V.19. Islamul
Astăzi, în multe ţări occidentale, islamul
este mai mediatizat ca oricând, însă informaţiile nu sunt întotdeauna
documentate. A fost descris ca un pericol real la adresa Occidentului din cauza
terorismului islamiştilor radicali, care atinge punctul culminant la 11
septembrie 2001. Uneori, în climatul politic nu se face distincţia între
islamul fundamentalist şi cel de masă, iar elementele comune ale islamului,
iudaismului şi creştinismului, la fel şi bogata istorie culturală şi
intelectuală a civilizaţiilor islamice, sunt trecute cu vederea.
Teologizarea politicii, aşa cum s-a
întâmplat în istoria mondială a umanităţii, a dus întotdeauna la radicalism şi
fanatism religios şi, dincolo de orice raţiuni, a avut de obicei ca rezultat
suprimarea şi intoleranţa faţă de cei de altă credinţă.
În această perioadă de expansiune şi
cuceriri, islamul, spre deosebire de creştinsm, se dovedeşte relativ tolerant,
deoarece Coranul propovăduieşte respectul pentru alte religii, mai ales pentru
religiile biblice, iudaism şi creştinism. Libertatea practicii religioase făcea
parte din regulile marilor imperii islamice, un exemplu fiind Spania Evului
Mediu sau politica Imperiului Otoman pentru numeroşii supuşi creştini. Zicala Mai
bine sub turban decât sub mitra papală se referea la preferinţa unor
creştini ortodocşi pentru domnia sultanului decât pentru persecuţiile suportate
sub catolici. Probabil, umilinţele suferite de-a lungul anilor colonizării şi
sprijinul acordat de Occident regimurilor autoritare din Orientul Mijlociu
postcolonial, au dus la formarea unui curent de opinie duşmănos faţă de
Occident în unele ţări islamice.
Începuturile islamului
La începutul istoriei islamului se află
profetul Mahomed şi un mic grup de adepţi, care îşi declară credinţa într-un
Dumnezeu unic. Dezvoltarea şi răspândirea islamului au fost iniţiate în 622 de
emigrarea profetului, cunoscută sub numele de Hegira (în arabă hijrah),
din Mecca cea ostilă către Medina mai deschisă. Primii musulmani au considerat
emigrarea profetului atât de importantă, încât foloseau această dată pentru
începutul calendarului islamic, în Medina, Mahomed pune bazele unei societăţi
puternice de credincioşi, cu o coeziune atât politică, cât şi religioasă.
Învăţăturile religioase ale islamului
Nu există alt Dumnezeu decât Allah, iar
Mahomed este profetul Lui este
mărturisirea de credinţă a islamului, shahadah. El include cele mai
importante două principii de credinţă ale islamului: monoteismul şi credinţa în
învăţăturile şi practicile (sunnih) profetului, Coranul reprezentând
învăţăturile lui Allah pentru omenire, dezvăluite în mod direct lui Mahomed.
Coranul îl proclamă pe Dumnezeu creator al Raiului şi al Pământului. Cere
supunere faţă de Allah cel atotputernic, atotştiutor şi milos şi descrie
judecata de apoi, în care toată omenirea dă socoteală în faţa Lui pentru
faptele săvârşite. Credincioşii ajung în Rai, iar păcătoşii în Iad. Aceste
aspecte sunt comune iudaismului şi creştinismului.
Standardele etice impuse adepţilor
islamului sunt desprinse din Coran şi din pildele Profetului. Ele sunt
incluse în legea islamică, sharia, care reprezintă un ghid pentru o
viaţă virtuoasă. Regulile cele mai importante pentru practicarea religiei
formează cei Cinci Stâlpi ai Islamului: repetarea shahadah-ului, cele
cinci rugăciuni zilnice, pomenile, postul în timpul lunii sfinte a Ramadanului
şi pelerinajul fiecărui musulman la Mecca cel puţin o dată în viaţă.
Shia şi Sunni
Cea mai mare sciziune a islamului a fost
declanşată de problema succesiunii lui Mahomed. După moartea acestuia în anul
632, unul dintre grupuri considera că doar ginerele lui, Ali şi urmaşii
acestuia erau succesorii de drept (imami) ai Profetului. Această
facţiune este cunoscută sub numele de Shia, iar adepţii săi poartă
numele de şiiţi (de la Shiat Ali, Partidul lui Ali).
Ei reprezintă 10-15 procente din
populaţia musulmană de astăzi. Şiiţii se împart în grupuri diverse, în funcţie
de numărul de imami de drept pe care îi recunosc: şiismul zayadit, septiman şi
duodeciman. Shia se deosebeşte de Sunni prin învăţături şi tradiţii diferite.
Martiriul lui al-Husayn, un nepot al lui Mahomed, din anul 680, este un
eveniment semnificativ pentru şiiţi.
Răspândirea politică şi expansiunea militară
În timp ce după sec. XIX islamul se
răspândeşte în lume prin migraţii, expansiunea lui în etapele sale timpurii a
avut loc prin campanii militare. În primii 80 de ani, califii şi comandanţii
oştirilor acestora au deschis islamului o zonă care se întindea de la râul
Indus, în est, până în Spania, în vest. Califul conducea întregul Imperiu
Islamic, iar guvernatorii acestuia domneau în provincii. Încă de la început,
sistemul de guvernare era autocrat, conducătorul fiind investit cu autoritate
divină. Însă acesta era legat prin legea islamică, autoritatea lui fiind de
obicei restricţionată de cărturari influenţi (ulema) şi de clerici.
Prima dinastie care a domnit peste un
imperiu islamic extins a fost dinastia Omeiazilor, urmată de dinastia
Abbasizilor. Fazele ulterioare ale expansiunii au fost coordonate de triburile
turcice şi de mongolii din Asia Centrală. Ultimul care a încorporat sub
conducerea sa părţi importante ale lumii islamice, dar şi de alte credinţe, a
fost Imperiul Otoman, care s-a destrămat în 1923.
Răspândirea politică a islamului a venit
odată cu islamizarea ţărilor cucerite, care, în principiu, nu a avut loc în mod
forţat. Împreună, musulmanii şi cei de altă credinţă s-au bucurat de
stabilitate politică şi de o infrastructură foarte bună.
Panarabismul şi panislamismul
Naţionalismul şi-a făcut apariţia în
lumea islamică abia în sec. XIX, sub influenţa imperialismului, dezvoltându-se
astfel o conşiinţă panarabă. La început, această nouă conştientizare a fost
direcţionată în principal împotriva Imperiului Otoman şi mai târziu împotriva
imperiilor coloniale europene. Mişcarea panarabă, a cărei figură importantă a
fost în anii 1950-1960 preşedintele egiptean Gamal Abdel Nasser, este mai
curând de sorginte istorică, culturală şi lingvistică decât religioasă. Aceasta
a eşuat, din cauza ideologiilor şi scopurilor politice diferite. Pe de altă
parte, obiectivul panislamismului era dezvoltarea unei cooperări şi
solidarităţi motivate religios. Mişcarea a început să se dezvolte în sec. XIX
şi a luptat împotriva gândirii naţionaliste prin valori islamice comune.
Statele islamice astăzi
La sfârşitul sec. XIX, influenţa
politicii occidentale asupra conştiinţei naţionale, aşa cum a fost cazul
guvernului condus de Kemal Atatürk în Turcia, duseseră deja la mutaţii
ireversibile în societatea islamică, cum ar fi schimbarea obiceiurilor,
îmbrăcăminte occidentală şi chiar suprimarea religiei în viaţa zilnică.
Implementarea modernă a principiului islamic de unitate în religie şi politică
a avut succes doar la câteva naţiuni.
Se poate vorbi de „stat islamic"
doar în câteva cazuri. Cu toate că Republica Islamică Iran a fost întemeiată în
urma revoluţiei populare a credincioşilor, societatea civilă este complexă.
Stilul de viaţă laic din marile oraşe coexistă cu Islamul tradiţional, iar
autoritatea de stat cea mai importantă rămâne comitetul religios al consiliului
gărzilor. Ţara în care sistemul juridic şi viaţa publică sunt determinate în
cea mai mare parte de Sharia este Arabia Saudită. Cele mai multe naţiuni au
guverne laice, însă rar democratice, care propovăduiesc separarea religiei de
stat. Fundamentalismul islamic poate fi privit ca o contra-mişcare a laicizării
politicii şi a condiţiilor de viaţă care de obicei avantajează doar o
minoritate privilegiată, începând cu anii 1960 se remarcă o renaştere a
islamului. Însă, de obicei, conflictele sociale şi frustrarea trezită de dictaturile
sufocante şi corupte sunt cele care coordonează economiile închise şi rata mare
a şomajului, acestea ducând la încurajarea răspândirii radicalismului şi
fundamentalismului islamist.
