în timpul tulburărilor
din Wales din 1839.
Reformele sociale ale Capitalismului de la Manchester
În timp, diversele inovaţii şi seria de
legi care implementau reforma socială au îmbunătăţit condiţiile de viaţă ale
păturii de jos din Marea Britanie.
La 16 august 1819, o demonstraţie a
muncitorilor a fost înăbuşită în Masacrul de la Peterloo, când cavaleria
a deschis focul asupra mulţimii adunate pe străzile din Manchester.
Conservatorii au conştientizat că pentru a menţine pacea internă era nevoie de
reforme. Prima dintre Legile fabricilor fusese aprobată în 1802,
stipulând sancţiuni pentru munca nocturnă a copiilor şi limitând ziua de muncă
la 12 ore pentru ucenici. Angajarea în fabrici a copiilor cu vârsta de până la
nouă ani a fost interzisă în 1819. În 1824, muncitorilor li se recunoştea
dreptul la grevă şi la formarea asociaţiilor. Însă nu exista nici un fel de
control din partea statului, iar aceste legi erau uşor de încălcat. Prima lege
eficientă a fabricilor a fost aprobată în 1833. Aceasta limita numărul de ore
de muncă pe zi pentru femei şi copii; copiii sub 13 ani nu erau lăsaţi să
lucreze mai mult de nouă ore pe zi. Un departament de supraveghere controla
respectarea legii. Unele dintre îmbunătăţirile condiţiilor de viaţă şi de muncă
se datorează lui Anthony Ashley Cooper, al şaptelea conte de Shaftesbury.
Acesta a încurajat construirea locuinţelor sociale şi a înfiinţat şcoli pentru
copiii săracilor. De asemenea, a introdus anumite legi sociale, inclusiv cea
din 1842 prin care se interzicea angajarea femeilor şi copiilor în mine, şi cea
din 1847, prin care ziua de muncă era reglementată la 10 ore pentru femeile şi
tinerii care lucrau în fabrici. Pentru a menţine un preţ ridicat la grâul
britanic, Parlamentul a aprobat în 1815 un tarif împotriva importurilor,
cunoscut ca Legea cerealelor (Corn Laws), însă preţul ridicat al pâinii
a provocat rebeliuni ale maselor. Ca reacţie, George IV a restrâns drepturile
civile, mai ales cel la libera asociere şi libertatea presei. Legea
cerealelor a fost abrogată în 1846, după mari presiuni din partea Şcolii
de la Manchester - un grup de industriaşi textili condus de Richard Cobden,
care, având interes pentru comerţul liber, s-a aliat cu muncitorii. Liga
împotriva legii cerealelor, înfiinţată de Cobden şi John Bright în 1838, a
cerut educaţie publică generală şi reformă electorală.
Robert Owen
În 1799, la vârsta de 28 de ani, Robert
Owen devine coproprietar la o fabrică de bumbac din New Lanark, Scoţia. Nu
permite munca copiilor, limitează ziua de lucru la 10 ore şi jumătate, devenind
astfel un susţinător al primelor legi de protecţie a muncii. Muncitorii săi locuiau
într-un complex de locuinţe construite special pentru ei, copiii lor mergeau la
şcoală şi îşi puteau cumpăra alimente ieftine de la magazinele pe care acesta
le subvenţiona. Chiar şi cu aceste costuri suplimentare, fabricile lui erau
prospere. Mişcarea cooperatistă, înfiinţată în 1844 în Rochdale, Anglia, i-a preluat
ideile.
Creşterea economică şi bunăstarea socială în Epoca Victoriană
Creşterea economică din primii ani de
domnie ai reginei Victoria s-a diminuat, problemele sociale revenind în atenţia
politicii interne.
După perioada turbulentă de reforme,
Marea Britanie a trecut prin decenii mai liniştite. Marea Expoziţie din 1851,
care prezenta faimosul Palat de cristal, era un simbol al economiei
înfloritoare. Datorită faptului că reforma din anii 1830 instituise structuri
parlamentare, revoluţiile de la 1848 din întreaga Europă nu au afectat Marea
Britanie. Creşterea economică spectaculoasă a fost urmată de o criză care a
exacerbat problemele sociale. Unioniştii care se organizaseră în 1868 în Congresul
Sindicatelor (Trade Union Congress) aveau din ce în ce mai mulţi membri.
Greva docherilor din Londra din 1889 era un semn al încrederii tot mai mari în
unionişti. Mulţi şomeri emigrau în America sau Australia. Comitetul de
reprezentare a muncii (Labour Representation Committee), înfiinţat în 1900
şi redenumit Partid Laburist în 1906, era tot mai influent. Liberalii
David Lloyd George şi Winston Churchill revendicau bunăstarea populaţiei. În
câţiva ani s-au făcut o serie de progrese: s-au introdus pensiile, ajutorul de
şomaj, asigurarea naţională de sănătate şi un salariu minim pentru anumite
grupuri sociale. Amendamentul înaintat de William Gladstone proiectului de
reformă din 1867 i-a asigurat cu drept de vot pe muncitorii de la oraş, iar în
1884 acest drept li s-a acordat şi ţăranilor. Femeile, reunite în asociaţiile Suffragette,
luptau şi ele pentru a obţine drept de vot.
Lupta
irlandezilor pentru independenţă
În 1845, creşterea spectaculoasă a
populaţiei irlandeze şi degerarea cartofilor au dus la o foamete cumplită, care
a durat până în 1849. Prim-ministrul, lordul John Russell, a refuzat ajutorul
de stat pentru ameliorarea crizei. În schimb, a trimis soldaţi pentru a
contracara tulburările izbucnite. Peste un milion de irlandezi au murit de
foame şi din cauza epidemiilor, iar alte două milioane au emigrat.
Naţionaliştii au cerut independenţa politică a Irlandei, iar societăţi secrete,
precum Fenianii (the Fenians), i-au asasinat pe reprezentanţii guvernului
britanic. Irlanda a devenit independentă abia în 1921, cu excepţia părţii ei de
nord.
Regina Victoria I
Regina Victoria a Angliei şi împărăteasă
a Indiei a urcat pe tron la 20 iunie 1837. Domnind timp de 64 ani, a marcat o
întreagă epocă în istoria Marii Britanii. Epoca Victoriană s-a caracterizat
prin prosperitate economică şi prin poziţia de lider a Marii Britanii în lume.
De asemenea, în această perioadă a fost promovat un stil de viaţă conservator
şi convenţional. Soţul reginei Victoria, prinţul Albert de Saxa-Coburg-Gotha,
şi-a impus opiniile conservatoare în faţa unei regine orientate iniţial spre
liberalism.
Politica de colonizare în ajunul primului Război Mondial
Marea Britanie şi-a extins vastul
imperiu colonial, însă a intrat treptat în conflict c u Imperiul German, care
îşi dorea propriul său „loc sub soare".
Lunga domnie a reginei Victoria
(1837-1902) a fost marcată le pretenţii imperialiste şi le expansiunea continuă
a imperiului colonial. În 1858, când Compania Indiilor Orientale a fost
desfiinţată, în zorii Răscoalei şipailor, Coroana Britanică a preluat itribuţiile
guvernului Indiei, în fruntea căruia a fost aşezat un vicerege englez, Victoria
autoproclamându-se împărăteasă a Indiei în 1876. Coloniile din Hong Kong - pe
care Anglia le arendase pentru o perioadă de 99 de ani prin Tratatul de la
Nanjing care a încheiat Războiul opiului din 1842 - şi Singapore au asigurat
expansiunea în China şi Pacific. Din această cauză însă Marea Britanie a intrat
în conflict cu Rusia. În Bătălia pentru Africa, Marea Britanie a intrat în
dispută cu Franţa şi Germania pentru ultimele regiuni necolonizate din lume.
Egiptul a fost ocupat de Marea Britanie în 1882, în primul rând pentru Canalul
Suez. În anii 1890, Marea Britanie s-a aflat în pragul unui război cu Franţa
pentru controlul asupra Sudanului, condus mai târziu de condominiul
anglo-egiptean, în Criza de la Fashoda. Ambele puteri s-au aliat împotriva
Imperiului German în 1904, formând Tripla înţelegere (Antanta), la care s-a
alăturat şi Rusia în 1907. Coloniile cu populaţii mari de emigranţi europeni au
cerut autonomie.
Transformarea imperiului într-o Federaţie
de Naţiuni (Commonwealth) în sec. XX a început cu Raportul Durham din 1839,
care prevedea unirea şi autonomia guvernamentală a provinciilor canadiene
Astfel, coloniile rămâneau sub tutela ţării-mamă, până când obţineau şi
independenţa politică. Teritoriile colonizate s-au unit în federaţii mari şi au
adoptat constituţii după modelul britanic. Canada, Australia, Noua Zeelandă şi
părţi din Africa de Sud au fost definite ca dominioane - regiuni guvernamentale
în interiorul Imperiului Britanic, autonome din punct de vedere administrativ -
la Conferinţa colonială din 1887. Odată cu intrarea lor în Primul Război
Mondial, de partea patriei-mamă, statutul coloniilor şi al dominioanelor s-a
schimbat, acestea fiind recunoscute în 1917 drept naţiuni autonome ale
federaţiei imperiale. La Federaţia Britanică s-au mai adăugat şi alte teritorii
după Primul Război Mondial, când unele dintre fostele colonii germane şi
otomane au devenit protectorate sau teritorii sub mandat britanic.
