V.3. Dominaţia napoleoniană
1792-1814
Franţa revoluţionară a făcut ca aproape
întreaga Europă să se întoarcă împotriva ei. Între 1792 şi 1806, aceasta s-a
confruntat cu o serie de coaliţii în schimbare, în patru războaie în care a
triumfat de fiecare dată. Condusă de Napoleon, Franţa a obţinut supremaţia
asupra celei mai mari părţi a Europei, impunându-şi ideile şi legile liberale
în ţările ocupate. Însă dominaţia lui Napoleon era ambivalentă. Cultiva
emanciparea civică, dar reprima opoziţia şi autodeterminarea naţională.
Dictatura care se ascundea sub aparenta democraţie a trezit rapid rezistenţa
statelor ocupate. Când lanţul de victorii ale Franţei s-a încheiat în 1812 în
Rusia, celelalte puteri europene s-au revoltat la rândul lor. Bătălia de la
Waterloo din 1815 a marcat încheierea destinului politic al lui Napoleon.
Războaiele revoluţionare franceze şi primele războaie napoleoniene
La început, Franţa de-abia era în stare
să se apere de coaliţiile în schimbare ale puterilor europene, dar sub
conducerea lui Napoleon a izbutit să obţină dominaţia asupra Europei.
În Războiul Primei Coaliţii (1792-1797),
le levée en masse (mobilizarea generală) şi îndeosebi acţiunea decisivă
a lui Napoleon din campania din Italia au condus la o victorie a Franţei asupra
armatelor Austriei, Prusiei, Marii Britanii, Spaniei şi Olandei.
Doi ani mai târziu, după eşecul
campaniei din Egipt, Napoleon a înlăturat Directoratul printr-o lovitură de
stat (coup d'etat), pentru a se instaura în fruntea Franţei. A învins
Austria în Războiul celei de-a Doua Coaliţii (1798-1802) de la Marengo şi a
forţat o instalare la Lunéville, aducând Franţei pentru totdeauna malul stâng
al Rinului.
Pentru a tempera orgoliul lui Napoleon
şi a menţine o balanţă de puteri în Europa, prim-ministrul britanic William
Pitt cel Tânăr continua să creeze noi coaliţii împotriva Franţei. În Războiul
celei de-a Treia Coaliţii (primul dintre războaiele napoleoniene), amiralul
Nelson a reuşit să distrugă flota franceză la Trafalgar, la 21 octombrie 1805.
Această înfrângere a cauzat pierderi pe termen lung comerţului francez extern.
Cu toate acestea, Napoleon a câştigat la Austerlitz decisiva bătălie a celor
trei împăraţi, la 2 decembrie 1805, asigurând înfrângerea celei de-a treia
coaliţii, formată din Marea Britanie, Suedia, Austria şi Rusia. La 26 decembrie
1805, Napoleon a impus Tratatul de la Pressburg şi a organizat fondarea
Confederaţiei Rinului, care urmărea împărţirea Sfântului Imperiu Roman. Ca
răspuns la acţiunile ostile ale Marii Britanii, Napoleon a instituit mai târziu
şi blocada economică continentală.
Când Prusia i-a cerut lui Napoleon să se
retragă din regiunea de la est de Rin, a început Războiul celei de-a Patra
Coaliţii, câştigat de francezi în bătăliile de la Jena şi Auerstedt de la 14
octombrie 1806. În urma acestor bătălii, Franţa a ocupat Berlinul şi, după
Tratatul de la Tilsit care a urmat, Prusia a fost împărţită în două.
Pierderea hegemoniei asupra Europei
În 1810, Napoleon domina aproape
întreaga Europă. Cu toate acestea, războaele cu Spania şi Rusia îi sunt fatale
şi duc la prăbuşirea imperiului său.
Napoleon a mărşăluit în Spania şi
Portugalia, ocupând oraşe spaniole şi instalându-şi fratele, pe Iosif
Bonaparte, ca rege, după ce a sechestrat familia regală spaniolă la Bayonne. La
2 mai 1808, populaţia s-a răsculat. Războiul de Independenţă Spaniol a început
ca război de gherilă şi a durat cinci ani, până când spaniolii, ajutaţi de
puternica armată britanică de sub comanda lui Arthur Wellesley, duce de Wellington,
victorios mai târziu asupra lui Napoleon, au reuşit să-i alunge pe invadatori
la sfârşitul lui 1813. Această victorie a demonstrat celorlalte naţiuni că
rezistenţa împotriva ocupaţiei franceze poate avea succes. Prim-ministrul
Austriei, contele Johann Philipp von Stadion, credea în 1809 că era momentul
potrivit pentru o revoltă împotriva Franţei, dar victoria lui Napoleon de la
Wagram a adus Austriei şi mai multe pierderi teritoriale. Răscoala din Tirol a
făcut parte din revolta austriacă, înăbuşită rapid după succesele sale
iniţiale; liderul său, Andreas Hoffer, a fost împuşcat în 1910 la Mantova.
Pentru a aduce pacea pe frontul franco-austriac, Napoleon s-a căsătorit cu
fiica împăratului Austriei, Maria Luiza.
În acelaşi an, Rusia a refuzat să
accepte blocada economică continentală, care avea drept scop izolarea Marii
Britanii. În consecinţă, Napoleon invadează Rusia în 1812 cu marea sa armată de
peste 600.000 de soldaţi, dintre care numai jumătate erau francezi. Armata
franceză ajunge la Moscova în septembrie. Ruşii se retrag, lăsând în urmă doar
pământ pârjolit şi diminuând astfel câştigurile franceze. Această tactică s-a
dovedit realmente eficientă după Bătălia de la Borodino, una dintre cele mai
sângeroase din sec. XIX, soldată cu incendierea Moscovei şi cu refuzul
negocierilor de pace. Armata lui Napoleon a suferit atât de multe lipsuri,
încât a fost forţată să se retragă în timpul iernii, după ce foarte mulţi
combatanţi muriseră. Mitul invincibilităţii lui Napoleon se spulberă.
Discursul arhiducelui
Carol de Austria, 1809:
Luptăm pentru Germania, pentru
independenţă şi pentru restabilirea onoarei naţionale, aceasta este datoria
noastră. Germani, fiţi conştienţi de poziţia voastră! Acceptaţi ajutorul atunci
când vi se oferă; contribuiţi la propria voastră salvare; fiţi demni de
respect! Orice neamţ care se uită pe sine este duşmanul nostru.
Codul civil al lui Napoleon
Dominaţia lui Napoleon asupra Europei nu
s-a fondat numai pe succesele din război, ci şi pe politica sa internă, în
egală măsură inovatoare şi restrictivă.
În 1799, în acelaşi an cu lovitura de
stat din noiembrie, care a dus la introducerea Consulatului, a fost impusă o
nouă constituţie, redactată şi aprobată de Napoleon. Acesta s-a autoproclamat
prim-consul şi, în 1802, şi-a asigurat această poziţie pe viaţă. Doi ani mai
târziu, a abolit Consulatul şi s-a autoproclamat împărat al Franţei, în
noiembrie 1804.
Napoleon a căutat să centralizeze
puterea, să reorganizeze economia şi a făcut un acord cu Papa Pius VIII, prin
care a recunoscut catolicismul ca religie a majorităţii francezilor, dar a
acceptat naţionalizarea proprietăţilor Bisericii. A introdus serviciul civil
(cu un loc de muncă garantat pe viaţă); a reformat sistemul educaţional,
administrarea civilă şi tribunalele, şi a centralizat guvernul, menţinând
totuşi legile civile de bază. Redactat în 1804 şi rămânând valabil şi astăzi,
Codul civil al lui Napoleon garantează egalitatea individuală în faţa legii,
libertatea personală, dreptul la proprietate şi căsătoria civilă legală, precum
şi divorţul.
Napoleon a recunoscut de asemenea
constituţiile şi drepturile civile ale popoarelor de pe teritoriile pe care
le-a cucerit, în conformitate cu acest cod. În mod ironic, drepturile şi legile
pe care el însuşi le-a introdus au permis rezistenţa împotriva expansiunii sale
teritoriale.
Ascensiunea lui
Napoleon Bonaparte (1769-1821)
Născut la 15 august 1769, la Ajaccio, în
Corsica, Napoleon a demonstrat foarte devreme că poate face carieră militară. A
absolvit ca locotenent de artilerie în 1785, după care a urcat rapid în grad. A
fost promovat brigadier general în 1793, după ce a preluat comanda unei brigăzi
de artilerie şi a recâştigat Toulonul de la britanici. În 1795, acesta a
înăbuşit o revoltă regalistă la Paris, fiind răsplătit cu funcţia de comandant
al armatei interne. În 1796, i-a fost încredinţată comanda armatei din Italia.
Căsătoria acestuia cu aristocrata Josephine de Beauharnais din 1796 i-a
înlesnit accesul la personalităţile influente din politică.
Constituirea
Consulatului
Constituţia din 1799 a fost a cincea
constituţie din Franţa de la începutul Revoluţiei Franceze. Aceasta susţinea un
Senat numit de un prim-consul, un tribunat şi un corp legislativ (Corps Législatif).
Cei trei consuli erau aleşi de Senat pentru zece ani. Corpul legislativ, inima
oricărei constituţii democratice, era subordonat primului-consul; acesta putea
vota numai legile care îi erau prezentate. Numai el putea propune legi noi şi
numi judecătorii şi miniştrii.
Imperiul
Domnia internă a lui Napoleon s-a
caracterizat prin măsuri represive şi dure.
Drepturile umane şi politice au fost
adesea restricţionate cu severitate în politica de zi cu zi a consulatului şi a
Imperiului lui Napoleon. Acesta nu era guvernat de popor, ci, s-ar părea, în
interesul lui, însă libertăţile fundamentale erau reprimate. Joseph Fouché,
ministrul poliţiei lui Napoleon, a instaurat un sistem modern de servicii
secrete. Drepturile Adunării au fost limitate; ele aveau oricum o putere
restrânsă, iar libertatea de exprimare şi libertatea presei erau restrânse de
cenzură. Dar probabil că cei mai mulţi doreau unitatea şi recâştigarea
prosperităţii după atâţia ani de haos. Exemplul cel mai semnificativ a fost
expulzarea scriitoarei şi publicistei Germaine de Staël, din cauza criticii
aduse lui Napoleon. Sistemul legal era abuziv şi prevedea condamnarea la
moarte, aşa cum s-a întâmplat în cazul execuţiei scandaloase din 1804 a ducelui
de Enghien. La Nürnberg, Johann Philipp Palm a fost împuşcat în 1806, fiindcă
tipărise un pamflet împotriva Franţei. În ciuda acestor evenimente, Napoleon -
care susţinea că doreşte să salveze revoluţia şi ideile ei - a continuat să
aibă sprijinul poporului francez pentru un timp îndelungat, chiar şi atunci
când a proclamat imperiul. Când Napoleon a fondat Legiunea de Onoare în 1802, a
pus bazele unei noi elite sociale, care avea să-i susţină domnia cu devotament.
Poziţia socială, rangul sau religia nu aveau nici o importanţă pentru a fi
admis. După încoronarea sa ca împărat în 1804, Napoleon a transformat Legiunea de
onoare într-un ordin de merit, care s-a păstrat până astăzi.
În artă, epoca este reprezentată prin
picturile lui Jacques-Louis David şi stilul clasic Empire.
Execuţia ducelui
de Enghien
După tentativa nereuşită de asasinare a
lui Napoleon din 1803, conspiratorii regalişti suspectaţi au fost trataţi cu
maximă severitate. Napoleon a făcut un exemplu din descendentul Bourbonilor
Louis-Antoine-Henri, duce de Enghien (1772-1804), care se afla în exil în
Germania. Tânărul duce a fost răpit din castelul său din Baden şi adus în faţa
tribunalului militar. Nu s-a prezentat nici o dovadă a vinovăţiei sale, însă a
fost condamnat la moarte. La 21 martie 1804, ducele de Enghien a fost împuşcat
la Vincennes, lângă Paris.
Dezmembrarea Sfântului Imperiu Roman
Una dintre consecinţele războaielor
împotriva lui Napoleon a fost sfârşitul Sfântului Imperiu Roman. Multe
teritorii şi proprietăţi din Germania au fost secularizate, iar altor teritorii
li s-au anexat regiuni independente. Austria a fost de asemenea slăbită.
În februarie 1803, Dieta imperială a
Sfântului Imperiu Roman s-a întrunit la Regensburg pentru ultima dată. Tema
principală a fost reorganizarea politică şi legală, sintetizată în Criza
Dietei. Prinţii germani care pierduseră teritorii la vest de Rin prin Tratatul
de la Luneville din 1801 au fost despăgubiţi. Majoritatea proprietăţilor
catolice au fost confiscate şi secularizate. Când a fost diminuată independenţa
celor 41 de teritorii libere, acestea au fost trecute sub autoritatea directă a
împăratului. În acest fel, teritoriile subordonate imperiului au scăzut de la o
mie la treizeci. Toate oraşele imperiale libere şi-au pierdut statutul
excepţional, în afară de Bremen, Hamburg, Lübeck, Augsburg, Nürnberg şi
Frankfurt. Astfel a luat sfârşit Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, după
multe secole de existenţă. Acesta nu era compatibil cu noul Imperiu
Napoleonian, fiindcă îi periclita ambiţiile de a se extinde în întreaga lume.
Din proprietatea Bisericii Catolice au
fost secularizate în total patru arhiepiscopii, 18 episcopii şi aproape 300 de
mănăstiri de călugări şi de maici, abaţii - cea mai reprezentativă reducere a
proprietăţii şi a influenţei Bisericii de după Reformă. Cel mai mult au avut de
câştigat prinţii suverani şi clasa mijlocie în ascensiune. Comercianţii şi
industriaşii au reuşit să dobândească proprietăţi simplu şi ieftin. Sub acest
aspect, reorganizarea a favorizat procesul de industrializare care începea. În
politica externă, Criza Dietei nu a realizat numai obiectivele Franţei, ci şi
pe cele ale Rusiei, care era interesată să slăbească Imperiul Habsburgic al
austriecilor. Prusia egala acum influenţa Austriei în teritoriile germane, iar
influenţa şi autonomia statelor mai mici a crescut odată cu pierderea
independenţei acestora în faţa Franţei.
Reformele din
Bavaria
Criza Dietei imperiale a oferit statelor
germane numeroase posibilităţi de reformare politică. Un exemplu îl reprezintă
politicile omului de stat Maximilian de Montgelas. Contele a realizat o
expansiune semnificativă a Bavariei şi a modernizat ţara, centralizând
administraţia şi depunând toate eforturile pentru a integra noile teritorii în
vechea Bavarie printr-o „conştientizare a ceea ce înseamnă statul
Bavaria". Au fost create curţile regionale unificate, s-a emis un edict
religios care garanta egalitatea protestanţilor şi a catolicilor, s-a introdus
educaţia obligatorie, au fost abolite privilegiile nobiliare şi s-a adoptat un
cod penal liberal. Deşi constituţia redactată de Montgelas în 1808 prevedea
egalitate politică universală, Bavaria a rămas o monarhie absolutistă
conservatoare.
Confederaţia Rinului
Unirea celor şase state germane prin
Confederaţia Rinului a semnificat ruptura şi sfârşitul Sfântului Imperiu Roman
de Naţiune Germană, determinându-l pe împăratul Francisc II să abdice.
După Bătălia de la Austerlitz şi după
Tratatul de la Pressburg de la 26 decembrie 1805 care a urmat, puterea Austriei
a fost subminată clin ce în ce mai mult. Prusia a rămas neutră şi, în 1806,
Bavaria şi Württemberg acum aliate ale Franţei, au fost ridicate la
rangul de regate. La 12 iulie 1806, Napoleon a constrâns 16 state sudice şi
vestice germane să formeze Confederaţia Rinului, care şi-a declarat apoi
membrii suverani şi separaţi de Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană.
Pentru a termina acest proces de dezintegrare, Napoleon l-a obligat pe Francisc
II să renunţe la titlul de împărat al Sfântului Imperiu Roman. Acum rămăsese
doar împărat al Austriei. În 1809, Pacea de la Viena a redus şi mai mult
extinderea Imperiului Austriac. După căsătoria lui Napoleon cu arhiducesa Maria
Luiza, Austria a devenit pentru scurt timp aliata acestuia, până când s-a
alăturat Marii Alianţe care a învins armata franceză la Leipzig, în 1814. La 6
august 1806, împăratul a abdicat fără a avea un succesor, iar Sfântul Imperiu
Roman de Naţiune Germană, care dăinuise timp de mai bine de opt sute de ani, a
devenit istorie.
Prusia a fost de asemenea afectată de
procesul de dezintegrare, după ce Bonaparte a devenit arbitrul împărţirii
Europei în urma victoriei de la Austerlitz. După bătăliile de la
Jena-Auerstedt, Eylau şi Friedland, urmate de Tratatul de la Tilsit (1807),
Prusia şi-a pierdut toate teritoriile de la vest de Elba. Teritoriile rămase
care aparţinuseră anterior Sfântului Imperiu Roman au devenit Confederaţia
Rinului, ca parte a regatului Westfalia, sub regele Jerôme Bonaparte şi Marele
Ducat al Bergului. Statele germane centrale şi nordice s-au unit apoi, astfel
că cea mai mare parte a Germaniei era acum controlată de francezi. Populaţia nu
respingea dominaţia napoleoniană, deoarece reformele introduse după modelul
Revoluţiei Franceze au adus o şi mai mare libertate a comerţului şi economiei.
Reformarea Germaniei şi dizolvarea
Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană prin Criza Dietei au permis
modernizarea politică şi legală şi industrializarea economică rapidă a multor
teritorii germane.
Împăratul
Francisc II, discursul de abdicare, 6 august 1806
Noi, Francisc al Doilea, ales prin
voinţa Domnului drept sfânt împărat roman, sporind întotdeauna prestigiul
Imperiului, împărat ereditar al Austriei... rege al Germaniei, Ungariei,
Boemiei, Croaţiei, Dalmaţiei, Slavoniei, Galiţiei, Lodomeriei şi
Ierusalimului... rege ereditar al Austriei... proclamăm... că vedem tronul şi
onoarea Imperiului în eliberarea statelor confederale ale Rinului de toate
datoriile faţă de Imperiul German, astfel că renunţ cu umilinţă la coroana de
împărat şi la guvernarea Imperiului.
Războaiele napoleoniene
Între 1813 şi 1815, puterile europene
care luptau împotriva lui Napoleon reuşesc în sfârşit să elibereze Europa de
sub dominaţia franceza şi să se restabilească ca naţiuni independente.
Înfrângerea din 1812 a lui Napoleon în
Rusia declanşează războaie de eliberare în Europa. Generalul Graf Yorck von
Wartenburg care conducea trupele prusace napoleoniene, trece de partea taberei
adverse şi asigură neutralitatea Rusiei prin Convenţia de la Tauroggen. După o
lună, în februarie 1813, alianţa ruso-prusacă este făcută publică la Kalisz. În
consecinţă, Prusia îşi mobilizează trupele miliţieneşti, susţinute de armatele
din teritoriu şi de trupele de voluntari. Regele Frederic Wilhelm III ezită la
început, însă mai târziu, la 27 martie 1813, declară război Franţei. Îşi
încurajează armata cu discursul emoţionant Către oamenii mei (An Mein
Volk). Deşi războaiele de eliberare erau purtate de trupe obişnuite, poeţi
patrioţi precum Theodor Korner le declarau războaie ale poporului german
împotriva unei dominaţii străine. Făcând apel la naţionalismul în formare,
poetul chema cetăţenii la arme.
Tot atunci se instituie Ordinul celor
Trei Cruci de Fier, care reprezintă şi astăzi însemnul forţelor armate germane.
Forţelor prusace li s-au alăturat Austria în august şi Bavaria în octombrie. La
Leipzig, între 16 şi 19 octombrie 1813, armatele aliate ale Austriei, Prusiei
şi Rusiei câştigă o victorie decisivă în Bătălia Naţiunilor, numită astfel
datorită numărului mare de combatanţi şi de popoare implicate. Napoleon este
forţat să se retragă de-a lungul Rinului. Confederaţia Rinului se alătură
coaliţiei care înaintează spre Franţa şi, în martie 1814, ocupă Parisul.
Napoleon este forţat să abdice şi pleacă în exil pe insula Elba. Tratatul de la
Paris care a urmat reduce Franţa la graniţele sale din 1792 şi restabileşte
puterea Bourbonilor, dând tronul lui Ludovic XVIII.
Bătălia
Naţiunilor de la Leipzig
Bătălia Naţiunilor de la Leipzig a fost
poate cea mai mare ciocnire de forţe din istorie de dinaintea Primului Război
Mondial, desfiinţând supremaţia lui Napoleon în Europa. După câteva confruntări
nedecisive din 18 octombrie 1813, trupele saxone şi din Württemberg se alătură
aliaţilor. Contemporanii povestesc că un număr foarte mare de răniţi pentru
care nu exista o îngrijire medicală adecvată au murit în chinuri îngrozitoare.
Congresul de la Viena
Napoleon revine la putere încă o dată în
1815, dar este înfrânt definitiv la Waterloo. După războaiele napoleoniene,
Congresul de la Viena, prezidat de prinţul austriac Fürst von Metternich, caută
să stabilească o nouă ordine în Europa.
Napoleon nu s-a resemnat cu exilul. Fuge
din insula Elba şi ajunge la Cannes în martie 1815, adună trupe şi ia din nou
puterea la Paris cu armata sa - dar numai pentru o scurtă perioadă - Cele o
Sută de Zile. Aliaţii răspund prompt la întoarcerea lui Napoleon, îl înfruntă
în Belgia şi îl înving definitiv, sub conducerea mareşalului von Blücher şi a
ducelui de Wellington, în Bătălia de la Waterloo din 18 iunie.
Napoleon este exilat definitiv pe insula
Sf. Elena, unde moare la 5 mai 1821. Regele Ludovic XVIII, care fugise în
timpul Celor o Sută de Zile, îşi recapătă tronul. Printr-un al doilea
tratat de la Paris, Franţa a fost forţată să plătească reparaţii pentru
distrugeri şi să accepte pierderea altor teritorii. Congresul de la Viena îşi
desfăşură tratativele încă din septembrie 1814, cu scopul de a reorganiza
teritoriile europene şi de a restabili echilibrul de forţe. Cu excepţia
Imperiului Otoman, au participat conducătorii tuturor statelor europene:
prinţul Klemens von Metternich, cancelar şi preşedinte al congresului care a
dominat negocierile; cancelarul Karl August von Hardenberg; ministrul britanic
de externe, vicontele Castlereagh; ţarul Alexandru I şi reprezentantul francez
Charles Maurice de Talleyrand-Perigord, care reuşeşte să facă auzită vocea
ţării sale în congres. Cu toate acestea, Franţa a fost nevoită să renunţe la
teritoriile pe care le acaparase. În plus, este fondat Regatul Olandei; Elveţia
este recunoscută ca ţară independentă şi neutră, iar Rusia, Prusia şi Austria
îşi măresc teritoriile. Italia rămâne divizată în două state separate. Această
înţelegere a avut un impact atât de mare, încât Europa s-a bucurat de pace timp
de 40 de ani.
Tot în cadrul Congresului de la Viena
s-a semnat şi Actul Confederaţiei, la 9 iunie 1815, la care aderă 41 de state
germane. O confederaţie germană, în care Prusia şi Austria preiau conducerea,
ia locul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană.
Wilhelm Freiherr
von Humboldt despre Congresul de la Viena:
Treburile nu merg bine deloc... În mare
parte, motivul este că principalii negociatori sunt, fiecare din propriile
motive, nişte oameni cu totul nepotriviţi pentru aşa ceva. Fiecare merge pe
drumul său ori, cel puţin, se sileşte să o facă, iar noi încercăm în zadar să
găsim o punte de legătură sau să facem apel la raţiune.
