V.13. Scandinavia
CCA 1800-1917
De-a lungul sec. XIX ţările scandinave -
Danemarca, Norvegia şi Suedia - au devenit treptat state democratice moderne.
La începutul sec. XX, acestea au început să se contureze ca modele de state
prospere, care au făcut ca Scandinavia să fie dată drept exemplu încă pe atunci.
În acelaşi timp, Danemarca a suportat pierderi teritoriale şi a avut probleme
economice, iar Finlanda a rămas în mare parte dependentă de Rusia, chiar şi
după obţinerea independenţei politice. Suedia a avut parte de creştere
economică, dar unirea cu Norvegia nu a durat mult, deoarece aceasta şi-a dorit
autonomia naţională.
Obţinerea independenţei de către Danemarca şi Finlanda
Danemarca a pierdut Norvegia în favoarea
Suediei, după care a suportat o criză economică majoră. Finlanda a reuşit să-şi
câştige independenţa faţă de Rusia în 1917.
În 1801 şi 1807, Forţele Marine Regale
Britanice distrug fortificaţiile şi flota daneză la Copenhaga, care rezista
blocadei britanice în Europa de Vest. Danemarca a fost obligată să se alieze cu
Napoleon, însă, în consecinţă, a pierdut controlul asupra Heligolandului şi
Norvegiei în favoarea Suediei, prin Tratatul de la Kiel din 1814. Această
pierdere a mai multor pieţe a dus la inflaţie, sărăcie şi chiar la falimentarea
statului, după o criză economică ce a durat până în 1828. În 1849, ţara devine
monarhie constituţională cu vot universal şi educaţie pentru toţi. Un an mai
devreme, Danemarca luptase cu Germania pentru Schleswig şi Holstein, iar în
1864 izbucneşte un al Doilea Război Germano-Danez, în care Danemarca a pierdut ambele
ducate şi Lauenburgul, păstrându-şi neutralitatea, chiar şi în timpul Primului
Război Mondial. O constituţie parlamentară şi legislaţia socialistă a
ministrului-preşedinte Jacob Estrup în anii 1890 i-au conferit Danemarcei
reputaţia de model de stat social. Planul Rusiei de a anexa toată Finlanda a
fost pus în aplicare după Tratatul de la Tilsit din 1807. Mişcarea naţională
finlandeză de eliberare după înfrângerea lui Napoleon nu a avut succes din
cauza politicii de restaurare a ţarului rus Nicolae I. Reformele liberale ale
lui Alexandru II - printre care dreptul de a folosi limba finlandeză,
reinstaurarea Parlamentului finlandez în 1869 şi crearea unei armate regulate
în 1878 - au fost anulate de Alexandru III. În 1899, Finlanda şi-a pierdut
statutul de autonomie prin Manifestul din Februarie al lui Nicolae II, deşi l-a
recăpătat pentru un timp după Revoluţia din 1905 din Rusia. La 31 decembrie
1917, Vladimir Lenin a confirmat independenţa Finlandei.
Søren Aabye
Kierkegaard
În perioada sa de criză, Danemarca a dat
lumii pe unul dintre marii filozofi ai sec. XIX. Søren Aabye Kierkegaard
s-a născut în 1813 la Copenhaga. După absolvire, a publicat - timp de zece ani,
începând cu 1843 - tratate filozofice în care a pus bazele existenţialismului,
una dintre mişcările filozofice cele mai semnificative ale secolelor XIX-XX,
influenţându-i pe K. Barth, M. Heidegger, K. Jaspers, G. Marcel şi alţii. A
murit la Copenhaga, în 1855.
Modernizarea Suediei şi unirea cu Norvegia
În sec. XIX, Suedia a devenit un stat
democratic modern. S-a unit cu Norvegia, care la începutul secolului următor a
ales independenţa.
Lovitura de stat din 1809 a adus la
abdicarea regelui suedez Gustav IV Adolf în favoarea unchiului sau, Carol XIII,
care a fost obligat sa cedeze Rusiei teritorii finlandeze importante şi
Insulele Åland. În 1814, Suedia a câştigat Norvegia de la Danemarca, dar a şi
cedat regiunea Pomeraniei, ultimul dintre teritoriile sale germane.
Carol l-a adoptat pe mareşalul francez
Jean-Baptiste Bernadotte ca moştenitor la tron, pentru a obţine sprijin din
partea Franţei. Sub numele de Carol XIV Ioan, Bernadotte devine rege al Suediei
şi Norvegiei în 1818, ambele state dezvoltându-se împreună atât din punct de
vedere economic, cât şi cultural. Fiul său, Oscar I (1844-1859), a sprijinit
reformele liberale şi mişcarea panscandinavă, care avea scopul de a unifica
naţiunile de pe peninsulă. Carol XV, fiul lui Oscar, a continuat aceste reforme
şi a transformat Suedia într-un stat constituţional modern. Fratele său, Oscar
II, a continuat să îmbunătăţească legislaţia socială. În timpul domniei lui
Gustav V Suedia a adoptat votul universal şi măsuri eficiente de prosperitate
socială. Uniunea suedezo-norvegiană din 1815 a garantat Novergiei propria
administraţie, legislaţie şi armată, dar subordonate regelui suedez.
Parlamentul norvegian a desfiinţat marea nobilime (Storting) în 1821.
Revoluţiile europene de la 1848 au generat un entuziasm naţional în creştere şi
dorinţa de autonomie. Sufragiul universal a fost introdus în 1898, iar în 1905
norvegienii au votat despărţirea de Suedia. În noiembrie 1905, prinţul Carol al
Danemarcei a fost încoronat ca rege al Norvegiei, cu numele de Haakon VII.
Norvegia a instituit o legislaţie socială exemplară şi a rămas neutră în Primul
Război Mondial, la fel ca toate celelalte naţiuni scandinave. Un număr mare de
emigranţi au părăsit Suedia şi Norvegia în a doua jumătate a sec. XIX - aproape
1,5 milioane din Suedia şi alte 100.000 din Norvegia - îndreptându-se mai ales
spre America de Nord. Socialismul suedez a fost susţinut de dezvoltarea
industriei, deşi avea succes mai mult în zonele rurale mai sărace ale ţării,
care erau atrase de teoriile cooperării şi securităţii sociale.
Cele două limbi
norvegiene
Sub steagul redeşteptării naţionale,
norvegienii au adoptat limba lor maternă. Până atunci, limba scrisă oficială a
guvernului şi cea literară era un dialect norvegian al danezei, Riksmål („limbă
naţională"). Filologul Ivar Aasen a creat Landsmål („limba de la
ţară"), bazându-se pe vechile dialecte rurale norvegiene, vorbite la
jumătatea secolului. Astăzi, acestea - denumite acum Bokmål (limba cărţilor) şi
Nynorsk (norvegiana nouă) - sunt sprijinite în mod egal de autorităţi şi ambele
se învaţă în şcoală.
