V.5. Statele germane: remodelarea Austriei şi Prusiei
1815-1871
După Congresul de la Viena, Austria a
căutat să-şi exercite influenţa asupra Europei: politica lui Metternich de a
restabili ordinea prerevoluţionară a conturat decisiv politica europeană şi a
făcut posibil ca Habsburgii să tergiverseze îndeplinirea cererilor de reformă.
Situaţia din Prusia era diferită; înfrângerea umilitoare din partea lui
Napoleon a dus la accelerarea reformelor militare, iar birocraţia şi-a propus
întărirea statului. Astfel, cele două naţiuni germane mai mari s-au dezvoltat
foarte diferit şi au devenit rivale. Acest lucru explică de ce Bismarck a
reuşit să unifice Germania în anii 1860 fără sprijinul Austriei, dar în
asentimentul întregii populaţii.
Austria: slăbiciune şi stagnare internă
Sistemul conservator al lui Metternich a
dorit stabilitate în Europa, dar a plasat Imperiul Austriac în urma celorlalte
state europene care au păşit pe calea modernizării.
Odată cu avântul industrializării,
clasele de mijloc din Europa, din ce în ce mai încrezătoare, au solicitat
participarea la viaţa politică, în timp ce mişcările sociale de protest cereau
abolirea sărăciei. Însă politica lui Metternich, care dorea să construiască o
unitate conservatoare în Europa după războaiele revoluţionare ale lui Napoleon
Bonaparte, a înăbuşit liberalizarea socio-politică. Cu toate acestea, doar
represiunea nu era suficientă pentru a ţine piept cererilor poporului pentru
reformă, însă Metternich nu avea un orizont atât de larg încât să realizeze că
erau necesare alte abordări. În 1835 a fost combătut de un rival, ministrul de
stat Franz von Kolowrat-Liebsteinsky, care a reuşit să reducă influenţa lui
Metternich fără a aplica însă politicile de reformă pe care le intenţiona,
acestea fiind blocate de o birocraţie extrem de conservatoare.
Natura multietnică a Imperiului Austriac
a dus la apariţia mai multor conflicte naţionale. În anii 1830, în statele
slave conduse de Habsburgi a apărut Mişcarea panslavică. Aceasta afirma
identitatea etnică a slavilor şi solicita mai multă influenţă în imperiu, în
Ungaria, sentimentul naţionalist a crescut după 1815, ducând la apariţia
mişcărilor de independenţă.
Austro-slavismul
Mişcarea naţionalistă slavă dezvoltată
din panslavism în sec. XIX, mai ales în Imperiul Austriac, a fost denumită
austro-slavism. Cehii erau primii care doreau să fie recunoscuţi ca egali ai
germanilor şi ungurilor în cadrul statului multinaţional. Istoricul Frantisek
Palacky a condus primul Congres slav, în martie 1848 la Praga, devenind mai
târziu membru al Camerei superioare a Austriei şi al Parlamentului provinciei
Boemia. A promovat identitatea naţională cehă în ziarul Muzeul Boemian şi în lucrările Istoria Boemiei şi
Istoria naţiunii cehe în Boemia şi Moravia. Palacky este considerat
părintele naţionalismului ceh modern.
Reformele prusace
Elita prusacă a reacţionat la
înfrângerea din partea lui Napoleon la Jena şi Auerstedt, printr-un program de
reforme care a transformat monarhia absolutistă într-un stat birocratic modern.
În timpul Războaielor napoleoniene a
ieşit în evidenţă slăbiciunea Prusiei şi necesitatea unor reforme radicale.
Generalii von Gneisenau şi von Scharnhorst au început reformarea prin
restructurarea armatei prusace. Prin reducerea perioadei de serviciu militar,
aceştia au creat rapid o armată de mobilizare de cca 150.000 de rezervişti, iar
cei care nu aparţineau aristocraţiei aveau şansa să devină ofiţeri de carieră. Pedeapsa
corporală a fost abolită. În 1813 a fost introdus serviciul militar
obligatoriu, iar la Berlin a fost înfiinţată mai târziu o şcoală militară
generală, condusă de faimosul strateg militar Karl von Clausewitz.
Baronul vom und zum Stein şi succesorul
acestuia, prinţul de Hardenberg, au reformat administraţia de stat, urmând
direcţii similare. Aceştia au reorganizat departamentele guvernamentale şi au
acordat o autonomie mai largă fiecărei municipalităţi.
Edictul de reformă prusac din 1807 a
abolit iobăgia şi a consolidat dreptul la proprietate. Au fost anulate
restricţiile privind mutarea şi angajarea, puterea breslelor a fost simţitor
diminuată, iar legile discriminatorii pentru evrei au fost abolite. În scopul
instruirii personalul necesar pentru administraţia statului, ministrul
educaţiei, Wilhelm von Humboldt a reorganizat sistemul de învăţământ prusac şi
a creat un model admirat şi preluat de întreaga Europă. Statul supraveghea tot
sistemul, asigurând pentru fiecare copil o educaţie generală, care punea accent
pe patriotism şi pe datoria faţă de stat. Începând cu 1809, au fost înfiinţate
peste tot şcoli de gramatică şi alte instituţii de învăţământ, în 1810 fiind
fondată la Berlin şi Universitatea Frederic Wilhelm (astăzi Universitatea
Humboldt). Reorganizarea proprietăţii şi prioritatea acordată dezvoltării
armatei au constituit premisele dezvoltării Prusiei ca putere majoră, care a
dominat Germania.
Baronul von
Humboldt
După ce a activat ca ministru al
educaţiei în Prusia, Wilhelm von Humboldt (1767-1835) a devenit ambasador în
Austria în 1810, participând la Congresul de la Viena. Mai târziu, a fost
ambasador în Marea Britanie. În 1819 a părăsit serviciul de stat şi a lucrat pe
cont propriu, ca personalitate academică. Baronul Wilhelm von Humboldt s-a
dedicat cu precădere filologiei, studiind multe limbi străine, de la limbile
Europei până la cele din Asia de Est. Pe lângă traduceri ale operelor clasice
ale Antichităţii, a publicat lucrări de filozofie politică şi a dezvoltat o
teorie proprie a învăţământului.
Politica de restaurare a Confederaţiei germane
După Războaiele napoleoniene, cancelarul
Metternich a urmărit constituirea unei unităţi conservatoare în Confederaţia
germană. Au fost introduse Decretele de la Karlsbad pentru a descuraja radicalismul.
În ciuda neîncrederii manifestate de mulţi liberali intelectuali, aceste măsuri
au fost eficiente pe termen scurt.
La 10 iunie 1815,37 de prinţi suverani
germani şi patru oraşe libere au semnat Actul Confederaţiei din 1815, suplinit
de cele 65 de articole ale actului final al Congresului de la Viena din 20
iulie 1820, prin care urma să se reglementeze Confederaţia Germană. Aceasta era
considerată succesoarea Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, dizolvat în
1806. Toate statele participante au rămas independente şi au trimis
reprezentanţi în Dieta care avea sediul la Frankfurt, fiind condusă de
cancelarul austriac, prinţul von Metternich. Obiectivul acestuia era să
alinieze politicile externe ale fiecărui stat şi să ducă o politică favorabilă
Austriei, ceea ce însemna menţinerea influenţei ei în cadrul Confederaţiei.
S-a discutat posibilitatea unui nou
imperiu german unit. Soluţia Germaniei reduse prevedea un stat german fără
Austria, sub supremaţie prusacă. Soluţia Germaniei mari includea Austria, dar
şi rivalitatea, cu rădăcini adânci, între cele două mari puteri Austria şi
Prusia.
În timpul revoluţiei eşuate din martie
1848, patrioţii germani au demonstrat pentru a-şi exprima dezacordul cu privire
la starea de lucruri existentă, fapt care a alarmat multe dintre statele
germane mai mici şi le-a forţat să dea curs măsurilor de reformă liberale. În
pragul revoluţiei, Confederaţia Germană a fost temporar abandonată. Din acest
punct şi până la Războiul de 7 Săptămâni din 1866, conflictul dintre Prusia şi
Austria s-a aflat în centrul politicii germane.
Confederaţia Germană a încercat să pună
capăt mişcărilor naţionaliste din ce în ce mai puternice în multe oraşe
germane. Frăţiile studenţeşti sau societăţile combatante au fost considerate
veritabile bastioane ale radicalismului violent, fiind interzise prin Decretele
de la Karlsbad (astăzi Karlovy Vary) din 1819.
Frăţiile
studenţeşti
Frăţiile studenţeşti s-au format din
corpurile de voluntari care au luptat împotriva lui Napoleon între 1812 şi
1815. Aceştia au adoptat culorile voluntarilor de la Lützow - negru, roşu şi
galben - drept culori germane. Au împrumutat conceptele de naţionalism şi
libertate de la Johann Gottlieb Fichte şi Ernst Moritz Arndt şi au susţinut
cererile de democratizare în timpul Festivalului de la Wartburg din 1817 şi în
memorandumul din 1818. În 1833, unii dintre membri au atacat sediul poliţiei
din Frankfurt.
Statele germane înainte de martie 1848
Istoricii germani numesc etapa de
dinaintea Revoluţiei din Martie 1848 Perioada premartie, în timpul
căreia agitaţia radicalistă coexistă cu ezitările apolitice.
Reprimarea revoluţionarilor şi a liberalilor
a avut loc, conform Decretelor de la Karlsbad, prin cenzura presei şi
desemnarea unei comisii centrale de investigaţie la Mainz. Misiunea ei era
spionarea intrigilor revoluţionare şi a asocierilor demagogice. În plus,
facultăţile au fost epurate de studenţii suspecţi; Cei şapte de la Göttingen,
grup în care se aflau şi fraţii Grimm, au fost victimele acestei politici în
1837. Decretele de la Karlsbad au fost provocate, la fel ca şi alte măsuri
impuse de fervoarea revoluţionară, de asasinarea de către un student, în 1819,
a lui Kotzebue, consilierul de stat rus. Au urmat măsuri disciplinare, arestări
şi detenţii, inclusiv cea a fondatorului mişcării de gimnastică germane,
Friedrich Ludwig Jahn. Revoluţia din Iulie 1830 din Franţa a dat avânt
grupurilor liberale şi naţionaliste.
Mişcarea de unitate şi eliberare germană
a atins apogeul în mai 1832, la Festivalul de la Hambach. Peste 30.000 de
persoane care purtau culorile Germaniei, negru, roşu şi galben, au mărşăluit
peste Neustadt către castelul Hambach şi au cerut suveranitatea poporului şi o
Germanie republicană unită. Evenimentele de la Hambach, împreună cu asaltul
asupra Dietei de la Frankfurt, au reprezentat provocări însemnate pentru
ordinea instituţională. Ca răspuns, autorităţile au interzis toate asociaţiile
politice, adunările publice şi festivalurile şi au intensificat cenzura presei.
Organizatorii festivalului au fost arestaţi, iar profesorii implicaţi au fost
suspendaţi din funcţie. Contemporan curentelor radicale ale Perioadei
premartie (între Congresul de la Viena din 1815 şi Revoluţia din Martie
1848), susţinută de personalităţi literare precum Heinrich Heine şi Georg Büchner
(care a scris Pace bordeielor! Război palatelor!) a fost curentul
denumit Biedermeier. Acesta se referea la stilul de viaţă al clasei de mijloc,
care era fie apolitică, fie orientată spre latura conservatoare. Tipice pentru
arta Biedermeier sunt picturile lui Franz Carl Spitzweg, ale cărui tablouri
uşor satirice ale vieţii clasei mijlocii din Germania înfăţişează o lume
armonioasă. Stilul Biedermeier tipic înfăţişa noţiunea de Gemütlichkeit
- confort domestic şi moderaţie - şi era o reacţie la opulenţa stilului
imperial. De asemenea, poate fi considerat drept un tip de evadare din climatul
politic dur.
Cântecul de la
Hambach:
fragment
Vrem să întemeiem o patrie / şi să o
dedicăm libertăţii: / Apoi, în faţa tiraniei / Germanul liber nu se va mai
pleca... / Dacă în luptă suntem / Toţi pentru unul şi unul pentru toţi, /
Puterea şi maiestatea poporului vor înflori / Şi fiecare inimă va străluci /
Pentru un singur scop, un singur bun, / Să ardă flăcările libertăţii, pentru
binele patriei.
Politica de restaurare a Austriei
Prin centralismul său rigid, guvernul
austriac i-a frustrat pe naţionalişti şi pe radicali. Diplomaţia sa iscusită a
reuşit să pună capăt temporar ambiţiilor prusace în Germania.
Succesorul lui Metternich, prinţul Felix
zu Schwarzenberg, a stabilit o structură constituţională în care a încorporat
diverse naţionalităţi. A urmărit ca Ferdinand I să fie forţat să abdice după
Revoluţia din Martie 1848. Franz Iosif I, care în 1854 s-a căsătorit cu
Elisabeta, fiica ducelui Maximilian de Bavaria, a fost încoronat ca succesor.
Noul împărat a încălcat promisiunea reformelor democratice, făcută înainte de
suprimarea sângeroasă a revoltelor de la 1848. Guvernul a restabilit regimul
absolutist printr-o politică severă de represiune. În 1849, ministrul de
interne, baronul von Bach, a inaugurat Sistemul Bach, o măsură
birocratică care centraliza autoritatea la Viena. Prin Decretul de Anul Nou din
1851, constituţia liberală acordată revoluţionarilor a fost respinsă. Clerul
catolic a fost întărit considerabil prin Acordul din 1855. Pe de altă parte,
sprijinul ţăranilor a fost asigurat prin abolirea iobăgiei, iar clasele de
mijloc au avut tendinţa de a sprijini regimul atunci când acesta părea
ameninţat de agitaţia radicală.
În afacerile externe, neutralitatea
Austriei din timpul Războiului Crimeii din 1853-1856 a îndepărtat Rusia, fără a
câştiga sprijinul Franţei şi al Marii Britanii, lăsând Austria în izolare. De
asemenea, Austria a pierdut multe dintre teritoriile sale italiene, inclusiv
Lombardia, prin Tratatul de la Zürich din 1859, în timp ce mişcarea de
unificare a Italiei, sprijinită de Napoleon III, a dus la înfrângeri militare
grave pentru Austria în bătăliile de la Magenta şi Solferino.
De asemenea, Franz Iosif I a fost forţat
să se confrunte cu provocări interne. Bach a fost destituit, fiind implementată
o constituţie mai federalistă. Manifestul din 26 februarie 1861 a favorizat din
nou centralizarea şi a asigurat o poziţie privilegiată pentru germani în statul
habsburgic multinaţional, fapt care i-a pus într-o poziţie antagonică faţă de
reprezentanţii celorlalte naţionalităţi.
În acelaşi timp, Austria şi Prusia s-au
luptat pentru supremaţie în Germania. Schwarzenberg a reuşit să înlăture
pericolul creării confederaţiei germane fără Austria şi sub conducere prusacă,
ce trebuia să fie aprobată de către Parlamentul uniunii prusace din Erfurt, în
martie şi aprilie 1850. Prusia a fost astfel înşelată şi obligată să amâne
uzurparea rolului de conducător al Habsburgilor în statele germane.
Sisi
Împărăteasa Elisabeta, alintată Sisi, a
fost o aristocrată neconvenţională, care nu dorea să se supună ceremoniilor
Curţii austriece. A călătorit mult şi a menţinut contactul cu aristocraţia
rebelă din Ungaria. La cererea ei a fost stabilită în 1867 dubla monarhie a
Austro-Ungariei, Ungaria redobândindu-şi astfel constituţia. A fost asasinată
la 10 septembrie 1898 de un anarhist italian. Împărăteasa a fost adorată în
timpul vieţii pentru frumuseţea şi spiritul său de independenţă. După moarte, a
devenit o figură emblematică a Imperiului Austro-Ungar.
Ascensiunea Prusiei şi declinul Austriei
Războiul de 7 Săptămâni din 1866 a pus
capăt influenţei austriece în politica germană. Astfel, Confederaţia Germană de
Nord a început să fie dominată de Prusia.
Wilhelm I, fiul lui Frederic Wilhelm
III, l-a urmat pe fratele său Frederic Wilhelm IV ca rege al Prusiei în 1861. A
fost un conducător cu idei absolutiste şi autocrate. Fiind pus în faţa unui
conflict constituţional în 1862, a lăsat postul de cancelar şi de ministru de
externe al Prusiei lui Otto von Bismarck. Prima acţiune a acestuia a fost să
înfrunte Camera Deputaţilor prusacă şi să impună un set de reforme militare,
anunţându-şi astfel dominaţia. Bismarck i-a oprit pe Habsburgi, boicotând Dieta
prinţilor de la Frankfurt în 1863, în care se convenise discutarea propunerilor
de reformă a Austriei pentru Confederaţia Germană. Apoi s-a orientat către
Rusia pentru de neutralitatea acesteia într-un posibil conflict cu Austria. În
ciuda acestor tensiuni, Austria şi Prusia au înfrânt împreună Danemarca în 1864
în Războiul pentru Schleswig şi Holstein. În 1866, Bismarck a reaprins disputa
pentru supremaţie, ocupând Holsteinul. Austria şi-a asigurat o rezoluţie a
Dietei Confederaţiei Germane, prin care erau mobilizate trupele neutre ale
confederaţiei, în cazul în care Prusia ar fi declarat război Austriei. Prusia
şi cele 18 state germane din nord aliate au înfrânt Austria şi cele 13 state
aliate ale acesteia din Confederaţia Germană, la 3 iulie 1866, la Königgrätz. Tratatul de la Praga care a urmat, semnat la 23
august, a dizolvat Confederaţia Germană. Prusia a dominat Confederaţia Germană
de Nord, formată la scurt timp după aceea, acesteia alăturându-i-se statele
germane din sud. Însă Bismarck mai avea de realizat unitatea formală a
Germaniei, sub conducere prusacă. Războiul franco-prusac - încheiat prin
înfrângerea Franţei în Bătălia de la Sedan de la 1 septembrie 1870 - a furnizat
această oportunitate. La 18 ianuarie 1871, în Sala Oglinzilor a palatului de la
Versailles, Wilhelm I s-a autoproclamat împărat al noii Germanii unificate. Cu
toate că Prusia asigurase Germaniei un rol important în Europa, întărirea
acesteia a alarmat celelalte Mari Puteri. Franţa, care după înfrângere pierduse
Alsacia şi Lorena, era îngrijorată şi ostilă.
Otto von
Bismarck:
Germania nu doreşte liberalismul
Prusiei, ci puterea acesteia... Nu prin discursuri şi majorităţi răspundem la
marile întrebări ale prezentului - aceea a fost greşeala de la 1848 şi 1849 -,
ci prin fier şi sânge.
Dintr-un discurs susţinut în faţa
Camerei Deputaţilor din Prusia, la 30 septembrie 1862
