V.18. Persia şi Afghanistanul
CCA 1800-1914
În sec. XIX, competiţia dintre Marea
Britanie şi Rusia pentru controlul „centrului Asiei" a exercitat o mare
influenţă asupra Afghanistanului şi Persiei. Planurile de expansiune ale Rusiei
în sudul Asiei reprezentau o ameninţare pentru India, bijuteria coroanei
Imperiului Britanic. Puterile europene ameninţau din afară Persia şi
Afghanistanul şi căutau s-o influenţeze pe plan intern, destabilizând
regimurile ambelor state. Descoperirea petrolului în Persia (1908) a crescut şi
mai mult miza competiţiei, dar Afghanistanul a reuşit să îşi asigure o oarecare
autonomie, ca stat tampon între Imperiul Rus şi India Britanică.
Persia: dependenţa de britanici şi ruşi
Două mari puteri, Rusia şi Marea
Britanie, doreau să-şi subordoneze Persia, fapt confirmat prin imixtiunile lor
tot mai numeroase în politica internă a acesteia.
În timpul domniei sale, Fath Ali, şahul
Persiei, suferă numeroase înfrângeri din partea ruşilor, în tratatele de la
Golstan din 1813 şi Turkmanchay din 1828, perşii pierd toate teritoriile din
Caucaz. Între anii 1870 şi 1880, ruşii exercită şi mai multă presiune asupra
ţării, ocupând teritoriile persane de la estul Mării Caspice şi de la sudul
Mării Arai, iar în 1884 cuceresc spaţiul din jurul Mervului.
Tensiunea internă creşte de asemenea. În
timpul domniei sale, din 1848-1896, Nasir ad-Din Şah, care călătorise în toată
Europa, iniţiază o politică prudentă de reforme. Mentalitatea liberală
europeană ajunge astfel şi în Persia. Marea Britanie avea un interes deosebit şi
o influenţă puternică asupra economiei Persiei. În consecinţă, şahul s-a văzut
nevoit să-i tolereze pe negustorii influenţi, susţinători ai britanicilor, care
se opuneau sistemului autocrat, cerând să fie implicaţi în luarea deciziilor. În
acelaşi timp, orice concesie acordată reformei era acuzată de europenizare din
partea clericilor şiiţi influenţi.
Începând cu anii 1840, şahul a dus lupte
cu babismul, care a generat mai târziu credinţa baha'i. Acesta a apelat la
măsuri severe împotriva grupului care scinda islamul, omorându-i aproape pe
toţi adepţii acestei mişcări după o tentativă de asasinare din 1852.
Tensiunea internă creştea după fiecare
concesie făcută de şah în favoarea britanicilor, care cereau, de exemplu,
permisiunea de a construi o cale ferată şi industrializarea ţării. Garantarea
monopolului comerţului cu tutun pentru Marea Britanie a determinat proteste de
amploare. În 1906, şahul este obligat să convoace o Adunare naţională şi să
adopte o constituţie, transformând Persia în monarhie constituţională. Muhammad
Ali Şah, care a venit la putere în anul următor, încearcă să anuleze aceste
modificări, însă tensiunile şi răscoalele îl forţează să abdice. Când Rusia şi
Marea Britanie semnează Antanta anglo-rusă în 1907 la Sankt Petersburg, acestea
împart Persia în zone de influenţă, pe care ajung să le ocupe în 1909.
Puţurile de ţiţei
din Persia
Primele rezerve de petrol din Persia au
fost descoperite în 1908, iar într-un an au fost construite primele rafinării.
Compania petrolieră anglo-persană a forat puţuri de ţiţei în sud-vestul
provinciei Khuzestan din Golful Persic, care astăzi dispune de mai mult de zece
procente din rezervele de petrol cunoscute ale lumii. Guvernul britanic îşi
asigură poziţia de control în companie şi ocupă regiunea sub pretextul apărării
intereselor sale comerciale, desemnate anterior drept teritoriu neutru într-un
acord cu Rusia. Însă încercarea britanicilor de a controla ţara în totalitate
şi implicit petrolul acesteia a eşuat în următoarele decenii, în parte din cauza
ostilităţii populaţiei persane faţă de ocupaţia străină.
Afghanistan: independenţă precară
Britanicii şi ruşii au rămas neutri în
lupta pentru hegemonie strategică în Asia Centrală, permiţând astfel
Afghanistanului să obţină o oarecare independenţă.
Ahmad Şah Durrani, care urcase pe tron
în 1747, fondează statul Afghanistan modern. Acesta l-a extins în toate
direcţiile, îndeosebi în nordul Indiei. Însă imperiul se prăbuşeşte complet în
jurul anului 1818, din cauza disensiunilor din interior. În 1826, Dost Mohammed
Han cucereşte Kabulul şi stabileşte un nou emirat, care este tratat imediat de
britanici şi ruşi ca o ameninţare la adresa intereselor lor. După ce Dost
Mohammed Han începe negocierile cu ruşii, britanicii se hotărăsc să declare
război. În timpul Primului Război Anglo-Afghan din 1838-1842, britanicii
cuceresc Kandaharul şi Ghazni. Shuja Şah, unul dintre nepoţii lui Ahmad Şah
Durrani, este instaurat ca suveran acceptat de britanici. Contraatacul lui
Akbar Han, fiul lui Dost Mohammed Han, se dovedeşte victorios, iar trupele
britanice sunt nevoite să se retragă. Dost Mohammed Han îşi reia emiratul, iar
conflictul se încheie paşnic în 1855, prin Tratatul de la Peshawar.
Când Shir Ali Han decide să reia
dialogul cu Rusia în 1878 şi refuză să accepte o reprezentanţă britanică la
Kabul, armata Marii Britanii invadează din nou Afghanistanul. De această dată
însă, afghanii nu reacţionează deloc la cucerirea Kabulului în timpul celui de
Al Doilea Război Anglo-Afghan din 1878-1879. Prin Tratatul de la Gandamak care
încheie războiul, Yaqub Han cedează definitiv Marii Britanii pasul Khyber şi
alte teritorii; britanicii acordă garanţia protecţiei împotriva agresiunilor
străine, dar obţin dreptul de a importa produse britanice în ţară şi de a
controla politica externă afghană. În 1893, prin Tratatul de la Durand sunt
stabilite frontierele Afghanistanului cu India britanică, acestea reprezentând
astăzi graniţa dintre Afghanistan şi Pakistan.
În 1907, Afghanistanul devine
independent în mod indirect, pentru că Rusia şi Marea Britanie cad de acord să
renunţe la pretenţiile lor teritoriale din zonă. Afghanistanul ajunge un stat
tampon între două mari puteri europene şi, în ciuda alianţei anglo-ruse, rămâne
neutru în timpul Primului Război Mondial. Însă Marea Britanie îşi menţine
influenţa în ţară, mai ales în politica externă afghană, până în 1919, când
moştenitorul tronului este asasinat din cauza atitudinii probritanice a
monarhiei.
Sayyid Jamal
ad-Din al-Afgani
Sayyid Jamal ad-Din, născut lângă Kabul
în 1838, a fost un reformator islamic şi un activist politic. Acesta a
propovăduit că islamul este modalitatea de a-i uni pe musulmani şi de a rezista
în faţa colonizării europene a teritoriilor islamice. A studiat la medresa
(şcoală teologică) din Kabul, apoi a trăit în India, Arabia, Turcia şi Egipt,
dar a călătorit şi în Europa, Rusia şi Statele Unite. Britanicii l-au deportat
pe ad-Din din Egipt în 1879. Şi-a atras după aceea sprijinul populaţiei
persane, prin denunţarea dependenţei conducătorilor islamici de Europa şi prin
susţinerea Reformei. Este din nou deportat, de această dată în Imperiul Otoman,
fiind arestat în 1896, după împuşcarea lui Nasir ad-Din Şah de către un
militant suspectat că ar fi un adept al său.
