V.10. Ţările de Jos (Benelux)

  08:14    

1815-1914

După Tratatul de la Campo Formio din 1797, Austria a fost forţată să cedeze Franţei teritoriile din partea sudică a Olandei. La Congresul de la Viena, s-a hotărât ca acestea să fie alipite la Olanda unită, care trebuia să funcţioneze ca o zonă-tampon pentru Franţa. Însă diferenţele confesionale, politice şi culturale au dus în 1830 la separarea Belgiei. În Olanda şi Belgia a început procesul de industrializare. Economia belgiană a beneficiat de teritoriile colonizate din Africa. Regii olandezi au domnit şi în Luxemburg ca Mari Duci. Diferenţele dintre legile de succesiune la tron au dus la separarea Luxemburgului de Olanda în 1890.

Olanda şi Luxemburgul

Structurile democratice au fost implementate treptat în Olanda condusă de dinastia de Orania-Nassau. Luxemburgul a devenit independent în anii 1890.

Congresul de la Viena din 1815 a creat Regatul Unit al Olandei, care cuprindea Belgia de azi, fosta Olandă austriacă. În timpul Revoluţiei de la 1845, regele Wilhelm II, fiul conservatorului Wilhelm I, a fost obligat să accepte monarhia constituţională. La un an după moartea sa, a urcat pe tron fiul său Wilhelm III. În timpul domniei acestuia, Parlamentul şi-a extins semnificativ autoritatea. În anii 1880, Olanda a cunoscut o creştere economică spectaculoasă, care a determinat dezvoltarea mişcării muncitoreşti, care, în 1894, a dat naştere Partidului Muncitorilor Social-Democraţi. În urma Congresului de la Viena, Luxemburgul a fost ridicat la rangul de Mare Ducat autonom, însă a fost guvernat de Olanda până în 1867. Astfel a putut beneficia de noua constituţie liberală a Olandei în 1890 când a urcat pe tron regina Wilhelmina. Însă legea Luxemburgului nu permitea accesul femeilor la tron şi ţara a ieşit din uniunea cu Olanda. Când împăratul Napoleon III a încercat să cumpere ţara în 1867, a apărut o situaţie de criză, deoarece Prusia nu era de acord. Conferinţa de la Londra din 11 mai 1867 a încheiat criza Luxemburgului, asigurându-i independenţa şi neutralitatea. Acest acord a fost dezaprobat de germani la începutul Primului Război Mondial, când aceştia au ocupat ţara.

Wilhelm I al Olandei

Wilhelm I de Orania-Nassau, a cărui dinastie a guvernat Olanda, a luptat împotriva armatei revoluţionarilor francezi între 1793 şi 1795. Acesta a trăit apoi în exil în Anglia. A fost încoronat rege al Olandei şi Mare Duce de Luxemburg la 16 martie 1815. Politicile sale dure faţă de belgieni au determinat declararea independenţei Belgiei în 1830. În Olanda, acesta a refuzat Parlamentului orice restrângere a autorităţii sale, fiind obligat să abdice în favoarea fiului său, Wilhelm II.

Dezvoltarea economică şi politică a Belgiei

Belgia avea un sistem de stat liberal încă din 1830, fiind, după Marea Britanie, cea mai industrializată ţară din Europa. Ea căuta, de asemenea, să obţină colonii în Africa.

În 1815, Congresul de la Viena a unit regiunea catolică a Olandei austriece cu Regatul Ţărilor de Jos Unite, situat la nord de aceasta şi condus de Casa protestantă Orania-Nassau. Flamanda a devenit limba oficială, fapt care a lezat mândria naţională a populaţiei care vorbea valona. Acest lucru, înţpreună cu alte politici discriminatorii, dar şi cu restricţiile politice şi economice, au condus la revolta din Bruxelles de la 25 august 1830, în zorii Revoluţiei pariziene din Iulie. Soldaţii olandezi au fost alungaţi din Bruxelles în timpul Revoluţiei din Septembrie, la 26 septembrie, iar la 4 octombrie 1830, guvernul provizoriu belgian a proclamat independenţa statului. Belgia a adoptat o constituţie liberală la 7 februarie 1831 şi a instaurat o monarhie constituţională. Anglofilul Leopold I de Saxa-Coburg-Saalfeld a fost încoronat rege la 4 iunie 1831. În 1839, Luxemburgul a cedat vestul regiunii Valonia Belgiei, devenită între timp independentă. Însă Olanda a recunoscut independenţa Belgiei numai după Protocolul de la Londra din 19 aprilie 1839, când graniţele ţării fuseseră fixate, iar neutralitatea sa era garantată de Marile Puteri. Din punct de vedere al dezvoltării economice, Belgia a fost prima ţară din Europa la începutul sec. XIX. Pe plan intern, conflictul dintre viziunea catolică şi cea liberală asupra politicilor din domeniul educaţiei din 1879 a fost rezolvat în cele din urmă printr-o lege de sorginte liberală. Diferenţele dintre valoni, vorbitor de limbă franceză din sud, şi flamanzii din nord nu erau doar de ordin lingvistic şi cultural, ci şi de ordin economic, deoarece sudul era mai industrializat. Sufragiul universal pentru bărbaţi a fost introdus pentru prima dată în 1893, în urma unei greve generale iniţiate de social-democraţi.

Politica colonială a Belgiei


Regele Leopold II a finanţat explorarea Africii Centrale, la care a participat, printre mulţi alţii, şi Sir Henry Morton Stanley. Expediţia sa a contribuit la fondarea Statului Liber Congo (Zairul de mai târziu). Regele era suveranul acestuia, cu un statut neutru la Conferinţa Congoului de la Berlin din 1885. Când au ieşit la iveală metodele inumane de exploatare a ţării şi tulburările provocate de acestea, regele Belgiei a fost obligat să pună statul Congo sub control guvernamental în 1908. Succesorul lui, Albert I, încoronat în anul următor, a restructurat organizarea coloniei.