V.11. Italia între Congresul de la Viena şi Primul Război Mondial
1815-1914
După restabilirea regatelor şi statelor
italiene în conformitate cu hotărârile Congresului de la Viena, politicile
conservatoare şi de restauraţie nu au reuşit totuşi să împiedice formarea unei
mişcări de unificare naţională şi ulterior crearea Regatului Italiei. Unirea a
fost mai mult una politică, nu şi de ordin social sau economic. Sudul agricol
sărac avea puţine puncte de tangenţă cu nordul industrializat, ultimul
determinând politica noului stat. Guvernul prim-ministrului Crispi, care
urmărea scopul ca Italia să aibă mai multe de spus în politica externă, a fost
înlocuit de perioada lui Giolitti, în care s-au produs reforme sociale, iar
economia a cunoscut progrese.
Apelul la eliberare şi mişcarea de unificare violentă
În Italia, restaurarea regatelor şi a
statelor de dinainte de război se afla în opoziţie cu mişcarea de unificare
naţională.
În timpul Congresului de la Viena,
Italia a fost readusă în mare parte la starea sa prenapoleoniană: Napoli şi
Sicilia au fost reunificate în Regatul Celor Două Sicilii, Regatului Sardiniei
i-au revenit Piemontul şi Savoia, iar Lombardia şi Veneto au devenit parte a
Imperiului Austriac. Pe lângă realinierea regiunilor, s-au revizuit Codul Civil
şi reformele politice din perioada napoleoniană. Absolutismul regatelor
italiene a avut drept urmare o mişcare de rezistenţă, mai ales în rândurile
burgheziei liberale care cerea reprezentare politică şi independenţa naţională
a Italiei. Activităţile societăţilor secrete precum Carbonari şi Tânăra
Italie (Giovane Italia) erau o expresie a mişcării de unificare naţională Risorgimento
(Reînvierea). Regele Carol Albert de Sardinia-Piemonte nu a avut succes în
încercarea lui de a cuceri regiunile italiene din Austria în 1848-1849 şi a
trebuit să abdice în favoarea fiului său, Victor Emmanuel II. În 1849, papa
Pius IX a fost demis pentru scurt timp din Statele Papale, la Roma proclamându-se
o Comună Republicană, de către Giuseppe Mazzini şi Giuseppe Garibaldi. Aceştia
au fost înfrânţi de trupele franceze ale lui Ludovic-Napoleon, care au
intervenit pentru a-l reinstaura pe papă. Comuna a căzut în iulie.
Giuseppe Mazzini
Giuseppe Mazzini (1805-1872), care a
fost la început carbonar, a înfiinţat societatea secretă Tânăra Italie în timpul exilului său din 1831. A fost
condamnat la moarte în contumacie pentru încurajarea armatei rebele sardiniano-piemonteze.
Toate revoltele pe care le-a provocat au fost fără succes: în Piemonte în 1833,
la Bologna în 1843, în Calabria în 1844 şi la Rimini în 1845. Rebeliunile de la
Mantova şi Milano au fost reprimate de asemenea. Mazzini, al cărui scop era
unificarea Italiei ca republică democratică, a refuzat coroana după ce Italia
s-a unificat ca monarhie. A murit la Pisa în 1872.
Calea către unificare şi visurile de extindere
Cavour şi Garibaldi au câştigat lupta
pentru unificarea Italiei. Reformele interne au fost însoţite de încercarea de
a transforma Italia într-o mare putere europeană.
După Revoluţia de la 1848, regiunea
Sardinia-Piemonte şi-a păstrat constituţia parlamentară. Camillo Benso, conte
de Cavour, care a devenit prim-ministru al regatului în 1852, a decis să
introducă reformele şi a cautat un partener de alianţă pentru unificarea
Italiei. Ajutat de Franţa, Cavour a câştigat Bătălia de la Solferino, cu
Austria, la 24 iunie 1859, în urma căreia s-a ales cu Lombardia. În 1860, Emilia-Romagna,
Toscana, Modena şi Parma-Piacenza au votat pentru alăturarea la
Sardinia-Piemonte. În mai 1860, Expediţia celor o mie a lui Garibaldi a
cucerit Regatul color Două Sicilii. După aderarea regiunilor Marche şi Umbria,
aproape toată Italia s-a unit într-un singur stat. A fost proclamat Regatul
Italiei, avându-l ca rege pe Victor Emmanuel II. Primele alegeri parlamentare
au loc în 1861. Italia a obţinut Veneto într-un război împotriva Austriei în
1866, dar a decis să renunţe la Trentino şi Istria. După ocuparea Statelor
Papale în 1870, papa a preluat conducerea doar în Vatican şi Roma. Roma s-a
alăturat în final Italiei în 1871, devenind capitala ţării. Liberalii, conduşi
de prim-ministrul Agostino Depretis, au început reformele sociale şi şi-au
extins electoratul, ajungând la şapte procente din populaţie. Fondat în 1892,
Partidul Socialist Italian (Partito Socialista Italiano) a devenit principalul
partid din Italia. După 1878, în timpul domniei regelui Ummberto I, s-a
înfiinţat organizaţia Italia Irredenta, dedicată încorporării zonelor
italiene esalvate. Trentino şi Istria s-au aflat în centrul acestor
eforturi şi au conturat politicile de alianţă ale noului stat până la Primul
Război Mondial. Francesco Crispi a urmărit crearea unei Italii mai puternice şi
mai credibile şi a dorit să obţină colonii noi, cu sprijinul celor doi aliaţi,
Austro-Ungaria şi Imperiul German, cu care a format Tripla Alianţă în 1882. Însă
umilitoarea înfrângere din 1896 în lupta împotriva Abisiniei a spulberat
speranţele Italiei de a crea un imperiu est-african. După asasinarea lui
Ummberto în 1900, Victor Emmanuel III a preluat tronul. Prim-ministrul de
stânga, Giovanni Giolitti, a impus în anii care au urmat numeroase reforme: a
fost introdus dreptul la grevă şi la securitate socială, iar sufragiul s-a
extins asupra tuturor bărbaţilor. Pe plan extern, Giolitti a asigurat
continuitatea. În 1911, forţele italiene au ocupat Tripolitania, iar după o
luptă împotriva Imperiului Otoman, Italia a preluat controlul arhipelagului
Dodecanez şi al restului Libiei. La începutul Primului Război Mondial, Italia a
rămas neutră, însă la 26 aprilie 1915 a semnat tratatul secret de la Londra cu
puterile Antantei. Tratatul oferea Italiei Trieste, Tirolul de Sud şi Dalmaţia
în schimbul intrării în război. Italia a declarat război Austro-Ungariei la 23
mai 1915 şi Germaniei la 28 august 1916.
Papa Pius IX
Pius IX, care provenea dintr-o familie
de nobili din Italia, a proclamat infailibilitatea papei în 1870 şi, se spune,
a părăsit Statele Papale cu aceste cuvinte: „Poate că sunt infailibil, dar
oricum sunt falit."
