V.12. Portugalia şi Spania
1815-1914
Pe plan economic şi politic, Peninsula
Iberică rămâne în urma Europei de Vest şi suportă pierderi de resurse economice
şi de prestigiu după ce coloniile sud-americane şi-au câştigat independenţa.
Portugalia nu reuşeşte să se industrializeze în sec. XIX, iar democratizarea sa
are loc abia în secolul următor. În Spania, modernizarea se produce de asemenea
doar în salturi după restaurarea Bourbonilor, puterea catolicismului, a armatei
şi a nobilimii absolutiste fiind încă foarte puternică. După o perioadă mai
stabilă între 1870 şi 1880, conflictele coloniale de ordin politic conduc la o
destabilizare care stopează şi pentru mai departe reformele liberale.
Portugalia: lupta liberală şi falimentul statului
Lupta dintre forţele politice
conservatoare şi cele liberale din Portugalia a limitat modernizarea ţării şi a
făcut imposibilă reforma agrară. În 1911, Portugalia devine republică.
În 1821, regele portughez Ioan VI a
revenit în Portugalia din exilul său în Brazilia, la un an după ce ţara fusese
transformată în monarhie constituţională prin revoluţia liberală. Fiul său,
împăratul Pedro I al Braziliei, a proclamat independenţa coloniei pentru a o
salva de Coroană. În Portugalia, regina şi fiul ei Miguel au încearcat o
lovitură de stat împotriva lui Ioan VI în 1824, însă aceasta a fost
contracarată cu sprijinul englezilor. În 1826, după moartea lui Ioan VI, Pedro
- care se afla încă în Brazilia - a preluat tronul portughez sub numele de
Pedro IV şi a întărit drepturile regelui printr-o nouă constituţie. Apoi a
garantat o cartă constituţională şi a abdicat în favoarea fiicei sale Maria da
Gloria. Sfânta Alianţă l-a obligat însă să-l numească regent pe fratele său
Miguel în 1827. Regentul s-a autoproclamat regele Miguel I în 1828 şi a
reintrodus absolutismul. Englezii au venit din nou în ajutorul Portugaliei, iar
Pedro a reuşit să o readucă la tron în 1834 pe regina Maria II, fiica sa. În
anii care au urmat, au avut loc lupte permanente între septembriştii liberali
şi cartiştii conservatori. În 1836, printr-o revoluţie se restabileşte
constituţia din 1832, iar revolta populară din 1846-1847 a fost reprimată.
Guvernele regilor Pedro V şi Ludovic I au fost marcate de tulburări politice
interne, în care interveneau uneori puterile străine. Până în 1892, ţara a fost
falimentară. Sub Carol I, succesorul mai slab al lui Ludovic, prim-ministrul João
Franco a abolit Parlamentul (Cortes) în 1907 şi a instaurat o dictatură.
În anul următor, Carol şi fiul cel mare al acestuia, Ludovic Filip, au fost
asasinaţi. Pe tron a urcat Manuel II, în vârstă de 19 ani. În ciuda guvernelor
de coaliţie, a amnistiilor şi a legislaţiei liberale, neexperimentatul rege al
Portugaliei a fost exilat în Marea Britanie, după o lovitură de stat
republicană. La 31 august 1911, s-a proclamat o nouă constituţie liberală. În
1916, Portugalia a intrat în Primul Război Mondial împotriva Germaniei. Forţele
portugheze au suferit pierderi uriaşe, dar au obţinut câteva teritorii
coloniale mici care aparţinuseră Imperiului German.
Spania: feudele familiale şi modernizarea lentă
Războaiele Carliste şi revoltele au
obstrucţionat dezvoltarea Spaniei în sec. XIX. Perioada de înflorire care a
început imediat după 1876 se termina deja spre sfârşitul secolului.
La sfârşitul Războaielor Napoleniene
regele Ferdinand VII al Spaniei, mai mult decât alţi monarhi europeni, a urmărit
o politică de restaurare care a întâmpinat reacţii extreme. În 1814, după
reîntoarcerea sa din Franţa, a restaurat Inchiziţia, apoi a anulat constituţia
de la 1812 prin care cuvântul liberal a devenit cunoscut în lume. Revoluţia
populară din 1820 a fost zdrobită cu ajutorul Franţei, iar autoritatea absolută
a lui Ferdinand a fost restabilită. În 1831, a desemnat-o pe fiica sa
nou-născută, Isabela, ca noua regină, în detrimentul fratelui său, Don Carlos,
fapt care a declanşat Războaiele Carliste. Acestea au durat mai mult de 40 de
ani, la sfârşitul lor Alfonso XII, fiul Isabelei, preluând tronul după o Primă
Republică scurtă. Alfonso XII a înlăturat absolutismul prin constituţia din
1876, care a interzis atât regelui, cât şi armatei, să se implice în politică.
Următoarele două decenii au fost marcate de stabilitate şi prosperitate
crescândă. Carliştii au fost înfrânţi în cele două războaie, fiind înăbuşită şi
Răscoala din Cuba din 1878, care a reizbucnit în 1895. Mai târziu, Statele
Unite au intervenit în Cuba, aprinzând scânteia Războiului Hispano-American din
1898, prin care Spania a pierdut Cuba, Puerto Rico, Filipinele şi Guamul în
favoarea Statelor Unite. Înfrângerea Spaniei a produs instabilitate internă.
Facţiunile anarhiste şi socialiste au devenit mai puternice, iar mişcările
regionale revendicau autonomia. Şeful conservator al guvernului din 1907,
Antonio Maura, nu a dat dovadă de înţelegere pentru liberali, iar în 1909 a
încercat să-i folosească pe muncitorii din Barcelona în conflictul legat de
controlul Spaniei în Maroc. A izbucnit o răscoală, iar Maura a fost înlocuit de
Jose Canalejas y Mendez, de orientare liberală. Reformele sale promiţătoare au
fost întrerupte, acesta fiind asasinat în 1912. Spania a rămas neutră în timpul
Primului Război Mondial.
Războaiele
Carliste
Războaiele Carliste îşi au originea în
disputata succesiune a lui Ferdinand VII, care a desemnat-o pe fiica sa,
Isabela II, ca moştenitoare a tronului. Carliştii, care doreau să-l aducă pe
tron pe Carol, fratele lui Ferdinand, au purtat război împotriva adepţilor Mariei
Cristina, mama Isabelei. Cum puterea carliştilor se afla în zona rurală din
nordul Spaniei, aceştia au luptat împotriva sudului mai urbanizat. În 1839, au
fost înfrânţi, dar încoronarea Isabelei în 1843 a provocat Al Doilea Război
Carlist. Isabela a rămas la putere până la Revoluţia glorioasă din 1868. În 1870,
Amadeo, fiul regelui italian, a urcat pe tron, dar a fost obligat să renunţe în
1873. După Prima Republică, în urma puciului din 1874 pe tron a fost urcat
Alfonso XII, fiul Isabelei, punându-se astfel capăt Războaielor Carliste în
1876.
