V.4. Începuturile Revoluţiei Industriale în Europa
CCA 1750-1848
În sec. XIX, cea mai semnificativă
schimbare produsă în Europa a fost Revoluţia Industrială. Acest eveniment a
început cu nişte inovaţii tehnologice dar a dus până la urmă la o imensă transformare
socială. După Congresul de la Viena, puterile europene au urmărit restabilirea
structurilor politice şi sociale din epoca prenapoleoniană. Cu toate acestea,
Sistemul Metternich - principiul fundamental al politicii din Europa - a eşuat
foarte curând. Europa de Vest liberală a intrat în conflict cu Europa Centrală
şi de Est conservatoare. În ciuda numărului mare de măsuri represive, mişcările
democratice au apărut în toată Europa, culminând cu Revoluţiile de la 1848.
Noile condiţii de muncă şi de trai
De-a lungul sec. XIX, industrializarea
s-a răspândit în toată Europa, distrugând rămăşiţele vechii ordini sociale şi
culturale.
Revoluţia Industrială este numele sub
care s-a făcut cunoscută uriaşa transformare socială, economică şi tehnologică
ce a transformat Europa dintr-o societate agrară într-una industrială.
Feudalismul a fost înlocuit de capitalism. Această schimbare a societăţii a
avut loc pe tot parcursul sec. XIX, răspândindu-se treptat în toată Europa, de
la vest la est. Anglia a cunoscut cel mai devreme acest proces, datorită
materiei prime aduse din întregul imperiu.
Au început să apară o mulţime de
invenţii tehnologice, ca urmare a noilor descoperiri ştiinţifice de la
jumătatea sec. XVIII. Maşina de filat, războiul de ţesut mecanic, procesul de
pudlare pentru producerea oţelului, motorul cu aburi şi maşinile de treierat şi
de cules au transformat în mod decisiv bazele multor procese de producţie.
Datorită motorului cu aburi multifuncţional al lui James Watt, multe lucruri
puteau fi realizate mai rapid, mai ieftin şi mai bine.
Pe lângă acestea, s-a format o nouă
structură organizaţională a procesului de lucru, graţie diviziunii muncii în
fabrici. Pentru că fabricile mari erau în mâinile antreprenorilor cu acces la
capital, a fost posibilă producerea în masă a bunurilor - care deveneau din ce
în ce mai ieftine. Restricţiile tradiţionale stabilite de breslele de
comercianţi au fost înlocuite de un comerţ liber, care garanta industriaşilor
independenţa faţă de toate reglementările, cu excepţia celor de pe piaţa de
desfacere. Potrivit liberalismului economic, formulat de economistul Adam
Smith, egoismul individului, ghidat „ca de o mână invizibilă", poate
furniza un model de dezvoltare. Revoluţia Industrială a fost stopată brusc
odată cu declanşarea Primului Război Mondial, când s-au consumat resurse
considerabile ale Europei.
Adam Smith
Avuţia
naţiunilor,
scriere despre
interesele omului de afaceri
Oricine oferă altei persoane orice fel
de negociere îşi propune următoarele: dă-mi lucrul pe care îl vreau şi vei avea
lucrul pe care îl doreşti... Nu ne adresăm umanismului lor, ci iubirii de sine
a acestora şi nu vorbim niciodată cu ei despre necesităţile noastre, ci de
avantajele lor.
Consecinţele progresului
Aspectele negative ale creşterii
economice au ieşit la iveală foarte curând. Problema socială a fost una majoră
în politică, prelungindu-se şi după sec. XIX.
Noile posibilităţi de transport, cum ar
fi căile ferate, au extins pieţele dincolo de graniţe, sporind presiunea
concurenţei. Fabricile erau nevoite să îşi diminueze în permanenţă costurile de
producţie. Marja de profit descreştea, determinând scăderea salariilor şi
mărirea timpului de iucru. Forţa de muncă ieftină a opiilor a fost folosită din
ce în ce mai mult. Muncitorii deveneau tot mai săraci, în timp ce industriaşii
şi marii proprietari cunoşteau o creştere economică. Prăpastia dintre clasele
sociale se adâncea tot mai mult. Aceasta a condus, de exemplu, la Răscoala
ţesătorilor din 1844, în timpul căreia trei mii de ţesători silezieni au luat
cu asalt fabricile de textile.
Altă problemă a fost migrarea unei mari
părţi a ţăranilor la oraş. Din cauza legii care permitea ca terenul deţinut în
comun să fie trecut în proprietatea marilor latifundiari pentru uz privat,
mulţi ţărani au sărăcit şi s-au văzut obligaţi să se mute la oraş, fapt ce a
afectat milioane de oameni din toată Europa. Aceştia au fost nevoiţi să lupte
pentru supravieţuire ca muncitori, fără educaţie sau drepturi, formând o armată
de salahori de rezervă. Ei au intrat într-o competiţie acerbă pentru slujbe,
indiferent cât de mic era salariul şi cât de grele condiţiile de muncă. Pentru
a ieşi din această situaţie disperată, muncitorii au început să se unească în
sindicate, asociaţii şi partide politice, cu scopul de a crea o bază legală în
lupta pentru o legislaţie care să reglementeze liberalismul laissez-faire
al Şcolii de la Manchester. Meşteşugarii şi muncitorii din industrie
care participaseră la revoluţiile liberale din sec. XIX, erau în majoritate
socialişti. Politica socială a devenit unul dintre subiectele importante ale
politicii interne care trebuia soluţionat cât mai repede de statele
industrializate.
Karl Marx
Karl Marx s-a născut în 1808 la Trier,
în Germania. A fost redactor-şef al ziarului liberal Rheinische Zeitung, care a
fost interzis în 1843. În 1844, i-a întâlnit la Paris pe Heinrich Heine,
Pierre-Joseph Proudhon, Mihail Bakunin şi Friedrich Engels, personalităţi cu
care avea să lucreze tot restul vieţii. Marx şi Engels au colaborat la
Manifestul comunist, fără îndoială cea mai reprezentativă lucrare a mişcării
muncitoreşti, publicată în 1848. După revoluţiile de la 1848, Marx a fost
obligat să emigreze la Londra, unde a trăit până la moarte. A scris multe
lucrări, între care programul pentru prima asociaţie muncitorească
internaţională. Primul volum din teza sa Capitalul a fost publicat în 1867. Marx este în mod
cert personalitatea cea mai cunoscută şi mai reprezentativă a mişcării
socialiste şi, poate, mintea ei cea mai luminată.
Restauraţia şi revoluţia din Europa 1815-1830
Prinţul von Metternich a legat aproape
toate statele Europei într-o Sfântă Alianţă menită să asigure restabilirea
vechii ordini politice.
Ministrul de externe şi viitorul
cancelar al Austriei, prinţul von Metternich, a urmărit restabilirea unei
ordini de stat autoritare monarhice în Europa, şi, în consecinţă, restrângerea
libertăţilor civile câştigate în 1789. Sistemul său a fost consemnat în
cele 65 de articole ale Actului Confederaţiei din 1815. Acestea au contribuit
la actul final de la Viena, ratificat la Frankfurt de Dieta Confederaţiei
Germane, la 20 iulie 1820, ca lege de bază a acestei formaţiuni statale.
Strategia de restaurare exprimată în acest document a fost aprobată de puterile
conservatoare din Europa Centrală şi de Est - Sfânta Alianţă formată din
Austria, Prusia şi Rusia. La 26 septembrie 1815, la Congresul de la Viena,
tratatul a fost semnat de ţarul Alexandru I al Rusiei, de împăratul Francisc I
al Austriei şi de regele Frederic Wilhelm III al Prusiei. Mai târziu, toate
statele Europei, cu excepţia Marii Britanii, a Vaticanului şi a Imperiului
Otoman, s-au alăturat acestei alianţe.
După asasinarea poetului August von
Kotzebue (1761-1819), care ridiculizase fraternităţile naţionaliste, Metternich
a emis Decretele de la Karlsbad. Acestea stipulau cenzura presei şi interziceau
confreriile. Lupta împotriva politicilor represive ale lui Metternich a unit
forţele liberale şi naţionaliste, determinându-le să se alieze cu forţele
progresiste, îndeosebi cu Franţa.
Prinţul von
Metternich
Klemens Wenzel von Metternich
(1773-1859) a fugit din Rheinlandul ocupat de francezi la vârsta de 21 de ani.
S-a stabilit la Viena, unde şi-a început foarte curând cariera de succes în
afaceri externe. A fost unul dintre participanţii de seamă la organizarea
războaielor de eliberare, devenind o figură de marcă a Congresului de la Viena
din 1814-1815. Acolo a căutat să stabilească un echilibru al puterilor din
Europa, elaborând Sistemul Metternich. Acesta era menit să evite izbucnirea
războaielor şi, în acelaşi timp, să restabilească ordinea socială
prerevoluţionară. Confederaţia Germană şi Sfânta Alianţă, precum şi Decretele
Karlsbad au contribuit la îndeplinirea acestor scopuri. Mai târziu, Metternich
şi-a pierdut influenţa şi a fost înlăturat din postul său, în 1848, la
începutul Revoluţiei din Martie de la Viena, însă a căutat în continuare să
aibă un cuvânt de spus în politica externă.
Politicile eşuate ale Congresului şi ascensiunea mişcării liberale
Prin Alianţa Cvadruplă, Metternich a
realizat o alianţă a Marilor Puteri care ar fi trebuit să stabilească un
echilibru de interese. Aceasta nu a dat însă roade pe termen lung. Franţa a
fost curând nevoită să îşi revizuiască politicile interne.
La iniţiativa lui Metternich, Austria,
Prusia, Rusia şi Marea Britanie - Alianţa Cvadruplă - s-au întâlnit la mai
multe conferinţe pentru a se pune de acord în privinţa intereselor şi
pretenţiilor fiecăreia, cu scopul de a restabili ordinea. În 1820, a intrat în
vigoare dreptul de intervenţie împotriva mişcărilor liberale naţionale şi
internaţionale - o politică extrem de conservatoare, opusă intenţiilor Marii
Britanii, are susţinea tot mai mult liberalismul în Europa.
Alianţa Cvadruplă, la fel ca şi Sfânta
Alianţă, a luat sfârşit odată cu diversificarea atitudinilor faţă de eforturile
Greciei de a-şi recăpăta independenţa de la Imperiul Otoman. Marea Britanie,
Franţa şi Rusia au intervenit în favoarea grecilor, în timp ce Prusia şi
Austria au rămas neutre, neavând nici un interes să slăbească Imperiul Otoman.
În Bătălia navală de la Navarino din 1827, britanicii au distrus flota
turcilor, făcând posibilă suveranitatea Greciei în 1829.
Ludovic XVIII, fratele regelui Ludovic
XVI care fusese executat în 1793, urcă pe tron după căderea lui Napoleon. Bourbonii
care sprijineau restabilirea absolutismului conduceau din nou Franţa. La
început, Ludovic XVIII a încercat să amelioreze situaţia din ţară printr-o
politică de reconciliere, dar după 1815 a intrat tot mai mult sub influenţa
fratelui său reacţionar, care l-a urmat la tron în 1824. Carol X a căutat să
restabilească dominaţia absolutistă a regelui. Aceasta a durat însă numai până
în 1830, când Revoluţia din Iulie - o răscoală a populaţiei pariziene, l-a
obligat pe regele Carol X să abdice la 2 august.
Acest succes a extins mişcarea
democratică în toată Europa, aducând fiecărei ţări siguranţa că poate
implementa o constituţie liberală. Cu toate că politicienii liberali şi
naţionalişti, cum ar fi scriitorul Ernst Moritz Arndt sau pedagogul Friedrich
Ludwig Jahn, au fost persecutaţi, Restaurarea nu a reuşit să reprime aspiraţia
tot mai mare spre libertate democratică şi unitate naţională, abrogarea tuturor
măsurilor de cenzură şi garantarea unei voci parlamentare pentru o clasă de
mijloc sigură pe sine şi din ce în ce mai bine pregătită politic. Aceste
aspiraţii au deschis calea revoluţiilor de la 1848 din întreaga Europă şi au
reprezentat motivul eşecului mişcării de restaurare din Europa.
Liberalismul
Ca răspuns la conservatorismul
guvernelor europene, liberalismul clasei de mijloc s-a întărit. Bazat pe
principiile iluminismului, liberalismul politic susţine că libertatea
individului reprezintă principiul de bază al unei guvernări juste, şi respinge
ideea unui guvern care cere cetăţenilor o mentalitate servilă şi supunere faţă
de autorităţi. Litera legii şi drepturile civile sunt garantate de principiul
echilibrului de putere între autorităţile legislative, executive şi
judecătoreşti. Liberalismul economic - în forma reprezentată de exemplu de
economiştii Adam Smith şi David Ricardo - favorizează comerţul liber universal
şi respinge atât barierele vamale, cât şi intervenţia statului în economie,
chiar şi atunci când aceasta are ca scop dezvoltarea societăţii.
Revoluţiile de la 1848 din Europa
Revoluţiile liberale pornesc din Franţa,
odată cu Revoluţia din Februarie 1848. Mişcarea a antrenat întreaga Europă,
excepţie făcând Marea Britanie şi Rusia.
Când Banchetele Reformei, o serie
de întruniri politice radicale, au fost interzise în februarie 1848, la Paris
au izbucnit lupte de stradă între armată şi opoziţie. Acestea au culminat cu
asaltul Palatului Regal şi cu abdicarea forţată şi fuga lui Ludovic-Filip, Regele
Bancher. A fost proclamată A Doua Republică şi s-a constituit un guvern
provizoriu, sub Alphonse de Lamartine. A Doua Republică a fost condusă de
liberali şi de socialişti moderaţi. Au fost proclamate dreptul unversal la
muncă şi votul universal pentru bărbaţi. Când acesta a fost demis, iar noua
Adunare naţională conservatoare a închis atelierele naţionale pentru şomeri,
care fuseseră deschise de curând, a izbucnit prima răscoală socialistă din
Europa, în iunie 1848. Răscoala a fost înăbuşită în sânge de guvern, care a
instaurat imediat dictatura militară.
În decembrie 1848, în speranţa de a
instaura securitatea şi ordinea, majoritatea votanţilor francezi l-au ales pe
Ludovic Napoleon, nepotul lui Napoleon Bonaparte, nou preşedinte al republicii.
În trei ani, acesta, în urma unei lovituri de stat, s-a transformat într-un
dictator iar la sfârşitul anului 1852 s-a încoronat ca împăratul Napoleon III.
Prin politica şi moravurile sale, acesta a căutat în mod deliberat să-şi imite
faimosul unchi. Tentativa s-a soldat cu eşec, aceasta nereuşind să atragă
popularitatea şi asentimentul râvnite atât de mult.
La Viena, răscoalele muncitorilor şi
studenţilor din luna martie au forţat guvernul să desfiinţeze cenzul, şi să-l
demită pe cancelarul Metternich. În Austria, în vreme ce liberalii luptau
pentru idealurile lor, naţionalităţile nongermane au căutat să-şi câştige independenţa.
Cehii s-au răzvrătit împotriva Habsburgilor în Răscoala penticostală de la
Praga. Nobilimea maghiară a cerut de asemenea autonomia. Când Lajos Kossuth a
pregătit o insurecţie şi a proclamat un guvern maghiar în martie 1848, guvernul
austriac a acceptat o nouă constituţie. Un an mai târziu, Ungaria şi-a declarat
independenţa sub Kossuth, dar a fost înfrântă, iar guvernul său a fost dizolvat
de către austrieci, în sprijinul cărora venise Rusia. În martie 1849, noul
împărat Franz Iosif I a impus Austro-Ungariei o constituţie cu un parlament
bicameral. Revoluţia paşoptistă s-a extins şi în Moldova, Ţara Românească şi
Transilvania, culminând cu Adunarea de la Blaj, de pe Câmpia Libertăţii din mai
1848.
Răscoalele din Italia şi Revoluţia din martie din Germania
În Italia şi Germania, unirea naţională
a fost una dintre principalele revendicări revoluţionare. Dacă răscoalele din
Italia au fost reprimate de autorităţi, Revoluţia din Martie din Germania a
condus la prima convenţie constituţională democratică, care însă a suferit
eşec.
În Italia, mişcarea revoluţionară nu a
urmărit numai reforme, ci şi rearea unui stat naţional italian, într-o ţară
care încă nu dobândise o conştiinţă naţională care să-i anime pe toţi. Încă din
ianuarie 1848, răscoalele din cele Două Sicilii l-au forţat pe regele Ferdinand
II să permită o constituţie. Mai târziu însă, Regele Bomba, după cum mai
ora numit Ferdinand, a izolat oraşele siciliene pentru a reprima revolta. În
alte părţi ale Italiei, revolta împotriva ocupaţiei austriece a eşuat, iar
răscoalele din noiembrie 1848 de la Roma, la cererea Papei Pius IX, au fost
înfrânte de trupele franceze şi austriece.
În statele germane, Revoluţia din
februarie de la Paris a inspirat de asemenea forţele revoluţionare. Populaţia,
îndeosebi cea din sud-vestul ţării, a început să ceară drepturi democratice,
una dintre consecinţe fiind faptul că multe dintre statele mai mici au stabilit
Ministerele din martie, guverne liberale ale clasei de mijloc.
Regele Prusiei, Frederic Wilhelm IV, a
decis să acorde concesii liberale. În timp ce le anunţa mulţimii adunate în
faţa Palatului din Berlin, gărzile sale au deschis focul. Au izbucnit lupte de
stradă sângeroase în care au murit trei sute de oameni. Frederic Wilhelm i-a
onorat pe cei căzuţi în martie, mergând călare prin oraş şi purtând o banderolă
în culorile mişcării democratice (negru, roşu, galben), însă identificarea guvernului
cu poporul nu a durat mult: noul minister liberal a fost înlocuit de unul
conservator în noiembrie 1848. Adunarea Naţională Germană s-a întrunit la
Frankfurt, în mai 1848, şi a redactat o constituţie liberală pentru o Germanie
unită. Aceasta a fost respinsă cu aroganţă de regele Prusiei, confirmând eşecul
absolut al Revoluţiei de la 1848 şi, odată cu aceasta, sfârşitul căii
democratice liberale către unificarea Germaniei. În schimb, pentru unificare
s-a apelat la forţa armatelor prusace şi la conducerea cancelarului Bismarck.
Motivele eşecului
Revoluţiei de la 1848
Multe dintre revendicările revoluţionarilor
de la 1848 au fost îndeplinite în următoarele două decade, însă imediat după
încheierea revoluţiei, se credea că protestele din toată Europa fuseseră
zadarnice. Lipsa de unitate a participanţilor este poate motivul principal al
eşecului. Programul idealist, însumând o mare varietate de obiective - de la
democraţie şi autodeterminare naţională până la ieftinirea pâinii -, nu s-a
caracterizat niciodată prin coerenţă. De asemenea, revoluţionarii au subestimat
determinarea şi reaua credinţă a guvernelor timpului, care au reprimat în mod violent
revoltele populare, în timp ce le subminau unitatea prin concesii.
