V.16. Imperiul Otoman
CCA 1800-1914
În sec. XIX, Imperiul Otoman, care în
perioada sa cea mai prosperă se întindea de la Marea Mediterană până în Persia,
cunoaşte un declin politic şi economic. Pe la sfârşitul anilor 1700, guvernul
otoman a promovat reforme, însă acestea nu erau susţinute de vechea elită şi,
mai târziu, nu au mulţumit nici tânăra generaţie liberală care devenea tot mai
puternică. Această perioadă de reforme a fost însoţită de pierderi substanţiale
de teritorii, care au marcat începutul declinului şi apoi prăbuşirea marelui
imperiu.
Pierderile teritoriale şi reformele interne
La sfârşitul sec. XIX, Imperiul Otoman
suportă mari pierderi teritoriale, mai ales în Balcani. Pe plan intern,
sultanul pregăteşte reforme.
Revoluţia Franceză şi războaiele de
eliberare împotriva lui Napoleon trezesc de asemenea năzuinţele de libertate şi
sentimentele naţionale în teritoriile europene dominate de turci. Grecia se
revoltă şi îşi câştigă în final independenţa în 1829, iar restul Balcanilor
este cuprins de răscoale pe tot parcursul sec. XIX. Marile puteri europene, mai
ales Rusia, intervin tot mai mult, sprijinind independenţa Bulgariei, României,
Serbiei şi Muntenegrului la Congresul de la Berlin din 1878. În nordul Africii,
Egiptul îşi căuta de asemenea independenţa faţă de Imperiul Otoman. În ciuda
sprijinului iniţial oferit turcilor de alianţa dintre Austria, Prusia şi Marea
Britanie, egiptenii ies învingători în 1841. Statele din Maghreb se află din ce
în ce mai mult sub influenţa Europei. În 1830, Franţa ocupă, apoi colonizează
Algeria, iar în 1881 transformă Tunisia în protectorat francez. Pe plan intern,
sultanii otomani erau nevoiţi să accepte slăbirea puterii lor centrale. Primul
aşa-numit sultan reformist este Selim III, care urcă pe tron în 1789 şi
reorganizează statul, administraţia financiară şi armata după modelele Europei
de Vest. Însă acesta nu a reuşit să se opună rezistenţei elitei tradiţionale -
îndeosebi ienicerilor, care în cele din urmă l-au asasinat. Planurile sale au
fost continuate apoi de sultanul Mahmud II, care a desfiinţat corpul
ienicerilor după răscoala din 1826 şi l-a înlocuit cu o armată regulată
controlată de guvern. De asemenea, acesta a sprijinit oamenii de ştiinţă,
fondând şcoli de stat şi pledând pentru secularizarea generală. Sub sultanul
Abdul-Medjid I a început epoca Reformei Tanzimat, o nouă etapă de reforme
liberale. Pe lângă restructurarea armatei, a fost reorganizată administraţia după
model francez şi toţi supuşii imperiului au obţinut drepturi egale. Se
construiesc numeroase drumuri, căi ferate, se introduce telegraful. Pentru
realizarea reformelor, s-a apelat la împrumuturi din străinătate, însă guvernul
nu a reuşit să plătească dobânda după 1875.
Această situaţie, la care s-au adăugat
corupţia şi mania de lux şi opulenţă a sultanilor - Abdul-Medjid tocmai îşi
construise un palat nou măreţ pe malurile Bosforului - a determinat în final
colapsul financiar al Imperiului Otoman.
Sfârşitul reformelor şi mişcarea Junii turci
Mişcarea Junii turci dorea
modernizarea politică şi economică a Imperiului Otoman, însă iniţiativele
acesteia au eşuat.
După moartea sultanului Abdul-Medjid I,
în 1861, pe tron urcă fratele său Abdul-Aziz, dar este forţat să abdice în 1876
fiind înlocuit de Abdul-Hamid II. Acesta iniţiază o constituţie, garantează
libertatea religiei şi a presei şi instalează un Parlament în 1877, pe care il
dizolvă atunci când imperiul trebuie să facă presiunii asupra europenilor.
Rusia declară război Imperiului Otoman. Prin Tratatul de la San Stefano din
1878 Turcia cedează Rusiei Basarabia. Congresul de la Berlin (1878) marchează
alte pierderi teritoriale otomane. Domnia lui Abdul-Hamid II devine curând una
dictatorială şi centralizată. Masacrul celor 200.000 de armeni din 1896 a avut
loc în timpul domniei sale. Deşi sultanul a reuşit să îmbunătăţească situaţia
economică, regimul său autocrat a determinat rezistenţa liberalilor organizaţi
în mişcarea Junii turci. În 1909, izbucneşte un puci cu sprijinul generalului
Enver-Paşa. Junii turci preiau puterea, restabilesc constituţia şi Parlamentul
şi guvernează timp de zece ani sub domnia lui Mehmet V. Ei au încercat să
modernizeze ţara, limitând influenţa religiei în şcoli şi în sistemul juridic,
în paralel demarând procesul de industrializare. Însă nici aceste acţiuni nu au
reuşit să salveze bolnavul Europei. Cele două Războaie Balcanice din 1912-1913
au slăbit şi mai mult imperiul aflat în declin, lăsându-i numai un mic
teritoriu - Tracia de Est - în Europa. Guvernul otoman a încercat să-şi
păstreze neutralitatea în timpul Primului Război Mondial, dar a fost atras de
partea Puterilor Centrale, prin promisiunea de sprijin şi finanţare din partea
Germaniei în lupta cu Rusia ţaristă.
Mişcarea Junii turci
Această mişcare a fost fondată de Midhat-Paşa
în 1868, cu scopul de a reforma instituţiile turceşti. În jurul anilor 1880,
mulţi funcţionari, ofiţeri şi intelectuali, majoritatea tineri, care nu erau de
acord cu sistemul autocrat de guvernare din Turcia şi care urmăreau revitalizarea
ţării, şi-au unit forţele. Junii
turci susţineau o strategie de liberalizare, cu scopul de a stabili o
monarhie constituţională, dar sunt forţaţi la început să acţioneze din
străinătate. Mai multe grupuri şi-au unit forţele, destituindu-l pe Abdul-Hamid
II şi instalându-l pe tron pe sultanul Mehmet V. Cu toate acestea Junii
turci nu au reuşit să revigoreze vechiul Imperiu Otoman, fiind forţaţi sa
renunţe la guvernare în octombrie 1918.
