V.6. Germania imperială
1871-1914
După fondarea Reichului, Bismarck a
iniţiat o politică de alianţe menită să creeze un echilibru de putere în
Europa, izolând tot mai mult Franţa. Pe plan intern, s-a luptat cu puterea
Bisericii Catolice într-o Kulturkampf (luptă culturală). De asemenea, a
căutat să controleze răspândirea socialismului printr-o strategie de ademenire,
promovând reforme sociale, dar interzicând organizaţiile şi literatura
socialistă. După destituirea din 1890 a lui Bismarck, din cauza alianţei
formate între Franţa şi Rusia, Reichul german a fost prins între două fronturi,
- exact situaţia pe care a căutat să o evite dintotdeauna. La Belle Époque
a devenit o perioadă care anunţa o izbucnire de tensiuni, atât în politica
internă, cât şi în cea externă.
Politicile europene de alianţă
Liga celor Trei împăraţi, Tripla Alianţă
şi Tratatul de reasigurare au protejat temporar Imperiul German în reţeaua de
mari puteri europene.
Reichul german, înfiinţat prin
constituţia de la 16 aprilie 1871, cuprindea 22 de state de sine stătătoare şi
trei oraşe libere. Monarhia constituţională era acum guvernată de un cancelar
imperial numit de kaizer (împărat) şi, la fel ca în cazul lui Bismarck,
care era şi prim-ministru al Prusiei şi ministru de externe.
Alianţele înfiinţate de Bismarck au
protejat temporar marele imperiu în cadrul sistemului de puteri europene. În
1873, Bismarck a format Liga celor Trei împăraţi împreună cu Austria şi Rusia,
însă deja din 1878, când a avut loc Congresul de la Berlin, alianţa a început
să se clatine, iar Germania a abandonat-o în favoarea unui pact cu Austria;
această nouă înţelegere a devenit Tripla Alianţă în 1882, odată cu alăturarea
Italiei.
Balcanii, butoiul cu praf de puşcă al
Europei, au rămas un spaţiu de dispută în care interesele expansioniste ale
Austriei şi Rusiei creau tensiuni. Pentru a evita expansiunea, Germania a
semnat Tratatul de reasigurare cu Rusia în 1887, prin care ambele îşi exprimau
neutralitatea. Când Marea Britanie s-a aliat cu Italia şi Austria - şi, astfel,
indirect şi cu Germania - prin Antanta Mediteraneeană în 1887, toate marile
puteri ale Europei, cu excepţia Franţei, erau acum legate de Germania prin
diferite alianţe, însă Tratatul de reasigurare nu a fost reînnoit după
demiterea în 1890 a lui Bismarck. În schimb, Rusia a semnat un pact militar cu
Franţa în 1892, plasând Germania între două mari puteri aliate.
Wilhelm II după
demiterea lui Bismarck
Postul de ofiţer de serviciu pe
nava-stat mi s-a încredinţat mie. Cursul rămâne neschimbat. Cu toată viteza
înainte!
Caracteristicile politicii interne
Bismarck nu s-a bucurat de succes în
lupta sa împotriva influenţei politice a catolicismului, deoarece se împotrivea
mişcării sindicaliste.
În primii ani ai Reichului politica de
comerţ liber a lui Bismarck, susţinută de plăţile mari făcute de Franţa pentru
reparaţii, au determinat dezvoltarea economiei. Perioada a fost marcată de un
număr mare de construcţii şi de speculaţii bursiere, care s-au diminuat după
prăbuşirea Bursei vieneze din 1873. Bismarck a introdus apoi taxe vamale de
protecţie în 1879, are au scindat Partidul Naţional Liberal pe care îl avusese
aliat în tot acest timp.
Naţional-liberalii reprezentau îndeosebi
interesele clasei de mijloc, preocupate de progresul industrial, şi pe cele ale
protestanţilor, intelectualii clasei de mijloc, dornice să oprească influenţa
Bisericii Catolice, reprezentate în Reichstag (Parlament) de către
Partidul de Centru; din acest motiv l-au susţinut pe Bismarck în lupta sa
împotriva influenţei politice a catolicismului Kulturkampf. La începutul
anilor 1870 au intrat în vigoare legi care au interzis clerului catolic să facă
declaraţii politice în timpul slujbei, au lăsat instruirea acestora în seama
statului, au interzis numirea iezuiţilor, au transferat statului supravegherea
şcolilor şi au făcut posibilă închiderea mănăstirilor. Preoţii care refuzau să
recunoască legile erau persecutaţi. Aceste măsuri au rămas însă ineficiente, iar
Bismarck s-a văzut nevoit să le abroge în mare parte în anii 1880.
Bismarck a combătut răspândirea
socialismului în rândul muncitorilor printr-o strategie cu două tăişuri. Legea
antisocialistă din 1878 a fost menită să „contracareze eforturile democraţiei
socialiste, care este periculoasă pentru popor". Organizaţiile
muncitoreşti şi pamfletele erau interzise. Aceste măsuri s-au arătat de
asemenea fără succes. Până să abroge legea în 1890, se formase deja Partidul
Social Democrat, iar electoratul acestuia se triplase. Introducerea treptată a
securităţii sociale, din 1883 până în 1889, a îndeplinit unele dintre
revendicările muncitorilor, însă era menită să prevină cereri politice mai
radicale.
La 15 iunie 1888, Wilhelm II devine kaizer
după moartea tatălui său Friedrich III, care domnise numai 99 de zile după
moartea în acelaşi an a tatălui său, Wilhelm I. Bismarck nu împărtăşea în mare
parte dorinţa lui Wilhelm de a împăca muncitorii prin mai multe reforme sociale
şi nici alte idei ale noului kaizer. În consecinţă, Wilhelm l-a demis pe
Cancelarul de Fier la 20 martie 1890.
„Anul celor trei
împăraţi"
1888 este cunoscut în Germania sub
numele de anul celor trei împăraţi. După moartea kaise-rului Wilhelm I la 9
martie, la vârsta de 91 de ani, fiul său Frederich III era deja grav bolnav de
cancer la laringe şi îşi pierduse vocea. Acesta respira printr-un tub de argint
introdus în trahee. Poporul îşi pusese speranţele în el, datorită convingerilor
sale politice liberale, însă acesta a murit în vară. L-a urmat fiul său Wilhelm
II.
Reichul german din 1890 până în 1914: Noua direcţie
După demiterea din 1890 a cancelarului
imperial Bismarck, la doi ani de la urcarea pe tron, Wilhelm II anunţa o eră
nouă. Cu toate acestea, societatea din timpul său îşi păstrează tradiţiile
învechite.
Wilhelm II nu a urmat direcţia
strategică fermă a lui Bismarck. Noua direcţie trasată de el
promitea să încheie stagnarea politică internă. Catolicilor care fuseseră îndepărtaţi
în mişcarea Kulturkampf li se ofereau acum concesii, legea
antisocialistă nu a fost promulgată, iar noua legislaţie a muncii ce
interzicea, de exemplu, angajarea copiilor, arăta latura protectoare a
monarhiei. Însă interesul kaizerului pentru problemele sociale s-a diminuat
când a văzut că muncitorii, chiar şi după aceste „cadouri", nu au putut fi
îndepărtaţi de Partidul Social Democrat.
În persoana contelui Leo von Caprivi,
Wilhelm avea acum un cancelar imperial mai puţin dominant, care nu îi incomoda
„guvernarea personală". Politicile interne pragmatice şi conciliante ale
lui Caprivi au fost tratate cu dispreţ de conservatori, iar cele pentru comerţ,
care au transformat Germania în cea mai importantă putere economică a lumii în
anii 1890, i-au atras antipatia marilor proprietari. Caprivi a fost obligat să
demisioneze din postul de prim-ministru al Prusiei în 1892 şi din cel de
cancelar imperial în 1894, deoarece plănuia, la fel ca Bismarck, să răstoarne
Reichstagul.
Caracteristica principală a epocii
wilhelmiene a fost contradicţia dintre modernizarea economică şi
tradiţionalismul elitei. Aristocraţia, care dăduse tonul reformelor sociale, a
încercat să-şi menţină rolul de conducere. Însă acest rol fusese pierdut de
mult în favoarea clasei de mijloc, care controla atât industria, cât şi piaţa
financiară. Cu toate acestea, nu s-a permis modernizarea, îndeosebi în Prusia,
partea cea mai influentă a Reichului. Aici, componenţa parlamentului a fost
determinată, până în 1918, de privilegiile electorale ale clasei superioare,
aceasta opunându-se tot mai mult Reichstagului progresist. Afacerea Zabern din
1913 a arătat faţa reală a epocii wilhelmiene: un parlament nu poate realiza
nimic împotriva unui guvern autoritar care răspunde numai în faţa kaizerului.
Afacerea Zabern
Afacerea Zabern din 1913 a clarificat
importanţa Reichstagului. După ce militarii germani au arestat protestatarii de
la Zabern, Alsacia, fără baze legale, cancelarul imperial Theobald von Bethmann
Hollweg, l-a susţinut, chiar dacă nu îl aproba, pe ministrul de război prusac
Erich von Falkenhayn să mascheze împreună cu kaizerul abuzul de putere al
militarilor. Pentru prima dată, Reichstagul şi-a exprimat prin vot lipsa de
încredere în guvern, la 4 decembrie 1913, cerând demisia cancelarului. Însă nu
exista nici o bază constituţională pentru această iniţiativă, şi în consecinţă
ea nu a fost realizată.
Diplomaţia fără tact
Wilhelm nu s-a arătat foarte priceput în
politicile externe. Germania s-a izolat tot mai mult de Europa din cauza
diplomaţiei sale imprudente.
Wilhelm II şi-a început politica externă
a Noii direcţii prin abandonarea politicii lui Bismarck de menţinere în
echilibru a puterilor europene. Germania căuta acum o politică imperialistă de
conducere a lumii. Noul său cancelar Caprivi a refuzat reînnoirea Tratatului de
reasigurare cu Rusia în 1890. Franţa a profitat de pe urma acestui fapt şi s-a
aliat cu Rusia în 1894, făcând posibil un război pe două fronturi împotriva
Germaniei.
În ciuda teoriei inevitabilităţii rivalităţii
anglo-germane, Wilhelm a căutat relaţii strânse cu Marea Britanie, recunoscând
protectoratul britanic al Zanzibarului în schimbul Heligolandului, însă i-a
uimit apoi pe britanici, în 1896, prin telegrama Kruger - un mesaj prin care
felicita preşedintele republicii sud-africane Transvaal, Paul Kruger, pentru
victoria burilor asupra britanicilor. Mai mult, Wilhelm dorea să construiască o
flotă germană cu ajutorul amiralului von Tirpitz şi, în consecinţă, a iniţiat o
bătălie navală cu Marea Britanie la mijlocul anilor 1890, bătălie care a condus
Germania la limita resurselor sale financiare. Când Germania s-a apropiat de
Imperiul Otoman în 1898 şi a început construcţia căii ferate Berlin-Bagdad în
Orientul Apropiat, britanicii au considerat această acţiune o intruziune în
sfera lor de influenţă şi, prin urmare, s-au aliat mai întâi cu francezii, în
1904, apoi şi cu Rusia, în 1907, creând Tripla Antantă şi izolând Germania,
căreia îi rămăsese aliat doar Austro-Ungaria.
În problemele coloniale, Germania „îşi
dorea locul ei sub soare", după cum se exprima ministrul de externe von Bülow
în 1897. Germania s-a implicat politic în Africa, în China şi în Pacific.
Răscoalele din Africa de Sud-Vest, cum ar fi cele ale triburilor herrero şi ale
hotentoţilor (koikoi), au fost reprimate brutal. Conflictul cu Franţa în timpul
Crizei din Maroc (1905-1911) a lăsat Germania fără aliaţi în Europa - cu
excepţia singurului său prieten Austro-Ungaria - şi încercuită din punct de
vedere militar. Germania a decis să-şi extindă puterea militară şi navală în
ciuda eforturilor britanicilor de a o tempera. Când moştenitorul tronului
austriac a fost împuşcat la Sarajevo în 1914, Primul Război Mondial devenise
inevitabil.
„Discursul
hun"
În al său scandalos „Discurs hun"
din 27 iulie 1900, kaizerul Wilhelm II şi-a trimis trupele în China pentru a
reprima răscoala boxerilor împotriva străinilor, enunţând următoarele: „Iertare
nu li se va da. Prizonieri nu se vor lua. Oricine vă cade în mâini trebuie
pedepsit. De mult, acum o mie de ani, hunii conduşi de Attila se făceau
cunoscuţi în lume... Fie ca la fel să faceţi şi voi cunoscut neamul german în
China pentru o mie de ani, pentru ca nici un chinez să nu îndrăznească să
înfrunte vreodată un neamţ!"
