V.1. Epoca civică
Criticarea autorităţii şi a tradiţiei pe
toate planurile s-a intensificat odată cu ideile raţionaliste şi de emancipare
ale iluminismului. Revoluţia Franceză din 1789 a încheiat vechea ordine a Celor
trei stări şi, prin deviza sa, Libertate, egalitate, fraternitate, a pus
temeliile unei noi ordini sociale paneuropene, bazate pe principiile libertăţii
personale şi ale egalităţii în faţa legii. De-a lungul sec. XIX, clasa
mijlocie, campioană a liberalismului, a ajuns treptat să domine viaţa publică
în mai multe state ale lumii.
Calea către emanciparea politică a cetăţenilor
Napoleon a încheiat Revoluţia Franceză
odată cu încoronarea sa ca împărat al Franţei în 1804 şi, prin expansiune
militară, a început să reorganizeze Europa după propria viziune. Cu toate că a
fost înfrânt în cele din urmă în Bătălia de la Waterloo din 1815, iar celelalte
puteri au încercat să restabilească cadrul politic prerevoluţionar la Congresul
de la Viena din 1815, dominaţia napoleoniană a lăsat urme adânci în Europa.
Ideile lansate de revoluţie şi reformele napoleoniene care au urmat au făcut
imposibilă revenirea la vechile structuri. După Codul civil al lui Napoleon,
statele din Europa pe care le-a cucerit au adoptat o legislaţie civilă care a
servit ca model pentru solicitările naţionaliştilor şi ale mişcărilor liberale
de mai târziu, pentru instituirea protecţiei constituţionale a drepturilor
cetăţenilor.
Tensiunile dintre vechile structuri de
la putere şi mişcările burgheze care doreau să aibă un cuvânt de spus în
politică au culminat într-un final cu revoluţiile de la 1848 din Europa.
Ameninţarea cu anarhia civilă a dat roade la început, ducând la impunerea
reformei constituţionale, dar mişcărilor le-a lipsit unitatea, multe realizări
fiind anulate după restabilirea ordinii. Revoluţiile de la 1848 au marcat însă
intrarea clasei de mijloc în rândurile celor care căutau să menţină ordinea
socială. Clasa de mijloc încerca să imite stilul de viaţă al aristocraţiei. Societatea
burgheză şi muncitorii nu aveau să mai fie niciodată împreună pe aceleaşi
baricade.
Schimbările din societate şi economie
La începutul sec. XIX, industrializarea
- care începuse în Marea Britanie încă din sec. XVIII - s-a răspândit în multe
părţi ale Europei prin invenţii precum motorul cu aburi. Introducerea noilor
tehnologii a determinat o transformare rapidă a condiţiilor de lucru şi de
trai, cel mai adesea în rău, la început. S-a format o nouă pătură socială:
clasa muncitoare. Muncitorii trăiau în condiţii sordide în cartierele
muncitoreşti din oraşele aflate în curs de dezvoltare. Pe măsură ce condiţiile
economice de la ţară continuau să se deterioreze, ţăranii şi-au pierdut sursa
de existenţă şi s-au mutat la oraş să-şi caute o slujbă. De asemenea, mulţi
oameni au emigrat, cel mai adesea în America. Aceştia au fugit de sărăcie şi de
regimurile din ce în ce mai autoritare care au urmat revoluţiilor de la 1848.
Forţa de muncă industrială care se
năştea a fost adeseori politizată şi supravegheată. Cererile muncitorilor se
refereau îndeosebi la salarii şi la orele de muncă, însă aceştia s-au alăturat
în multe locuri unor mişcări ale căror revendicări cuprindeau votul universal
pentru bărbaţi şi abolirea sărăciei. Din ce în ce mai multe ideologii politice
sistematice - între care s-au remarcat anarhismul şi socialismul, expuse în
cunoscutul Manifest comunist al lui Karl Marx şi Friedrich Engels, - s-au
luptat pentru a-şi câştiga influenţa în rândul clasei muncitoare de la oraş. Pe
de altă parte, deşi mulţi lideri radicali aveau rădăcini burgheze, clasa de
mijloc a devenit tot mai conservatoare, identificându-şi interesele cu
păstrarea drepturilor de proprietate.
Economiile în curs de dezvoltare din
timpul Revoluţiei Industriale necesitau acces la noile surse de materie primă
şi la noile pieţe din afara Europei. În acelaşi timp, afluxul de forţă de muncă
spre oraş şi lipsa reglementărilor au contribuit la deteriorarea condiţiilor de
lucru şi de viaţă din oraşe.
Statele-naţiuni şi imperialismul
Pe lângă Revoluţia Industrială,
naţionalismul crescând - sub forma imperialismului - a devenit o sursă
semnificativă a mişcărilor de puteri din afara Europei, mai ales în ultimele
decade ale secolului. Acesta a avut o contribuţie decisivă la izbucnirea Primului
Război Mondial. În cea de-a doua jumătate a sec. XIX, conştientizarea
identităţii naţiunilor s-a confundat din ce în ce mai mult cu competiţia pentru
supremaţie în lume. Pe lângă faptul că aduceau puterea şi prestigiul unei
naţiuni, coloniile reprezentau o sursă de materie primă valoroasă, pieţe pentru
bunuri industriale şi, în unele cazuri, baze navale strategice vitale.
Influenţa în lume însemna putere economică. În plus, imperialismul a fost
susţinut de presupoziţiile ştiinţelor sociale din sec. XIX, care ofereau o
acoperire intelectuală pentru expansiunile imperialiste. În forma sa cea mai
simplă, imperialismul a fost perceput, sau cel puţin prezentat, în termeni
paternalişti. De exemplu, imaginea despre sine a imperialismului britanic a
fost aceea că reprezintă cel mai mare imperiu al lumii, care cultivă
dezvoltarea naţiunilor supuse de pe glob, până când acestea vor învăţa să se
autoguverneze - cu toate că, fireşte, numai Marea Britanie putea determina când
ar urma să se întâmple acest lucru.
După ce Franţa a ocupat Tunisia, iar
Marea Britanie, Egiptul, la începutul anilor 1880, între puterile europene a
început competiţia pentru teritorii. Statele Unite ale Americii, care-şi
făcuseră propriile achiziţii în Pacific, şi-au accelerat hegemonia în America
Centrală şi de Sud prin Doctrina Monroe din 1823. Printre marile puteri se
număra, de asemenea, noul stat italian şi Imperiul German. Suprapunerile de
interese, îndeosebi în ceea ce s-a numit competiţia pentru Africa, au condus la
un conflict deschis. La Conferinţa Congoului ţinută la Berlin în 1884, s-a
ajuns la un acord cu privire la sferele de influenţă din Africa ale Marilor
Puteri. Primul conflict militar al Marilor Puteri de după Congresul de la Viena
a fost Războiul Crimeii din anii 1853-1856. Marea Britanie şi Franţa au luptat
de partea Imperiului Otoman împotriva Rusiei, în regiunea Mării Negre.
Relaţiile dintre Austria şi Rusia erau tensionate, în vreme ce Imperiul
Austro-Ungar căuta să rămână neutru, în ciuda alianţei sale cu Moscova.
Eforturile expansioniste ale Marilor Puteri au creat conflicte inevitabile.
Marea Britanie şi Franţa revendicau aceleaşi teritorii în Asia şi Africa, iar
aceste pretenţii ameninţau să declanşeze un război de anvergură. Însă nici una
dintre părţi nu-şi putea permite acest lucru, iar Antanta (în franceză
întâlnirea prietenilor), alianţă fondată în 1904, a reprezentat tocmai
înţelegerea dintre Franţa şi Marea Britanie. Germania imperială a condus la o
cursă a înarmării. Astfel, la începutul Primului Război Mondial, Marile Puteri
erau angajate într-o complexă reţea de alianţe şi o tot mai acerbă competiţie
pentru extinderea imperiilor coloniale.
