V.2. Revoluţia franceză

  08:05    

1789-1799

Revoluţia Franceză a avut consecinţe de mare răsunet atât în Franţa, cât şi în întreaga Europă, deoarece a redefinit instituţiile fundamentale care stabileau structura politică a Europei. Revoluţia a marcat încercarea de a stabili prin legi comune egalitatea tuturor persoanelor, indiferent de originea lor. Condusă de burghezie, revoluţia a avut ca obiective abolirea dominaţiei aristocraţiei, adoptarea constituţiei şi libertatea intelectuală. A antrenat mobilitatea socială, fără bariere de clasă (Să învingă valorile!) şi a năzuit către instituirea unei societăţi morale, în care bunul comun să stea înaintea intereselor personale: Libertate, Egalitate, Fraternitate! Dar, radicalismul şi presiunile din exterior au transformat uneori regula virtuţii într-un nou tip de despotism.

Începutul revoluţiei

Criza internă a monarhiei a dus la convocarea Adunării Stărilor Generale în 1789. În acelaşi timp, masele nevoiaşe începeau revolta la Paris.

În mai 1789, regele Ludovic XVI i-a chemat pe reprezentanţii celor trei stări - aristocraţia, clerul şi burghezia, în scopul de a remedia situaţia financiară catastrofală a Franţei. Starea a treia, burghezia, reprezenta o mică parte din populaţie, dar ducea greul taxelor, fără să aibă multe drepturi. La 20 iunie 1789, pentru a contracara încercarea regelui şi a aristocraţiei de a dizolva Adunarea Naţională, membrii acesteia au votat Jurământul de la Jeu de Paume, în care au stabilit să nu se dizolve, anunţându-şi astfel opoziţia. Însă regele a instaurat un guvern ultraconservator, dând naştere la o revoltă a locuitorilor Parisului, care la 14 iulie 1789 au luat cu asalt şi au distrus Bastilia - închisoarea care simboliza puterea statului. Revoluţia deja începuse. Două zile mai târziu, Adunarea Naţională l-a obligat pe rege să accepte tricolorul revoluţionar în culorile naţionale: albastru, alb, roşu, - ca simbol al alianţei dintre rege şi popor. Febra revoluţionară a ajuns să cuprindă toată ţara. La 26 august 1789 au fost declarate Drepturile Omului şi Cetăţeanului şi s-au plantat copaci ai libertăţii peste tot pentru a celebra evenimentul.

Libertatea presei a făcut posibilă apariţia unui număr foarte mare de publicaţii şi pamflete. Au început să se dezvolte opinii şi partide diverse. Adunarea naţională a realizat reforme juridice şi constituţionale şi a abolit sistemul feudal din Franţa. Noul sistem de vot cenzitar a provocat un puternic conflict, deoarece permitea numai plătitorilor de taxe bogaţi să ia parte la procesul politic. Plebea şi ţăranii, care fuseseră implicaţi în evenimente încă de la început, s-au luptat pentru votul universal. La început, a fost menţinută ca formă de guvernământ monarhia. Majoritatea membrilor uniunii, îndeosebi marele orator şi lider al etapei revoluţionare timpurii, Honoré Gabriel Riqueti, conte de Mirabeau, au susţinut o monarhie constituţională bazată pe modelul britanic.

Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului
Articolul I
Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi bazate decât pe utilitatea publică.

Etapa radicalizării

În 1791 şi 1792, după ce ideile revoluţiei au întâmpinat o rezistenţă de proporţii în Franţa şi în străinătate, aceasta s-a radicalizat. Unele provincii franceze s-au revoltat făţiş, iar masele pariziene au devenit şi mai active.

Radicalizarea revoluţiei a fost declanşată de comportamentul lipsit de diplomaţie al regelui, dar şi de presiunea din afară. Chiar după ce Ludovic XVI a jurat să respecte constituţia, în ziua în care se sărbătorea inaugurarea acesteia la Câmpul lui Marte (Champ de Mars), el a încercat fără succes să o abroge. A fugit din Paris împreună cu familia în iunie 1791, dar a fost prins lângă Varennes şi luat prizonier.

Partidele radicale ale revoluţiei au cerut abolirea monarhiei şi declararea Republicii Franceze. În 1791, majoritatea nobililor au fugit din Franţa şi, ca emigranţi, au complotat împotriva revoluţiei, căutând sprijinul partidelor politice din Europa. Străinătatea a început să se teamă că forţele revoluţionare vor lua puterea. În februarie 1792, împăratul Austriei şi regele Prusiei au încheiat un pact împotriva revoluţiei.

Girondinii au devenit partidul conducător. Politica lor era moderată, dar susţinea războiul început în aprilie 1792. Bătăliile iniţiale au avut un final devastator pentru armata revoluţionară. Zelul patriotic a cuprins întreaga ţară mai ales după ameninţarea din iulie 1792 a generalului austro-prusac de a cuceri Parisul şi de a-l distruge. Sans-culottes au controlat evenimentele, iar zece mii de francezi s-au înarmat şi au plecat la război. 50.000 de soldaţi revoluţionari au înfrânt trupele aliate lângă Valmy, la 20 septembrie 1792, iar în luna noiembrie a aceluiaşi an, armata revoluţionară a intrat în Belgia şi în Germania.

Mişcarea revoluţionară se îndrepta acum împotriva regelui, care era ţinut în închisoarea Temple din august 1792. După descoperirea corespondenţei sale secrete, a fost condamnat la moarte sub acuzaţia de conspirator trădător, rebel şi inamic public, şi ghilotinat în faţa poporului în Place de la Concorde din Paris, la 21 ianuarie 1793.

Sans-culottes

Cetăţenii Sans-culottes (pantaloni trei sferturi) s-au considerat adevăraţii revoluţionari. Aceştia au refuzat să poarte perucile şi pantalonii până la genunchi ai aristocraţilor şi au fost recrutaţi din rândurile salariaţilor şi ale proletariatului urban, luptând în primele rânduri ale revoluţiei. Periodicul în care îşi exprimau opiniile era Le Père Duchesne al revoluţionarului socialist J.-R. Hébert.

Iacobinii şi girondinii

Problema războiului împotriva Imperiului German a generat o luptă pentru putere între girondinii, adepţi ai războiului, şi iacobini, care voiau să rezolve litigiul pe cale paşnică.

De la mijlocul anului 1792, între girondinii moderaţi şi grupurile radicale, formate din cordelieri şi iacobini (numiţi astfel deoarece se întruneau într-o mănăstire de pe strada Sf. Iacob), a apărut un conflict referitor la direcţia pe care trebuia să o urmeze revoluţia. Liderii iacobini erau Jean-Pierre Brissot şi ministrul de interne Jean-Marie Roland. Aceştia susţineau ideea războiului şi a exportului revoluţiei în restul Europei. S-au interesat îndeosebi de modul adunării maselor pe străzile Parisului, după luarea cu asalt a palatului Tuileries din august 1792. Latura radicală s-a constituit din tribuni ai poporului. Între aceştia se aflau revoluţionarii socialişti de stânga Jacques René Hébert, purtătorul de cuvânt al mişcării sans-culottes, şi Jean-Paul Marat, prietenul poporului, un revoluţionar radical care s-a descris drept ochiul maselor. Aceşti radicali au creat în oraş un climat fervent, înflăcărat şi violent, care a fost vizibil mai ales atunci când ministrul de justiţie Danton a tolerat uciderea inamicilor revoluţiei în septembrie 1792 (Masacrele din septembrie). În martie 1793, radicalii au reuşit să instituie înfricoşătorul Tribunal revoluţionar. În procese foarte scurte, aceştia s-au dovedit extrem de duri faţă de inamicii reali sau presupuşi ai revoluţiei. În acelaşi timp, războiul cu ţările vecine continua.

Arestarea lui Hébert, eliberat ulterior de populaţie, şi învinuirea lui Marat de către girondini au dat naştere unui conflict, în care aceştia au fost învinşi de iacobini în iunie 1793. La scurt timp după acest eveniment, reprezentanţii din Gironde (Departamentul Gironde) au fost executaţi sau forţaţi să se sinucidă. A început dominaţia iacobină, la care s-a alăturat Marat, ca lider popular, însă prietenul poporului a fost înjunghiat mortal în baia sa, la 13 iulie 1793, de girondina Charlotte Corday d’Armont. Cultul lui Marat, devenit după asasinarea lui martir al libertăţii, s-a transformat într-o armă tăioasă îndreptată împotriva tuturor antirevoluţionarilor. Răscoalele împotriva dominaţiei iacobine, începute la Vendée şi Lyon, au condus la războaie civile sângeroase în unele provincii şi la verdicte aspre în toată ţara din partea iacobinilor victorioşi.

Jean-Paul Marat:

Cinci sau şase sute de capete retezate v-ar fi asigurat pacea, libertatea şi fericirea. Un umanitarism prost înţeles v-a slăbit braţele şi v-a oprit să daţi lovitura decisivă. Aceasta va costa viaţa câtorva milioane de fraţi de-ai noştri.

Femeile revoluţiei

Femeile din toate păturile sociale au văzut revoluţia ca pe o oportunitate de participare la politică. Manon Roland de la Platière, membră a burgheziei şi soţie a ministrului girondin de interne, a găzduit un salon pentru simpatizanţii revoluţiei din Paris. Chiar de la început, de exemplu în timpul asaltului Bastiliei, femeile s-au aflat în primele rânduri ale maselor revoluţionare. Acestea erau ridiculizate de oponenţi, care le numeau soldaţi în fuste, însă ele au jucat un rol semnificativ în Revoluţia Franceză, îndeosebi în mişcarea sans-culottes.

Teroarea iacobină

Teroarea iacobină a culminat cu dictatura lui Robespierre, care îşi eliminase foştii camarazi de luptă, şi cu instituirea Comitetului Salvării Publice. Puterea Directoratului după executarea lui Robespierre marchează sfârşitul revoluţiei.

În interiorul mişcării iacobine au existat curente diverse. La început a fost lupta pentru putere dintre Georges Danton, care dorea să oprească violenţa, şi Maximilien de Robespierre, care susţinea schimbarea radicală a întregii ordini sociale. Robespierre, devenit preşedintele Clubului Iacobinilor în iulie 1793, a învins. Mai întâi i-a executat pe radicalii rămaşi în jurul lui Hébert, în martie 1794, apoi, în aprilie al aceluiaşi an, pe moderaţii din grupul lui Danton. Robespierre a instaurat dictatura Comitetului Salvării Publice. Acesta a fost dominat de un triumvirat: Robespierre, Louis Antoine de Saint-Just - mintea cea mai radicală a Revoluţiei - şi purtătorul de cuvânt al Comitetului Salvării Publice, Georges Couthon. Această etapă a revoluţiei poartă numele de Teroarea iacobină. Pe ordinea de zi se aflau execuţii în masă şi procese numeroase ale Tribunalului revoluţionar. În iunie 1794, Robespierre a încercat să instituie un cult al raţiunii la Paris, printr-o pompoasă Sărbătoare a Fiinţei Supreme. Teroarea a durat trei luni, după care a culminat cu scena tumultuoasă de la 27 iulie 1794 din Convenţia Naţională. Robespierre şi camarazii săi au fost demişi şi ghilotinaţi.

În vreme ce Parisul sărbătorea sfârşitul Terorii iacobine, armata revoluţionară a intrat în zona Rinului şi în Olanda. Direcoratul aflat la putere - format din foşti iacobini care îl susţineau pe Paul Barras, preşedintele Convenţiei - a desfiinţat Tribunalele revoluţionare. În octombrie 1795, generalul Bonaparte a reprimat o revoltă împotriva Convenţiei. Din acest punct, Napoleon Bonaparte, un favorit al lui Barras, a acumulat tot mai multă putere. După căderea Directoratului, în noiembrie 1799, acesta a devenit unicul conducător al Franţei, purtând titlul de prim-consul.

Cauzele şi urmările Revoluţiei Franceze

Sub domnia lui Ludovic XVI, eşecurile grave ale monarhiei absolutiste ieşeau mai mult în evidenţă în Franţa decât în statele vecine. Războaie, precum Războiul de 7 Ani şi cel din coloniile americane - ca şi finanţarea Curţii - avuseseră drept urmare o datorie imensă a statului; nici aristocraţia nu mai era dispusă să accepte extravaganţa curţii de la Versailles. Până la sfârşitul anilor 1780, la curte se formase o opoziţie făţişă, din rândurile căreia se remarca vărul regelui, ducele de Orléans. Simultan, în oraşe şi sate, populaţia săracă şi înfometată se răscula din cauza lipsei hranei. Mediul intelectual era influenţat de iluminism, al cărui nucleu fusese Franţa secolului XVIII. Filozofii iluminişti denunţau înapoierea politică şi socială a ţării şi puterea crescândă a aristocraţiei şi a Bisericii. Astfel, se pregătea terenul pentru izbucnirea Revoluţiei Franceze, în 1789.

Din acest moment, neliniştea cauzată de evenimentele din Franţa ia amploare în restul Europei. Această nelinişte era exacerbată şi întărită de emigranţii care se refugiaseră la început în Germania şi Anglia. În august 1791, împăratul austriac şi regele prusac au elaborat o declaraţie comună prin care îşi exprimau speranţa într-o restaurare completă a autorităţii regale în Franţa. Atitudinea ostilă deschisă a Germaniei şi Austriei şi ameninţarea militară au aprins nemulţumirea şi fervoarea naţională a Franţei. În cele din urmă, a izbucnit războiul.

Victoriile Armatei Revoluţionare începând cu 1792 au dus la stabilirea republicilor după model francez în toată Europa. În 1795 s-au declarat republici Olanda şi Belgia, în 1797, Italia Superioară, în 1798, Elveţia, iar în 1799, Napoli şi Italia de Sud. Însă urmările revoluţiei au fost pe termen mult mai lung. Domnia ulterioară a lui Napoleon Bonaparte poate fi privită ca o culme a Revoluţiei Franceze, cel puţin prin implementarea, Codului Civil. Acesta a adus la cunoştinţa Europei Centrale cele mai multe dintre drepturile de bază ale omului revendicate în timpul revoluţiei. Ulterior, aproape toate democraţiile europene au recunoscut ca model Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului şi începutul sistemului parlamentar din 1789.

Figurile marcante ale Revoluţiei Franceze

Jacques Pierre Brissot (1754-1793)

Jurist, orator şi om politic. În 1789 devine membru al Comunei din Paris; este una dintre figurile intelectuale cele mai proeminente din grupul girondin; elaborează declaraţia de război a Franţei împotriva Austriei (1792) şi împotriva Olandei (1793); se opune Terorii iacobine, iar în 1793 este înlăturat împreună cu girondinii; fuge din Paris, însă este prins şi executat la 31 octombrie 1793.

Lazare Carnot (1753-1823)

Om politic, general şi matematician. În 1791 se alătură Convenţiei; în august 1793 devine membru al Comitetului Salvării Publice; supranumit Organizatorul victoriei, controlează afacerile militare, inclusiv înrolarea în armatele revoluţionare (levée en masse); este exclus din Directorat în 1797; în 1801 este numit ministru de război sub Napoleon; se opune imperiului; în 1815 devine membru al guvernului provizoriu; mai târziu, fuge în Prusia.

Georges Danton (1759-1794)

Avocat şi talentat orator politic care participă la asaltul Bastiliei în 1789; este cofondator al Clubului Cordelierilor; construieşte la Paris baza puterii politice şi conduce luarea cu asalt a palatului Tuileries în 1792; ca ministru al justiţiei, creează premisele pentru Masacrele din septembrie; în 1793, îndeamnă la moderaţie pentru a înlătura dominaţia bandelor; la începutul lui 1794, este învins în lupta pentru putere de către iacobinii radicali; este executat la 5 aprilie 1794.

Camille Desmoulins (1760-1794)

Avocat şi publicist care se alătură lui Danton, fiind cofondator al Clubului Cordelierilor; contribuie la organizarea asaltului palatului Tuileries şi a Masacrelor din septembrie; în 1793 încearcă fără succes să obţină graţierea girondinilor; în 1794, prin ziarul său Vieux Cordelier atacă Teroarea iacobină; devine ţinta conducătorilor iacobini şi este arestat împreună cu prietenul său Danton, fiind executat la 5 aprilie 1794.

Jacques René Hébert (1757-1794)

Iacobin radical care fondează ziarul Le Père Duchesne în 1789; în 1792 se alătură consiliului revoluţionar local din Paris; joacă un rol determinant în Masacrele din septembrie; îşi asumă conducerea revoluţionarilor socialişti de extremă stângă; face presiuni pentru transferarea puterii către Comuna din Paris şi pentru desfiinţarea Bisericii; este învins de Robespierre în lupta pentru putere, fiind executat la 24 martie 1794.

Jean Paul Marat (1743-1793)

Orator şi demagog popular şi influent; formează alianţe oportune cu diverse grupuri radicale; în 1792 este ales în consiliul municipa din Paris şi în Convenţie; figură majoră în organizarea Masacrelor din septembrie; cere pedeapsa cu moartea pentru toţi regaliştii şi girondinii; în 1793 atinge punctul culminant al popularităţii; este înjunghiat la 13 iulie 1793, în propria baie de către o girondină fanatică.

Honoré Gabriel Riqueti de Mirabeau (1749-1791)

Aristocrat şi orator de mare talent. Se alătură stării a treia în Adunarea Naţională din 1 789; Preşedinte al Adunării Constituante (1791); susţine energic monarhia constituţională; provoacă neîncrederea colegilor săi şi este izolat în Convenţia Naţională din cauza aroganţei şi a imprevizibilităţii sale; afemeiat notoriu, caută o desfăşurare paşnică a revoluţiei.

Maximilien de Robespierre (1758-1794)

Avocat, devine membru al Adunării Naţionale în 1789; în 1791 este ales preşedinte al Clubului Iacobinilor; urmăreşte un program radical, atacând monarhia şi pe girondini; unelteşte înlăturarea girondinilor şi ajunge să domine Comitetul Salvării Publice (împreună cu Saint-Just şi Georges Couthon); coordonează Teroarea iacobină - eliminarea radicală a opoziţiei în Franţa prin mijloacele legii marţiale; este exclus din Convenţie şi executat în 1794.

Louis Antoine de Saint-Just (1767-1794)

În 1792 devine cel mai tânăr membru al Convenţiei; promovează un colectivism brutal, în care voinţa individuală se subordonează voinţei celor mulţi; în 1793 devine membru al Comitetului Salvării Publice; se alătură armatei ca ofiţer politic, având o putere extraordinară la începutul lui 1794; împreună cu Robespierre şi Georges Couthon, formează un triumvirat în timpul Terorii iacobine; este executat în iulie 1794.

Jean Lambert Tallien (1769-1820)

Devine secretar general al nou-formatei Comune din Paris; joacă un rol hotărâtor în înlăturarea lui Robespierre din 1794; ca membru al Comitetului Salvării Publice, închide Clubul Iacobinilor şi pune capăt Terorii iacobine; îşi pierde influenţa după desfiinţarea Convenţiei; în 1795 devine membru în Consiliul celor 500.

Revoluţia Franceză – Cronologie (1789-1799)

1790

4 Mai: Stările Generale (formate din reprezentanţi ai aristocraţiei, clerului şi burgheziei) se întrunesc la Paris pentru discuţii privind reorganizarea finanţelor statului falimentar.

17 iunie: Într-o acţiune revoluţionară, Starea a treia se declară Adunare Naţională

20 iunie: Reprezentanţii clerului şi ai burgheziei depun în Sala Jeu de Paume jurământul de a nu se dizolva până când Coroana nu le va îndeplini cererile.

27 iunie: Sub presiunea parizienilor, Ludovic XVI le cere reprezentanţilor clerului şi ai aristocraţiei să se alăture Adunării Naţionale.

Iulie: Primii civili şi nobili cad victime ale furiei publice.

9 iulie: Adunarea Naţională se declară un organ cu putere constituţională (Assemblée nationale constituante).

14 iulie: Cetăţenii Parisului iau cu asalt şi distrug Bastilia, închisoarea de stat reprezentând simbolul vechiului regim detestat. Acest eveniment este considerat a fi începutul revoluţiei.

17 iulie: Tricolorul albastru-alb-roşu devine emblema revoluţiei.

26 august: Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, în 17 articole, proclamă libertate şi egalitate în drepturi, ca şi dreptul la proprietate şi la apărare împotriva oprimării pentru toţi cetăţenii. Este considerată un moment crucial în drumul către Epoca Modernă.

12 septembrie: Apare primul număr al ziarului radical Ami du Peuple (Prietenul Poporului) al lui Marat.

29 septembrie: Adunarea Naţională aprobă o nouă lege electorală care încă se bazează pe sistemul cenzitar (proprietăţile deţinute). Discuţiile continuă, radicalii cerând pentru prima dată dreptul la vot universal.

Octombrie: Începe revolta în Olanda spaniolă, continuând în februarie 1790. Unii revoluţionari dezvoltă un plan pentru a-l numi pe Philippe Egalité (ducele de Orléans) rege al Belgiei eliberate. Acesta se alătură radicalilor.

5 octombrie: Parizience înfometate participă la marşul pâinii către Versailles, deschizându-şi drumul spre palat şi ameninţând-o pe regină. Demonstranţii forţează curtea să se mute la Paris. Rolul ducelui de Orléans ca posibil orchestrator al acestor evenimente nu a fost elucidat încă în întregime.

Octombrie-noiembrie: Se înfiinţează în Paris primele cluburi politice după model englez. Cei mai cunoscuţi sunt moderaţii Feuillants (în jurul marchizului de Lafayette), Cordelierii radicali (în jurul lui Danton, Desmoulins şi Marat) şi iacobinii, cei mai radicali (în jurul lui Robespierre, Saint-Just şi Couthon). Cluburile se considerau Sfânta Ligă a revoluţiei.

2 noiembrie: În urma unei moţiuni înaintate de Mirabeau, cel mai important orator al fazei timpurii, Adunarea confiscă şi naţionalizează proprietăţile Bisericii.

Decembrie: Protestatarilor li se acordă dreptul de vot pasiv.

1790

15 ianuarie: Franţa este reîmpărţită în 83 de departamente (départements) cu graniţe fixe şi capitală proprie.

13 februarie: Urmând moţiunea episcopului revoluţionar Talleyrand, Convenţia desfiinţează toate mănăstirile şi ordinele religioase.

19 iunie: Nobilitatea ereditară este abolită, iar titlurile şi însemnele aristocraţiei sunt anulate. Rămâne valabil doar numele de familie.

14 iulie: La aniversarea luării cu asalt a Bastiliei, 30.000 de oameni sărbătoresc un Festival al fraternităţii, pe Câmpul lui Marte, în prezenţa familiei regale şi a reprezentanţilor tuturor departamentelor. Printre alţii, Lafayette depune jurământ pe constituţie, care are putere juridică.

27 noiembrie: Legea prin care se instituie Constituţia Civilă a Clerului aşează preoţii pe aceeaşi treaptă cu civilii şi îi obligă să depună jurământ de loialitate faţă de constituţie. Mai puţin de jumătate refuză şi emigrează.

Decembrie: Iacobinii introduc boneta roşie, simbolul sclavilor de pe galere din Franţa, ca decoraţie de onoare a revoluţionarilor radicali.

1791

Aprilie: Papa Pius VI condamnă Constituţia Civilă a Clerului, care propunea alegerea reprezentanţilor Bisericii de către organele politice. Dezaprobarea acestuia duce la schismă şi la refuzarea totală a obiectivelor revoluţionare de către Ludovic XVI.

2 aprilie: Moare Mirabeau, un orator excepţional şi conducător al moderaţilor, care a susţinut monarhia constituţională. După aceea, radicalii monopolizează tribuna.

3 mai: Influenţată de Revoluţia Franceză, Polonia devine primul stat european cu o constituţie scrisă.

20-21 iunie: Fuga familiei regale deghizate către Montmédy este oprită la Varennes, în timp ce ducele de Provence (mai târziu Ludovic XVIII) se refugiază în Belgia.

17 iulie: Iacobinii protestează împotriva imunităţii regelui şi, de pe Câmpul lui Marte, cer judecarea acestuia. Mulţimea înfierbântată ucide doi suspecţi ca fiind spioni regalişti. Garda Naţionala evacuează câmpul. Acest Masacru de pe Câmpul lui Marte face 50 de victime şi duce la separarea definitivă dintre moderaţi şi radicali.

25 august: Prin Declaraţia de la Pilnitz, împăratul austriac Leopold II şi regele prusac Frederic Wilhelm II încheie un pact, iniţial ambiguu, împotriva revoluţiei.

Septembrie: Franţa anexează Avignonul, care aparţinuse papilor încă din 1348, fapt care fortifică opoziţia puterilor europene împotriva revoluţiei.

14 septembrie: Ludovic XVI semnează noua constituţie a Franţei înaintea Adunării Naţionale şi depune jurământ pe ea. Franţa devine astfel monarhie constituţională.

30 septembrie: Se desfiinţează Adunarea Naţională Constituantă.

1 octombrie: Adunarea Naţională Legislativă (Assemblée nationale legislative) nou-aleasă îşi începe lucrările.

20 octombrie: Brissot, purtătorul de cuvânt al girondinilor, începe propaganda pentru declanşarea războiului.

8 noiembrie: Emigranţii francezi, în număr foarte mare în acest an, sunt condamnaţi la moarte în contumacie, iar proprietăţile le sunt confiscate.

3 decembrie: Ludovic XVI cere în secret intervenţia Prusiei.

1792

6 ianuarie: Trei armate de la graniţa de nord a Franţei, cuprinzând un număr mare de voluntari, sunt comasate şi mobilizate în principal de către girondini, de teama unui atac al trupelor germane. Voluntarii se înscriu în număr mare.

7 februarie: Austria şi Prusia formează o alianţă militară împotriva Franţei.

23 martie: Căderea guvernului moderat alcătuit din Feuillants: regele, sub presiunea girondinilor, îl numeşte pe Roland ca ministru de interne şi pe generalul Dumouriez ca ministru de externe.

20 aprilie: Convenţia Naţională şi regele declară oficial război Austriei. Cu această ocazie, Rouget de Lisle, din Strasbourg, compune la 24 aprilie Marseilaise, care devine imnul oficial al revoluţiei.

25 aprilie: Ghilotina, inventată de medicul Guillotin, este folosită pentru prima dată, respectându-se hotărârea din 3 mai 1791 prin care decapitarea devenea metoda de executare a pedepsei cu moartea. Devine instrumentul morţii în timpul Revoluţiei şi un simbol al Terorii Iacobine.

Mai: Eşuarea primelor ofensive franceze. Regele se opune unui decret de expulzare din Franţa a preoţilor care refuză să depună jurământul şi este poreclit de popor Domnul Veto (Monsieur Veto).

20 iunie: Câteva mii de sans-culottes parizieni înarmaţi pătrund în Palatul Tuileries şi-l vandalizează. Îşi bat joc de rege, silindu-l să poarte o bonetă iacobină şi să bea în sănătatea revoluţionarilor.

25 iulie: Ultimatumul ducelui de Brunswick, generalul armatei austro-prusace care ameninţa Parisul, are drept răspuns demonstraţii patriotice. Se naşte conceptul de înrolare în masă (levée en masse).

3 august: Grupuri revoluţionare de parizieni cer detronarea regelui.

10 august: Palatul Tuileries este asediat din nou, de această dată de către 80.000 de sans-culottes. Familia regală reuşeşte să fugă, dar detaşamentul de gardă este ucis. Războiul civil face 4.000 de victime.

13 august: Familia regală este închisă la închisoarea Temple. Girondinii îşi asumă autoritatea guvernamentală, iar Danton devine ministru al justiţiei.

17 august: Constituirea primelor Tribunale revoluţionare.

19 august: Generalul Lafayette fuge în Austria.

2-6 septembrie: Au loc Masacrele din septembrie ca rezultat al discursurilor aprinse ale agitatorului radical Marat. Cu permisiunea tacită a ministrului justiţiei Danton, aproape 1100 de duşmani ai revoluţiei, printre care preoţii refractari care refuzaseră să depună jurământul, sunt ucişi în închisorile pariziene de către masele cuprinse de paroxism. Sans-culottes înfiinţează Tribunalele poporului.

20 septembrie: Victoria Armatei Revoluţionare la Valmy împotriva trupelor prusace şi a armatei emigranţilor. Astfel, trupele revoluţionare înaintează şi trec graniţa în zona Rinului, spre Belgia şi Olanda.

22 septembrie: Introducerea calendarului revoluţionar. Anul al Doilea al Republicii începe la 1 ianuarie 1793.

20 octombrie: Ultimele armate invadatoare sunt alungate din Franţa. Trupele generalului Custine ocupă Frankfurt pe Main.

21 octombrie: Generalul Custine invadează oraşul Mainz, acolo constituindu-se o republică după modelul francez.

11 decembrie: Începe procesul trădătorului Ludovic Capet, regele Ludovic XVI, a cărui corespondenţă incriminatoare cu puterile străine fusese descoperită.

1793

16 ianuarie: Ludovic XVI este condamnat la moarte de către Convenţie, cu o majoritate de 361 la 360. Vărul său, Philippe Egalité, votează pentru execuţie; girondinii se opun.

21 ianuarie: Ludovic XVI este ghilotinat la Paris.

24 februarie: Începutul revoltelor populaţiei Parisului din cauza lipsurilor de alimente.

3 martie: Se înfiinţează Tribunalul revoluţionar pentru condamnarea oponenţilor politici.

17 martie: În Mainz se convoacă o Convenţie Naţională şi se proclamă Republica Germană a Rinului; ulterior se aprobă unirea acesteia cu Franţa.

19 martie: Începe cea mai mare revoltă regalistă în regiunea Vendée. Bătăliile crâncene, cum ar fi cea din octombrie 1 793 din Cholet, se transformă într-un război sângeros de gherilă care continuă până la începutul anului 1794, reizbucnind în 1795. Parisul retrage în mod repetat trupele de la graniţă şi le detaşează în Vendée.

4 aprilie: Fuga în Austria a lui Dumouriez, generalul principal al revoluţiei, şi a viitorului rege al poporului, Ludovic Filip de Orléans, duce la la intensificarea proceselor în cadrul Tribunalului revoluţionar.

6 aprilie: Ca rezultat al moţiunii lui Danton, se înfiinţează Comitetul Salvării Publice, care curând devine adevăratul organ de decizie.

20 mai: Este emis un decret prin care se stipulează un împrumut naţional obligatoriu de la bogaţi, în valoare de un miliard de livre.

22 mai: În lupta pentru putere dintre girondini şi radicali, Hébert, purtătorul de cuvânt al Comunei din Paris, este arestat, însă la 27 mai este eliberat de masele populare. Marat cere înlăturarea girondinilor.

2 iunie: Girondinii sunt înlăturaţi de la putere şi executaţi pe tot parcursul anului. Unele oraşe, printre care Marsilia, se ridică ulterior în sprijinul girondinilor. Parisul este condus de Marat ca tribun al poporului, în alianţă cu radicalii de stânga din jurul lui Hébert şi cu iacobinii lui Danton şi Robespierre.

13 iulie: Marat, Prietenul poporului, este înjunghiat, devenind după moarte o legendă a revoluţiei.

16 iulie: La Lyon au loc revolte împotriva iacobinilor. Comisarii parizieni Collot d'Herbois şi Joseph Fouché ordonă împuşcarea a peste 5.000 de oameni. Revoltele se potolesc abia în februarie 1794.

28 iulie: Robespierre îl înlătură pe Danton din Comitetul Salvării Publice. Începe lupta pentru putere din interiorul iacobinilor, între moderaţii care îl susţin pe Danton şi radicalii, adepţi ai lui Robespierre.

17 iulie: Eliberarea definitivă a ţăranilor se realizează fără despăgubiri.

25 august: La propunerea lui Carnot, se aprobă oficial înrolările în masă (levée en masse). În cursul anului 1793, acesta recrutează 11 armate, însumând un milion de oameni, şi introduce primul serviciu militar obligatoriu din istorie.

5 septembrie: Sans-culottes parizieni încearcă să se revolte împotriva Convenţiei.

17 septembrie: Comitetul Convenţiei decide să întărească prin lege arestarea suspecţilor. În departamentele răsculate Nantes şi Lyon, comisarii Convenţiei, dau numeroase sentinţe de pedeapsă cu moartea.

16 octombrie: Execuţia reginei Maria Antoaneta.

6 noiembrie: Philippe Egalité este excutat sub acuzaţia de pretenţii la tronul francez.

10 noiembrie: Hébert declară Notre Dame de Paris templu al Raţiunii şi cere desfiinţarea Bisericii; începe jefuirea locaşelor sfinte din Paris.

19 decembrie: Introducerea învăţământului obligatoriu în Franţa.

1794

4 februarie: Convenţia ratifică în unanimitate abolirea sclaviei în colonii.

8 februarie: Hébert lansează o provocare Comitetului Salvării Publice printr-o zi revoluţionară în Paris şi îi acuză pe iacobini de restricţionarea libertăţii.

13 martie: Legea suspecţilor din 17 septembrie 1793 se înăspreşte.

24 martie: Hébert şi hebertiştii (Hébertistes), radicalii de stânga ai Comunei din Paris, sunt executaţi pentru instigarea maselor.

5 aprilie: Execuţia lui Danton şi a lui Desmoulins, care, în faţa tribunalului, îşi dovedesc din nou talentul oratoric. Aceste execuţii elimină aripa moderată a iacobinilor care căutau să potolească violenţele şi deschide o fază extremă a Terorii. Robespierre, Saint-Just şi Couthon domină ca triumvirat în Comitetul Salvării Publice.

25 mai 1795: Sfârşitul Tribunalului revoluţionar.

8 iunie: Pe Câmpul lui Marte are loc Sărbătoarea Fiinţei Supreme, o formă de slujbă religioasă pentru Raţiunea revoluţionară.

10 iunie: Triumviratul aprobă scandaloasa Lege din 22 Prairial, extinzând astfel aplicarea pedepsei cu moartea pentru a include aproape toate crimele împotriva Republicii; această lege marchează punctul culminant al Terorii iacobine.

26 iulie: Revolte făţişe împotriva lui Robespierre în timpul discursului său din Convenţie.

27-28 iulie: Triumviratul este înlăturat prin violenţă de către Convenţie; Robespierre este executat la 28 iulie, împreună cu Saint-Just, Couthon şi alţi conducători ai iacobinilor. Iacobinii moderaţi, cunoscuţi sub numele de termidorieni, preiau puterea.

1 august: Legea Regimului Terorii din 22 Prairial este abrogată.

16 octombrie: Închiderea cluburilor politice; iacobinii se dizolvă la 11 noiembrie. O ultimă încercare de revoltă a radicalilor sub Billaud-Varenne şi Collot d'Herbois este înăbuşită, iar conducătorii ei sunt deportaţi în Guyana Franceză (iunie 1795).

August-septembrie: Moderaţii lansează Teroarea albă împotriva iacobinilor radicali rămaşi.

1795-1799

3 februarie 1795: Trupele franceze cuceresc Olanda şi o proclamă Republica Batavia. Prin tratatul de pace de la Basel, Prusia şi Spania părăsesc coaliţia puterilor europene.

21 februarie 1795: Convenţia legiferează separarea Bisericii de stat, care rămâne valabilă şi astăzi.

Martie-mai 1795: Populaţia Parisului se revoltă din cauza lipsei pâinii.

Mai-iunie 1795: Sărbătoare la Paris după eliberarea deţinuţilor din închisoare şi după sfârşitul Terorii iacobine.

22 august 1795: Franţa aprobă o nouă constituţie, înfiinţând un Directorat format din cinci oameni drept comitet de guvernare; conducătorii sunt Barras, Tallien şi Carnot.

6 septembrie 1795: Trupele franceze trec Rinul la Düsseldorf.

30 septembrie 1795: Directoratul declară falimentul naţional.

5 octombrie 1795: La ordinele lui Barras, generalul Napoleon Bonaparte apără Convenţia împotriva insurgenţilor parizieni; regaliştii încearcă să se revolte.

26 octombrie 1795: Ultima sesiune a Convenţiei Naţionale; Directoratul preia puterea.

9 noiembrie 1799: Napoleon preia puterea ca prim-consul în Consiliul celor 500, printr-o lovitură de stat.

1795-1799: Guvernarea Directoratului (republicanul Carnot este demis în 1797). Înaintarea victorioasă, dar costisitoare, a trupelor revoluţionare în Europa de Vest; în unele sate se instituie republici surori.