V.7. Austro-Ungaria
1867-1914
Austria, slăbită politic atât în
interior, cât şi în exterior, a fost nevoită să cedeze rolul de conducător al
Germaniei după victoria repurtată de Prusia în 1866. Puterile conservatoare au
căutat să menţină vechea glorie a Habsburgilor, însă industrializarea
accelerată a avut consecinţele sale. Mişcările naţionale în continuă creştere
din interiorul statului multietnic, îndeosebi cele ale maghiarilor şi slavilor,
au obţinut constant noi concesii de la Curtea din Viena, iar în acest proces au
fost cultivate xenofobia faţă de austrieci şi antisemitismul. În mijlocul
acestui butoi de pulbere s-a dezvoltat unul dintre cele mai importante curente
culturale din secolele XIX şi XX: modernismul vienez.
Instituţia monarhiei dualiste
Austria şi Ungaria au format o uniune
personală în 1867. În perioada liberalizării care a urmat, s-au manifestat
curente naţionaliste şi antisemite.
Parlamentul maghiar, care a avut o
existenţă scurtă în timpul Revoluţiei de la 1848, a fost reinstituit în 1867,
când s-a creat şi un minister maghiar. Cancelarul imperial austriac, contele
von Beust a fost nevoit să acorde concesii miniştrilor maghiari Ferenc Deak şi
contelui Gyula Andrassy.
Uniunea dintre Austria şi Ungaria era
acum doar pragmatică; acestea erau legate numai printr-un monarh comun -
împăratul Austriei, care a fost încoronat şi rege al Ungariei -, printr-o
armată mixtă şi prin ministerele de externe, de război şi de finanţe.
La 21 decembrie 1867, kaizerul Franz Iosif
I a proclamat Constituţia din decembrie, care a rămas valabilă până în 1918, şi
a reglementat reprezentarea în Parlament a celor două state. Aceste instituţii,
împreună cu monarhul, controlau acum politica imperiului. În 1868, prinţul Karl
Auersperg a devenit prim-ministru. A introdus personalităţi liberale în
Cabinetul său. A început o liberalizare de zece ani, în timpul căreia s-au pus în
aplicare legi progresiste. În 1868, influenţa Bisericii Catolice asupra
politicilor pentru educaţie şi familie a slăbit considerabil. În anul următor, a
fost introdusă obligativitatea serviciului militar şi a educaţiei gratuite.
Contele von Taaffe, ca prim-ministru al
Austriei, a tratat cu fermitate atitudinea conservatoare a Bisericii şi a pus
bazele statutului social austriac. Cu toate acestea, pentru a obţine sprijinul
majorităţii, a trebuit să caute ajutor îndeosebi din partea membrilor slavi din
consiliul imperial şi să acorde drepturi, mai ales cehilor. Ceha a devenit
limba oficială în Boemia în 1880 iar, în 1882, limba de predare la
Universitatea din Praga. Prin politicile sale multinaţionale proslave, Taaffe
şi-a atras antipatia conservatorilor naţionalişti şi antisemiţi, printre care
şi a primarului Vienei, Karl Lueger.
Politicile de alianţă ale Monarhiei Dunărene
Politicile multinaţionale ale statului
au eşuat, Monarhia Dunăreană căutând să se alieze cu Germania împotriva Rusiei.
Monarhia imperială şi regală a
Austro-Ungariei nu a reuşit să integreze numărul mare de grupuri etnice sub
dominaţia sa. În mod paradoxal, acest fenomen a idus o anumită stabilitate,
atâta timp cât nu se putea realiza nici o uniune semnificativă între
numeroasele naţionalităţi rivale. În acest timp, funcţionarii imperiului au
rămas loiali patronilor Habsburgi.
Germanii şi maghiarii erau favorizaţi în
privinţa drepturilor de vot şi a participării la procesul politic, aşa că
monarhia duală a controlat minorităţile prin forţa armatei. Maghiarizarea
forţată întreprinsă de guvernul de la Budapesta a încurajat eforturile de
eliberare din anii 1870 ale slavilor de la sud şi a contribuit la sporirea
tensiunii în Balcani, accelerând izbucnirea Primului Război Mondial. Aceste eforturi
au condus în 1914 la asasinarea de către un naţionalist sârb a moştenitorului
tronului austro-ungar, arhiducele Franz Ferdinand - nepotul împăratului,
detestat de sârbi din cauza opoziţiei sale ferme faţă de mişcările separatiste.
În contextul declinului constant al puterii otomane în această regiune şi fiind
deranjată de expansionismul Rusiei în Balcani, cu sprijinul naţionaliştilor
slavi, Austria a intrat într-o Dublă Alianţă cu Germania lui Bismarck.
Politica externă a Monarhiei Dunărene a
urmărit formarea de alianţe. În 1872 a format Liga celor Trei împăraţi,
împreună cu Germania şi Rusia. În plus, Austro-Ungaria a garantat că va veni în
ajutorul Germaniei dacă aceasta s-ar confrunta cu un atac din partea ruşilor şi
a francezilor. În 1882, alianţa s-a extins odată cu aderarea Italiei. Statele
europene s-au simţit ameninţate de această concentrare de putere. În
consecinţă, Marea Britanie, Rusia şi Franţa au format Antanta în 1907. Astfel,
Europa a fost divizată în două blocuri militare, între care avea să
izbucnească, şapte ani mai târziu, Primul Război Mondial.
Modernismul
vienez
În jurul anului 1900, s-a format Tânăra Vienă, un curent literar Jugendstil (Art
Nouveau vienez), în jurul lui Arthur Schnitzler şi Hugo von Hofmannsthal, a
cărui piesă, Jedermann (Orice bărbat, 1903) a surprins spiritul vienez al
epocii, de o superficialitate morbidă şi profund decadent. Alţi autori ai
vremii, renumiţi şi astăzi, sunt Karl Kraus, Robert Musil şi Hermann Broch. În
pictură, care se distanţează de pasiunea Belle Époque pentru grandoare,
se remarcă Egon Schiele şi mai ales Gustav Klimt, unul dintre membrii fondatori
ai mişcării Secesiumea vieneză. Dintre compozitori se manifestă Gustav
Mahler şi dodecafonicii Arnold Schoenberg şi Alban Berg, iar dintre arhitecţi
Adolf Loos şi Otto Wagner. Prietenul lui Schnitzler, Sigmund Freud, a dezvoltat
psihanaliza, care a influenţat puternic modernismul vienez.
