V.15. Balcanii
1821-1914
Până la mijlocul secolului XIX, Balcanii
aparţineau aproape în totalitate Imperiului Otoman. Acesta însă intră în
declin, astfel că la începutul Primului Război Mondial, controlul său în Europa
se restrânge la un spaţiu destul de mic. Grecii au fost primii care s-au
răsculat împotriva turcilor în Războiul de Independenţă din anii 1820, fiind
urmaţi de alte popoare care erau sprijinite de Rusia, aceasta considerându-se
drept protectoare a mişcării slave de eliberare naţională. Însă ţările din
Balcani s-au luptat şi între ele pentru teritorii, determinând o situaţie
politică explozivă care a constituit una dintre cauzele izbucnirii Primului
Război Mondial.
Grecia obţine independenţa
Războiul de independenţă victorios al
Greciei a servit drept exemplu pentru ţările din Balcani în lupta lor de
eliberare de sub dominaţia otomană.
Mişcarea de eliberare naţională din
Grecia ia avânt la sfârşitul sec. XVIII, determinându-i pe greci să se
elibereze de sub jugul otoman. Deşi răscoala lui Alexandru Ipsilanti,
conducătorul societăţii secrete Eteria, a eşuat în 1821, regiunea Pelopones se
răscoală de asemenea, sub conducerea episcopului Germanos de Patras. Europa îi
sprijină pe greci: cu bani şi, mai presus de orice, cu voluntari, printre care
şi lordul Byron, care vine în Grecia să se alăture luptei pentru independenţă.
Majoritatea acestora erau romantici, motivaţi de ideea de eliberare a unei ţări
cu trecut glorios, descendentă din Grecia Antică. Lupta îndârjită pe ambele
fronturi a fost însoţită de masacre în rândul populaţiei civile. Peloponesul a
fost recucerit aproape complet de turci, dar sultanul Mahmud II a trebuit să
ceară sprijinul viceregelui egiptean Mehmet Ali. Egiptenii recuceresc sudul
Peloponesului în 1826. Rusia, Marea Britanie şi Franţa trimit apoi o flotă în
Grecia, care distruge flota turcească la Navarino, în 1827. Rusia iese de
asemenea victorioasă din Războiul Ruso-Turc din 1829, iar Grecia - care
cuprindea la început îndeosebi Peloponesul - primeşte statutul de regat
independent la Conferinţa de la Londra din 3 februarie 1830.
Primul rege al grecilor este Otto de
Bavaria, încoronat în 1832. Acesta însă nu a reuşit să reprime răscoalele
interne, fiind obligat să abdice în 1862. Este urmat la tron în 1863 de prinţul
William George al Danemarcei, încoronat ca George I, care domneşte 50 de ani,
sfârşindu-şi domnia în 1913, când este asasinat la Salonic.
Între timp, grecii reuşesc să-şi extindă
teritoriul, ducând războaie împotriva Imperiului Otoman în destrămare şi după
Războaiele Balcanice din 1912-1913.
Contele loánnis
Antónios Kapodistrias
Contele loánnis Antónios Kapodistrias era
ministrul de externe al Rusiei şi negociatorul ţarului Alexandru I la Congresul
de la Viena din 1815. Acesta a renunţat la postul din Rusia în urma disputei cu
ţarul cu privire la soarta Greciei. Kapodistrias participă apoi la Războiul de
Independenţă al Greciei şi este ales preşedinte al Greciei independente în
1827. Este asasinat la 9 octombrie 1831, la Nauplia.
Butoiul cu pulbere al Balcanilor
Naţiunile balcanice au reuşit să se
elibereze şi să-şi câştige independenţa faţă de Imperiul Otoman, însă s-au
luptat între ele pentru teritorii.
Bulgaria, România - creată în 1859 prin unirea
Ţării Româneşti cu Moldova -, Muntenegrul şi Serbia devin autonome prin
Tratatul de la San Stefano, care a urmat Războiului Ruso-Turc din 1877-1878.
Bulgaria devine un principat obligat să plătească haraci sultanului. Serbia
visa însă să creeze un mare imperiu, astfel că regele Milan I Obrenovici declară
război Bulgariei în 1885 pentru cucerirea Macedoniei; Austro-Ungaria s-a
asigurat ca Serbia să nu câştige decât o mică regiune la vest. Prinţul
Alexandru I de Bulgaria îşi pierde tronul în urma unei lovituri de stat
organizată de Ferdinand I al Casei de Saxa-Coburg-Gotha, care se autoproclamă
ţar al Bulgariei în 1908 şi declară ţara independentă. Bosnia şi Herţegovina
sunt ocupate în acelaşi an de către Austro-Ungaria, provocând o criză a
anexărilor care a fost la un pas de a degenera într-un război cu Serbia,
aceasta văzându-şi spulberat visul de instaurare a unui imperiu sârbesc.
Serbia, Muntenegru, Grecia şi Bulgaria
formează Liga Balcanică şi declară război Imperiului Otoman în octombrie 1912.
La scurt timp îşi recapătă aproape toate teritoriile din Europa, reducând
Imperiul Otoman la teritoriul ocupat de Turcia de astăzi. Tratatul de la Londra
din 30 mai 1913 lasă turcilor doar un mic teritoriu în Europa, dar nu rezolvă
problema controlului Macedoniei, pentru care concurau Bulgaria şi Serbia. În
consecinţă, Serbia şi Grecia încep cel de Al Doilea Război Balcanic împotriva
Bulgariei la 29 iunie 1913. La începutul lunii iulie, România, Imperiul Otoman
şi Muntenegru se aliaseră deja împotriva Bulgariei. Tratatul de la Bucureşti
din 10 august 1913 stabilea ca Bulgaria să cedeze teritorii României; Macedonia
era absorbită în cea mai mare parte de Serbia şi România, iar Albania devenea
independentă.
Însă, nici după asta tensiunea din
Balcani nu a scăzut. Serbia devenise mai puternică, fapt privit cu ostilitate
de Austro-Ungaria, din cauza numărului mare de slavi de pe teritoriul acesteia.
Când moştenitorul tronului Austro-Ungariei, arhiducele Franz Ferdinand este
împuşcat la 28 iunie 1914 la Sarajevo, de naţionalistul sârb Gavrilo Princip,
se declanşează Criza din Iulie, în timpul căreia Serbia nu reuşeşte să
îndeplinească ultimatumul austro-ungar, fiindu-i declarat război. Situaţia se
înrăutăţeşte după intervenţia altor naţiuni europene, determinând izbucnirea
Primului Război Mondial.
Congresul de la Berlin
Între 13 iunie şi 13 iulie 1878,
reprezentanţii Marilor Puteri - Austo-Ungaria, Marea Britanie, Franţa, Italia,
Rusia, Imperiul German şi Imperiul Otoman - se întrunesc în speranţa că vor
putea rezolva situaţia din Balcani. Celelalte puteri erau interesate mai ales
de stoparea expansiunii Rusiei de la Marea Neagră către Dardanele, care ar fi
plasat-o astfel într-o poziţie strategică de dominare a Europei şi Orientului
Apropiat. Nordul Bulgariei este independent, iar Rumelia de est, aflată în
sudul Balcanilor, devine provincie autonomă.
