V.17. Egiptul
1798-1914
Egiptul a fost cucerit de sultanul Selim
I în 1517, fiind condus de guvernatori ai dinastiei Mamelucilor. Această
regenţă se încheie după victoria campaniei lui Napoleon. După expulzarea
francezilor, Egiptul este condus de generalul turc de origine albaneză Mehmet
Ali, ale cărui reforme politice au pus bazele statului egiptean modern. Pentru
a accelera dezvoltarea economică, statul a făcut împrumuturi uriaşe, ceea ce a
dus la restrângerea bugetului şi apoi la faliment. De această situaţie profită
puterile europene - mai ales Marea Britanie, care ocupă Egiptul la sfârşitul
sec. XIX.
Egiptul sub Mehmet Ali
Mehmet Ali a extins graniţele Egiptului
şi a început modernizarea.
Napoleon ajunge la Alexandria în 1798 şi
începe cucerirea Egiptului. Campania este însoţită de cercetarea şi jefuirea
comorilor arheologice egiptene. Francezii îi înving pe mameluci lângă piramide,
provocând astfel Marea Britanie, care avea interese în Africa de Nord şi
Imperiul Otoman. După ce otomanii îi alungă pe francezi în 1803, Egiptul devine
autonom, deşi formal aparţinea încă Imperiului Otoman. Paşa Mehmet Ali, un
albanez care luptase ca general turc împotriva lui Napoleon, devine
guvernatorul otoman al Egiptului în 1805. Pentru a-şi consolida puterea acesta
desfiinţează Corpul mamelucilor în 1811. În anii următori, investeşte în
dezvoltarea industriei şi agriculturii. Pentru a obţine controlul rutelor
comerciale, extinde graniţele ţării de la est şi sud. Ibrahim-Paşa, fiul
adoptiv al lui Mehmet Ali, îi înfrânge în 1819 pe wahhabiţii care trăiau în
Peninsula Arabia şi conduce campanii ulterioare în 1820-1822 în Sudan, şi în
1833 în Siria. Cu numai câţiva ani înainte, flota egipteană îl ajutase pe
sultanul Mahmud II împotriva grecilor. Acum, egiptenii atacau la rândul lor
Imperiul Otoman. Expansiunea egiptenilor a fost blocată numai după intervenţia
Prusiei, Austriei, Marii Britanii şi Rusiei - care erau interesate să evite
cucerirea Constantinopolului. Flota lui Ibrahim-Paşa a fost înfrântă în Bătălia
navală de la Navarino în 1827. Egiptenii controlau încă Siria, pe care o pierd
în 1839, atunci când atacă pentru bătălia a doua oară Imperiul Otoman. După
această dată, Egiptul devine viceregat, iar Mehmet Ali urcă pe tronul
Egiptului, obţinând pentru fiul său, Ibrahim, dreptul la succesiune.
Canalul Suez
Încă din Antichitate, între Marea
Mediterană şi Marea Roşie exista o rută scurtă folosită sporadic. Încurajat de
investigaţiile oamenilor de ştiinţă ai lui Napoleon, Said-Paşa concesionează
francezului Ferdinand de Lesseps construirea unui canal care să lege cele două
mări în 1854. Construcţia a durat zece ani. După deschiderea canalului în 1869,
majoritatea acţiunilor companiei au revenit francezilor, iar restul
egiptenilor. Canalul Suez prezenta un interes deosebit pentru britanici, deoarece
scurta drumul pe mare către India, aşa că aceştia au cumpărat acţiunile
falimentare ale egiptenilor în 1875 şi au ocupat militar canalul în 1882.
Dezvoltarea internă a statului şi influenţa crescândă a puterilor europene
Construirea Canalului de Suez şi
dezvoltarea infrastructurii au condus la ruinarea financiară a Egiptului, care
lupta împotriva rebeliunii din Sudan. Marea Britanie ocupă Canalul de Suez şi
controlează mai târziu întreaga ţară.
Mehmet Ali moare în 1849, iar succesorii
săi continuă modernizarea ţării, însă intră tot mai mult sub influenţa
puterilor europene. Said-Paşa, al patrulea fiul al lui Mehmet Ali, promovează o
politică prooccidentală şi împrumută sume imense de bani din străinătate.
Proiectele de dezvoltare ale succesorului său, Ismail-Paşa, necesită de
asemenea împrumuturi externe, construcţia de fabrici, dezvoltarea drumurilor şi
a sistemului poştal şi, mai ales, construcţia Canalului Suez - concesionat de
Said - Paşa în 1854 - au suprasolicitat bugetul statului. Datoriile tot mai
mari i-au obligat pe egipteni să accepte în cabinet miniştri francezi şi
britanici, în schimbul unor plăţi. Ismail-Paşa, care ieşise odată victorios în
luptele din sud, reuşind să extindă hegemonia Egiptului până la graniţele cu
Ethiopia, a fost demis şi înlocuit de fiul său, Tawfiq-Paşa, care a
restructurat finanţele publice ale ţării. Între timp, Marea Britanie era
interesată să câştige controlul asupra Canalului Suez. După ce britanicii obţin
acţiunile egiptene în 1875, împotriva lui Tawfiq-Paşa izbucneşte o răscoală a
militarilor egipteni, condusă de ministrul de război Arabi-Paşa, în 1881. În
1882, creştinii din Alexandria sunt măcelăriţi, iar britanicii intervin
imediat, înăbuşind răscoala, apoi cuceresc ţara. Egiptul devine un condominiu
anglo-egiptean, la care se adaugă Sudanul între 1895 şi 1899. Dinastia lui
Mehmet Ali se menţine sub conducerea lui Abbas II Hilmi-Paşa, dar de fapt ţara
este condusă de un general-guvernator britanic. Abbas, care sprijinea
eforturile Egiptului de a-şi redobândi autoguvernarea, a fost înlocuit de
unchiul său Hussein Kamil în 1914. Pentru a împiedica Egiptul să susţină
Puterile Centrale în cadrul Primul Război Mondial, aşa cum a procedat Imperiul
Otoman, statul a fost declarat protectorat britanic.
Răscoala lui al-Mahdi
După Mehmet Ali, în 1874, egiptenii
continuă cucerirea Sudanului, care în 1877 este plasat sub administrarea
guvernatorilor britanici. În 1881 izbucneşte o răscoală împotriva ocupaţiei,
sub conducerea lui Muhammad Ahmad. Autoproclamat Mahdi (cel bine condus de
Dumnezeu - salvatorul mesianic aşteptat de musulmani), acesta a sprijinit
războiul împotriva Egiptului, cucerind Kordofanul în 1883 şi, doi ani mai
târziu, Khartoumul, după victoria asupra britanicilor. Este recunoscut apoi
drept conducător al Sudanului de Răsărit, însă moare în acelaşi an la Omdurman.
Statul lui al-Mahdi rezistă doar până la invazia egiptenilor şi britanicilor,
fiind înfrânt în 1898 la Omdurman. Din 1899, Sudanul devine de asemenea
condominiu anglo-egiptean.
