V.8. Franţa
1814-1914
După Napoleon I, Franţa îşi recâştigă
poziţia în rândul marilor puteri europene. Dinastia Bourbonilor încearcă să
restabilească monarhia prerevoluţionară, însă represiunea politică şi
nedreptatea socială conduc la mai multe revolte, care câştigă treptat forţă şi
avânt. A Doua Republică, care a rezultat după Revoluţia de la 1848, era din nou
transformată într-un imperiu printr-o lovitura de stat a preşedintelui
Ludovic-Napoleon. Însă, în timp, se reafirmă interesul pentru politici
liberale, iar conservatorii se află sub o presiune din ce în ce mai mare.
Imperiul sfârşeşte odată cu înfrângerea suportată din partea Germaniei în
1870-1871, iar a Treia Republică elimină definitiv bonapartismul în lupta
dintre ideile republicane şi cele conservatoare.
Domnia Bourbonilor şi Revoluţia de la 1830
Franţa devine monarhie constituţională
sub Bourboni. Politicile lor de restaurare determină izbucnirea Revoluţiei din
Iulie 1830.
La 4 iunie 1814, după aproape un an de
la înfrângerea definitivă a lui Napoleon în Bătălia de la Waterloo şi exilul
său la Elba, Franţa primeşte La Charte Constitutionelle, o nouă cartă
pentru o monarhie constituţională. Aceasta cuprindea unele elemente
democratice, cum ar fi un cod civil şi un Parlament bicameral, cu o Cameră a
nobilimii, aleasă de către rege, şi cu o Cameră a deputaţilor aleasă prin vot.
Bourbonul Ludovic XVIII conduce un regim de restauraţie care favoriza
aristocraţia şi marea burghezie deţinătoare de proprietăţi. Această politică a
continuat după perioada de O Sută de Zile ale lui Napoleon, în 1815. În
1818, Congresul de la Aachen, o conferinţă care a urmat Congresului de la
Viena, rezolvă problema recunoaşterii Franţei ca mare putere europeană. Carol,
fratele lui Ludovic, se afla printre conducătorii ultraregalişti, care au
câştigat o influenţă semnificativă în politica internă de după 1820. Aceştia
reuşesc să emită restricţii referitoare la dreptul de vot, restabilesc cenzura
presei şi redau Bisericii proprietăţile secularizate. După moartea lui Ludovic
din 1824, Carol urcă pe tron şi continuă politica reacţionară anterioară.
Opoziţia clasei de mijloc liberale conduse de Adolphe Thiers câştigă
majoritatea în Camera inferioară în 1830. Carol a dizolvat-o imediat. În ziua
următoare a început Revoluţia din Iulie, Carol X abdică şi emigrează în Anglia.
Regele Ludovic-Filip urcă pe tron.
Revoluţia de la 1848 şi lovitura de stat a lui Ludovic-Napoleon
Problemele sociale din timpul lui
Ludovic-Filip au culminat cu Revoluţia din Februarie 1848 şi cu o nouă
constituţie care introducea un sistem prezidenţial conservator, care avea să
fie înlocuit foarte curând de un Al Doilea Imperiu.
Muncitorii şi clasa de mijloc, care
fuseseră până atunci slab reprezentaţi din cauza sufragiului cenzitar (doar
deţinătorii de mari proprietăţi aveau drept de vot), doreau o republică. Însă
deputaţii burghezi care dominau a doua Cameră au decis să continue monarhia
constituţională, sub regele-bancher Ludovic-Filip de Orléans.
În anii următori, Franţa a cunoscut o
industrializare rapidă, are a cauzat grave probleme sociale. Gânditorii şi
filozofii socialişti, precum Pierre-Joseph Proudhon şi Charles Fourier, care
criticau regimul, au exprimat doleanţele păturii de jos de a-şi îmbunătăţi
condiţiile de trai.
Viaţa insuportabilă i-a făcut pe
ţesătorii din Lyon să se răscoale mai întâi în 1831 şi apoi în 1834. Lipsa
recoltelor şi crizele economice, precum şi dorinţa de a avea o democraţie
reală, nu un guvern şi mai corupt decât cel dinainte, au generat în cele din
urmă Revoluţia din Februarie 1848. Guvernul provizoriu a proclamat A Doua
Republică, iar Ludovic-Filip şi prim-ministrul François Guizot au demisionat.
După reprimarea Răscoalei muncitorilor din iunie a aceluiaşi an, de către noul
guvern moderat ales, Franţa a adoptat o constituţie în noiembrie 1848. În
decembrie, Ludovic-Napoleon, nepotul lui Napoleon I, a fost ales preşedinte de
către popor. Ludovic-Napoleon a cerut sprijinul micii burghezii în defavoarea
majorităţii parlamentare, cu scopul de a restaura bonapartismul. Când
guvernarea acestuia a ajuns la termenul limită de patru ani, în 1851, a
dizolvat Parlamentul şi i-a arestat pe oponenţii săi cei mai importanţi. În
ianuarie 1852, printr-un referendum, a fost adoptată o nouă constituţie, care
stipula o perioadă de guvernare de zece ani. Câteva luni mai târziu,
Ludovic-Napoleon a declarat sfârşitul celei de A Doua Republici, iar la 2 decembrie
1852 a urcat pe tron ca împărat Napoleon III, fiul lui Napoleon I şi al
Mariei-Luiza de Habsburg.
Enrichissez-vous!
Ca reacţie la cererea populaţiei de a
aboli votul cenzitar, François Guizot, prim-ministrul liberal moderat al
„regelui-bancher" Ludovic-Filip, se pare că ar fi răspuns: „Nu va fi nici
o reformă. Îmbogăţiţi-vă, apoi veţi putea vota."
Pierre-Jospeh Proudhon (1808-1865),
tipograf şi jurnalist, a formulat celebra afirmaţie Proprietatea este furt într-un pamflet din 1840
intitulat Ce este proprietatea? Anarhist, Proudhon a respins orice formă
de stat, visând la o societate în care oamenii să trăiască şi să lucreze după
propria voinţă, fără nici un interes personal, numai în interesul tuturor. După
1848, Proudhon a fost membru al Adunării Constituante, iar în 1849 a fost
arestat ca oponent al lui Ludovic-Napoleon. După eliberarea sa din 1852, a
trăit în exil în Belgia, dar a reuşit să se întoarcă în Franţa, după graţierea
sa din 1862, în speranţa de a continua cauza reformei sociale.
Al Doilea Imperiu
Domnia lui Napoleon III a deviat într-o
direcţie autoritară, pe care a trebuit să o abandoneze în favoarea dezvoltării
liberale.
Parlamentul nu deţinea o putere prea
mare în timpul domniei lui Napoleon III. Biserica şi armata aveau o mult mai mare
influenţă în treburile statului. Clasa de mijloc inferioară ca număr a acceptat
statul autoritar de frica violenţei socialiste. Clasa de jos a fost redusă la
tăcere prin crearea unor locuri de muncă cu ocazia renovării şi modernizării
Parisului. Baronul Georges-Eugene Haussmann, prefect al Departamentului Senei,
a remodelat oraşul aerisindu-l cu bulevarde şi parcuri precum Bois de Boulogne.
Expoziţiile universale organizate la Paris în 1889 au demonstrat progresul
industrial al Franţei.
Între 1853 Şi 1856, Franţa a luptat în
Războiul Crimeii împotriva Rusiei, de partea Imperiului Otoman. Participarea sa
la Războiul Franco-Sardinian împotriva Austriei în 1859 - pe care Franţa l-a
câştigat în primul rând datorită victoriei în Bătălia de la Solferino, la 24
iunie 1859 - a fost de asemenea profitabilă, cucerindu-se Nisa şi Savoia. După
ce Franţa a anexat Algeria în 1834 şi a cucerit-o definitiv în 1847, luptând
împotriva lui Abdelkader, aceasta a fost exploatată agricol de către coloniştii
europeni, în majoritate francezi. De asemenea, Franţa şi-a impus dominaţia în
Indochina, Siria şi Senegal. În Mexic însă împăratul francez instalat a fost
detronat în 1867. Planul de absorbţie a Luxemburgului şi Belgiei a eşuat, de
asemenea.
Pe plan intern, opoziţia liberală a
ieşit victorioasă în 1869. Napoleon III a fost obligat să ajungă la un
compromis cu democraţii şi să renunţe la o mare parte a puterii regimului său
autoritar, în favoarea lui Empire libéral (Imperiul liberal). Războiul
Franco-Prusian din 1870-1871, provocat de Prusia, a culminat cu Bătălia de la
Sedan de la 1 septembrie 1870 şi cu prăbuşirea celui de Al Doilea Imperiu. Împăratul
a fost luat prizonier şi, în urma negocierilor, Franţa a trebuit să cedeze
Germaniei Alsacia şi Lorena.
Charles
Baudelaire
Poetul Charles-Pierre Baudelaire
(1821-1867) este poate cel mai important liric francez al Epocii Moderne. Şi-a
dobândit faima datorită culegerii sale de poezii Florile răului (Les fleurs du mal), a cărei apariţie,
în 1857, a declanşat un scandal în societatea burgheză din Franţa. După un
proces în care era acuzat că aduce o ofensă moralei publice, a fost obligat să
îşi retragă şase dintre poemele publicate. Cele mai importante teme ale
esteticii urâtului sunt moartea şi erotismul, în opoziţie cu romantismul.
Baudelaire i-a influenţat mai ales pe scriitorii britanici şi americani, cum ar
fi Edgar Allan Poe. A trăit mai mulţi ani în Belgia, murind însă la Paris, oraşul
său natal, la 31 august 1867.
A Treia Republică
Al Doilea Imperiu a fost urmat de A Treia
Republică, o perioadă marcată de scandaluri politice interne. Pe plan extern,
Franţa a reuşit să se reintegreze treptat în comunitatea statelor europene.
La scurt timp după capitularea armatei
franceze condusă de contele Mac-Mahon la Sedan în Războiul Franco-Prusian, la
Paris a fost proclamată A Treia Republică. În 1871, Adunarea Naţională l-a ales
pe Adolphe Thiers în fruntea noului guvern. Comuniştii şi socialiştii care se alăturaseră
Comunei din Paris, au stabilit o formă de republică socialistă, care este
înfrântă de trupele lui Mac-Mahon în Săptămâna sângeroasă din mai.
Mac-Mahon a fost ales preşedinte sau substituent al monarhiei de către
majoritatea conservatoare, însă a demisionat în 1879, din auza acaparării
puterii de către republicani. Majoritatea republicană moderată, condusă de
preşedintele Jules Grevy, s-a menţinut până în 1887, apoi a intrat în declin,
din cauza crizelor şi scandalurilor. Criza economică din 1882 a înrăutăţit
starea populaţiei, sporind popularitatea conservatorilor. Georges Boulanger a
decis să se revanşeze faţă de Germania după pierderea Alsaciei şi Lorenei prin
Tratatul de la Versailles din 1871. El a unit conservatorii, radicalii şi
monarhiştii într-o mişcare naţionalistă autoritară, denumită Partidul celor
nemulţumiţi, care ameninţa serios republica. Victoria republicanilor în
alegerile din 1889 a prevenit declanşarea dictaturii lui Boulanger. Republica a
fost zguduită în anii 1890 de Scandalul Panama şi de Afacerea Dreyfus, care a
determinat polarizarea politică. Coaliţia majoritară din republicani şi
radicalii de stânga, care s-a format în 1898, împreună cu socialistul Aristide
Briand şi cu prim-ministrul Georges Clemenceau au declarat în 1909 separarea
Bisericii de stat, precum şi iniţierea unor programe sociale.
Pe plan extern, Franţa urmărea o
politică de alianţe, pentru a-şi menţine interesele coloniale şi a evita un
posibil război cu Germania. În 1902, Franţa a primit o asigurare de
neutralitate din partea Italiei în cazul unui atac german. Alianţa dintre
Franţa şi Rusia din 1894, la care a aderat şi Marea Britanie, a deveni în 1907
Tripla înţelegere (Antanta). Antigermanismul cetăţenilor francezi, exacerbat de
Criza din Maroc, a fost încurajat după 1913 de preşedintele Raymond Poincare,
care spera să recâştige teritoriile pierdute de la Prusia.
Afacerea Dreyfus
Căpitanul evreu Alfred Dreyfus a fost
acuzat pe nedrept de spionaj în folosul germanilor, fiind arestat, degradat şi
condamnat în 1890 de un tribunal militar la închisoare pe viaţă pe Insula
Diavolului. Afacerea Dreyfus a împărţit naţiunea în două. De exemplu, dacă
Emile Zola a obţinut redeschiderea procesului prin scrisoarea sa deschisă J'accuse, antisemiţii, naţionaliştii şi
antiparlamentariştii s-au constituit în opoziţie. În 1898, principalul
document-probă s-a dovedit a fi un fals, iar Dreyfus a fost achitat în 1906.
Afacerea a fost o confruntare dură între ideile restauraţiei şi cele
republicane, iar republica s-a întărit şi mai mult în uma triumfului ideilor
liberale.
