V.14. Rusia: de la Tratatul de la Tilsit la abdicarea ultimului ţar
1807-1917
În secolul XIX, Rusia a rămas cu mult în
urma progresului politic şi economic care a transformat radical Europa
Occidentală. În Rusia, autocrată pe plan intern şi cu o economie bazată pe un
sistem de agricultură semifeudal, a crescut tot mai mult prăpastia dintre
majoritatea covârşitoare a populaţiei şi marea nobilime. Deşi a cucerit vaste
teritorii, eşecurile acesteia în politica externă au slăbit puterea ţarului.
Tentativele de reformă erau întotdeauna urmate de perioade de reprimare
extremă, determinând radicalismul liberalilor moderaţi. După începutul
industrializării, muncitorii de la oraş s-au alăturat intelectualilor radicali
în lupta lor cu autocraţia ţaristă şi au participat la Revoluţie.
Expansionismul, Polonia şi Revoluţia din Decembrie
Rusia a reuşit să-şi extindă vastul
teritoriu, iar Polonia lupta fără succes să-şi recapete independenţa. Tinerii
ofiţeri liberali urmăreau să instaureze reforma, dar revolta lor a eşuat.
Pactul cu Napoleon încheiat prin
Tratatul de la Tilsit din 1807 oferă ţarului rus Alexandru I posibilitatea
să-şi extindă imperiul. Rusia câştigă, în 1809, insulele Åland şi Finlanda, de
la Suedia, şi Basarabia, după Războiul Ruso-Turc din 1806-1812. În 1813,
cucereşte Daghestanul după un război cu Persia; ţarul Pavel I ocupase deja
Georgia, aflată în vecinătate, în 1801. După înfrângerea lui Napoleon în
Campania din Rusia şi eliminarea definitivă a acestuia în Bătălia de la
Waterloo, Congresul de la Viena din 1815 acordă de asemenea Rusiei cea mai mare
parte a Marelui Ducat al Varşoviei. Polonia nu era pregătită să accepte
dominaţia ruşilor. Deşi rămâne iniţial regat independent, rezistenţa -
îndeosebi Răscoala din Noiembrie 1830 - este reprimată, iar Polonia îşi pierde
autonomia. Următoarea revoltă a polonezilor din 1863 este de asemenea înăbuşită,
iar Rusia dizolvă complet regatul cinci ani mai târziu.
Pe plan intern, Alexandru I aplică la
început unele reforme liberale, cum ar fi reorganizarea guvernului şi a
sistemului de educaţie. Sfânta Alianţă formată de Rusia şi Austria la Congresul
de la Viena în 1815, în scopul de a menţine ordinea monarhică în Europa,
determină politica de după restauraţie (1820) a ţarului. În definitiv, Rusia
devine un jandarm al Europei care luptă împotriva radicalismului politic, stând
la pândă şi intervenind în sprijinul regimurilor care erau ameninţate de
răscoalele populare.
Decembriştii
Mulţi intelectuali ruşi au fost
influenţaţi de ideile reformei occidentale, opunându-se autocraţiei ţariste.
Unii au format societăţi secrete. La scurt timp după moartea lui Alexandru I,
un grup de tineri liberali, care doreau să stabilească o monarhie
constituţională, organizează o răscoală la St. Petersburg în decembrie 1825.
Deşi cererile acestora erau moderate, Nicolae s-a arătat foarte alarmat de
eveniment. Reacţia extremă şi severitatea domniei sale se leagă adesea de
efectele acestei răscoale asupra ţarului în tinereţe. În consecinţă, şase sute
de decembrişti au fost condamnaţi, cinci executaţi şi peste o sută exilaţi.
Cuceririle teritoriale şi Războiul Crimeii
Nicolae I intensifică politica represivă
şi implică ţara în Războiul Crimeii.
Nicolae I, fratele şi succesorul lui Alexandru
I, sporeşte represiunea prin interzicerea universităţilor liberale şi arestarea
disidenţilor. După revoluţiile europene din 1848, a continuat măsurile
restrictive, trimiţând trupele ruseşti să lupte împotriva revoltei maghiarilor
din Austria. Mai mult, plănuia rusificarea populaţiei neslave din imperiu prin
limbă şi religie, în speranţa că-i va face pe supuşi mai credincioşi.
Pe plan extern, a continuat direcţia
expansionistă. În 1828, Persia a fost obligată să cedeze teritorii din Armenia.
Al Şaselea Război Ruso-Turc stabileşte suzeranitatea Rusiei în Caucaz şi
„protectoratul" Ţării Româneşti şi Moldovei, prin Tratatul de la
Adrianopol din 14 septembrie 1829. Armata lui Nicolae I ocupă aceste teritorii
în 1853, cu scopul de a prelua controlul Dardanelelor, împlinindu-şi astfel
visul de a obţine şi acces naval la Marea Mediterană. Atitudinea Rusiei
îngrijorează puternic celelalte mari puteri, determinând sângerosul război din
Crimeea. Imperiul Otoman se aliază cu Franţa, Marea Britanie şi Regatul
Sardiniei împotriva Rusiei. Ruşii reuşesc să anihileze flota otomană la 30
noiembrie 1853, însă atunci când coaliţia declară război Rusiei în 1854, Austria
refuză să lupte cu vechiul ei aliat Rusia. Neutralitatea Habsburgilor a determinat
înstrăinarea ambelor părţi. În septembrie, aliaţii lansează un atac în Crimeea,
asediind Sevastopolul, portul principal al flotei ruseşti din Marea Neagră.
După 11 luni de asediu, ruşii se predau la 9 septembrie 1855. La 30 martie
1856, în urma prevederilor Tratatului de la Paris care a urmat, Rusia pierde
Armenia şi partea de sud a Basarabiei, precum şi protectoratul asupra
Principatelor Române care rămân sub suzeranitatea Porţii Otomane. Marea Neagră
este declarată zonă neutră demilitarizată, eveniment care a reprezentat o
înfrângere majoră a ambiţiilor ruseşti în regiune.
Războiul Crimeii
Războiul Crimeii a fost mai mult decât
un conflict militar, constituind mai curând un punct de turnură, care a marcat
răsturnarea balanţei de puteri stabilită după Congresul de la Viena. Pentru
prima dată în patru decenii, Marile Puteri se angajează într-un război de
proporţii, iar Sfânta Alianţă dintre Austria şi Rusia se prăbuşeşte. Deşi
modest, succesul forţelor britanice şi franceze a ajutat la protejarea
Imperiului Otoman, aflat în declin, de expansionismul rusesc. Rolul Rusiei în
problemele continentale, dezvoltat sub ţarii Alexandru I şi Nicolae I, se
diminuează semnificativ după Războiul Crimeii.
Rusia sub Alexandru II
Ţarul Alexandru II extinde imperiul
către Oceanul Pacific. Reformele sale precaute nu satisfac mişcarea reformistă,
iar ţarul este asasinat de militanţii radicali în 1881.
Alexandru II, care îşi urmează tatăl la
tron în 1855, încheie Războiul Crimeii. După dezastrul din sud, Rusia
orientează planurile expansioniste către est. În 1856, Rusia anexează o parte a
insulei Sahalin, iar în 1858 cucereşte toate teritoriile de până la Coasta
Pacificului, unde fondează Vladivostokul în 1860. Ţarul vinde Alaska Statelor
Unite în 1867. În 1891 începe construcţia căii ferate transsiberiene, care
leagă provinciile îndepărtate ale imperiului. În anii 1860 şi 1870, Rusia
cucereşte şi mai multe teritorii din sud-est, graniţele imperiului
extinzându-se astfel până în India. Alexandru II aprobă cererile de reformă în
Rusia şi aboleşte iobăgia în 1861, iar trei ani mai târziu introduce
instituţiile de guvernare locală alese prin vot - zemstve - şi serviciul
militar obligatoriu, însă aceste măsuri nu satisfac opoziţia, iar societăţile
secrete rămân active. Grupul autointitulat Narodniki (Prietenii poporului)
era activ îndeosebi în zonele rurale. Răscoala sârbilor şi muntenegrenilor
împotriva dominaţiei otomane din 1876 deschide Rusiei o altă oportunitate de
a-şi satisface ambiţiile în Dardanele. Rusia se alătură rebelilor, declanşând
al Optulea Război Ruso-Turc în ianuarie 1877, care a slăbit şi mai mult
Imperiul Otoman. Prin Tratatul de la San Stefano din 3 martie 1878, Rusia
câştigă domenii reprezentative ale otomanilor şi dobândeşte astfel hegemonia
regiunii Mării Negre.
Marile Puteri revizuiesc substanţial
acest acord în cadrul Congresului de la - prin Tratatul de la Berlin din 13 iulie
1878, care limitează influenţa Rusiei -, însă nu găseşte nici o soluţie pentru Problema
răsăriteană a dezintegrării Imperiului Otoman sau pentru prevenirea crizei
iminente din Balcani.
Piotr Kropotkin
În 1862, la 20 de ani, Piotr Alekseevici
Kropotkin îşi satisface stagiul militar, lucrând totodată ca geograf în Siberia.
În anii 1870, călătoreşte în Europa de Vest pentru Societatea Geografică Rusă
şi se familiarizează cu teoriile socialiste revoluţionare, devenind un anarhist
convins. După revenirea la Sankt Petersburg, în 1874, este arestat pentru
complot împotriva ţarului, dar evadează şi ajunge în Europa de Vest doi ani mai
târziu. Este condamnat la domiciliu forţat timp de patru ani în Franţa., în
anii 1880, apoi trăieşte în exil în Anglia, până în 1917. Aici scrie numeroase
lucrări, dintre care se remarcă faimoasa schiţă despre utopia anarhistă, Ajutorul reciproc (1902). Deziluzionat de politica
bolşevică a lui Lenin după revenirea în Rusia, acesta se retrage treptat din
viaţa politică.
Războiul Ruso-Japonez şi Prima Revoluţie
Războiul împotriva Japoniei a fost
pierdut, determinând izbucnirea Revoluţiei din 1905, dar ţarul a reuşit să
recapete controlul.
Alexandru II este asasinat cu o bombă în
1881 de către membrii grupului terorist Narodnaia Volea (Voinţa
poporului). Fiul şi succesorul său, Alexandru III, anulează multe dintre
reformele liberale ale tatălui. Autoritatea zemstvelor a fost redusă, cenzura
sporită, iar forţa poliţiei politice întărită. Măsurile xenofobe se înăspresc:
discriminarea evreilor ia proporţii, iar rusificarea minorităţilor etnice
creşte. Toate aceste acţiuni dau avânt rezistenţei antiţariste. Deşi Rusia era
încă departe de adevărata industrializare - reformele economice se introduc în
anii 1880 pentru a spori producţia în fabrici -, ideile socialiste se
răspândeau treptat în rândurile muncitorilor. Organizaţiile formate erau
conduse cel mai adesea de persoane aflate în exil.
În politica externă, Rusia formează o
alianţă cu Franţa împotriva Puterilor Centrale în 1890, stabilind astfel
configuraţia fronturilor pentru Primul Război Mondial.
Ultimul ţar, Nicolae II, încoronat în
1894, continuă politica de expansiune în Răsărit. Aceasta determină conflictul
Rusiei cu Japonia, o putere în formare, care urmărea de asemenea să întemeieze
un imperiu pe continentul asiatic. Conflictul pentru Manciuria degenerează în
Războiul Ruso-Japonez, printr-un atac al Japoniei asupra portului rusesc Artur.
În ciuda superiorităţii numerice, Rusia suferă înfrângeri pe uscat şi pe apă,
culminând cu Bătălia navală de la Tsushima din mai 1905. Rusia este obligată
să-şi recunoască înfrângerea în Tratatul de la Portsmouth din 1905.
Umilirea Rusiei în război a scos în
evidenţă slăbiciunea guvernului rusesc, dând naştere Revoluţiei din 1905. În
consecinţă, a fost adoptată o nouă lege de vot cenzitar, care aducea o
majoritate conservatoare în a treia Dumă, adunarea legislativă, care s-a
întrunit până în 1912 fără să aibă vreo realizare. Necesitatea schimbării a
fost evidenţiată în Primul Război Mondial. Revoluţia din Octombrie (noiembrie
după stil nou) din 1917 determină abdicarea ultimului ţar. La scurt timp după
aceasta, în 1918, Nicolae II şi întreaga sa familie sunt împuşcaţi.
Duminica
sângeroasă
O întrunire a zemstvelor din St.
Petersburg cerea ţarului schimbări democratice. concentrare de trupe din 22
ianuarie 1905 a înconjurat mulţimea de aproape 200.000 de oameni. Sute de
participanţi au fost ucişi după ce soldaţii au deschis focul la ordinul
unchiului ţarului. Această Duminică, denumită sângeroasă, a provocat furia
întregii naţiuni. În ciuda Manifestului din Octombrie al lui Nicolae II, au
avut loc răscoale în toată ţara. Guvernul a înăbuşit revoluţia la începutul
anului 1906 cu ajutorul armatei. Duma a fost dizolvată după protestul împotriva
unei noi legi fundamentale a imperiului, antidemocratice, din 6 mai 1905.
