V.20. India
CCA 1800-1914
Dominaţia britanică asupra unor teritorii
extinse din India necesita o administraţie de proporţii şi participarea
elitelor locale. În mod ironic, unificarea forţată a vastului subcontinent
fragmentat a condus la trezirea interesului pentru istoria, cultura şi religia naţională.
Aceasta i-a determinat pe indieni să formuleze de-a lungul sec. XIX o serie de
revendicări, la început participarea la guvernare, apoi autodeterminarea.
Congresul Naţional Indian constituia organul liberalilor de orientare
naţională, care a iniţiat lupta pentru independenţă în sec. XX.
Extinderea guvernării britanice asupra teritoriilor din India şi
izbucnirea Răscoalei şipailor
Compania Indiilor Orientale căpăta o
putere tot mai mare în ţară. Introducerea unei administraţii şi a unui sistem
educaţional după model apusean a dat naştere unei clase de intelectuali indieni
care au început foarte curând să pretindă drepturi democratice.
India era o combinaţie de 500 de
teritorii guvernate separat. Acestea au fost anexate treptat de britanici în
timpul războaielor împotriva Confederaţiei Maratha din 1775-1782, 1803-1805 şi
1817-1818. Teritoriile cucerite erau fie administrate direct de britanici, fie
lăsate sub conducerea unui prinţ vasal indian. Numai sikhii şi gurkhaşii au
rămas independenţi faţă de guvernarea britanică.
Dezvoltarea sistemului de administrare
şi a infrastructurii a căpătat prioritate - s-a construit o reţea extinsă de
căi ferate, pusă în funcţiune în 1853, pentru a deschide partea de centru a
ţării; s-au construit drumuri mai bune şi un sistem poştal modern. De asemenea,
s-a introdus un sistem juridic pentru toată ţara şi o singură monedă. La
începutul sec. XIX, necesitatea calificării cadrelor locale a dus la
înfiinţarea unor instituţii educaţionale de tip vestic. După absolvire,
indienii deveneau funcţionari, avocaţi sau profesori. În 1857, s-au deschis
universităţi în Madras, Bombay şi Calcutta. O mică parte dintre cei bogaţi
plecau la studii în Marea Britanie. S-a născut astfel o clasă restrânsă de
indieni cu educaţie occidentală, unii dintre ei fiind indignaţi de anexările şi
cuceririle britanice. Organizaţiile politice au scris foarte curând petiţii,
prin care cereau drepturi democratice şi accesul la bunuri. Vocile critice au
fost ignorate total de britanici la început, însă situaţia s-a schimbat radical
după Răscoala şipailor din 1857 din Delhi, care, deşi limitată la nordul şi
centrul Indiei, a ajuns să afecteze întreaga ţară. Conflictul a fost provocat
de refuzul şipailor de a folosi arme unse cu grăsime: de porc - prohibitivă
pentru musulmani, şi de vită - sacră pentru hinduşi.
Răscoala şipailor
Şipaii erau soldaţi indieni recrutaţi
mai ales din regiunea Punjab, care fusese anexată în 1849. Răscoala şipailor
(sau Răscoala indienilor) a izbucnit în 1857. Cauzele principale au fost
indignarea faţă de aroganţa cu care ofiţerii britanici tratau soldaţii
misionarilor creştini, precum şi nesocotirea practicilor religioase indigene.
Şipaii i-au eliberat pe soldaţii întemniţaţi la Meerut, lângă Delhi, omorând
cetăţeni britanici în această acţiune. Răscoala a aprins spiritele în rândurile
clasei nobililor din Oudh, de curând deposedaţi de putere, astfel încât
prinţii, nobilii feudali şi ţăranii au luptat cot la cot. Delhi a fost cucerit,
iar ultimul Mogul, Bahadur Şah II, a fost proclamat împărat al Indiei. Delhi şi
teritoriul Lucknow au fost recucerite de britanici în acelaşi an.
Redeşteptarea naţiunii indiene
Clasa de intelectuali indieni se
organizează în mişcări politice şi naţionale, cerând schimbarea atitudinii
Marii Britanii faţă de India.
După Răscoala şipailor din 1857, ultimul
Mogul, Bahadur Şah II este înlăturat, iar Coroana Britanică preia controlul
direct al Indiei. Compania Indiilor Orientale este desfiinţată în 1858, iar
regina Victoria se autoproclamă împărăteasă a Indiei în 1876; din acest moment
şi până la cucerirea independenţei Indiei, regina britanică îşi păstrează
titlul. Guvernatorul general, fost director al Companiei Indiilor Orientale,
este numit vicerege. Pe lângă India, domeniul său cuprindea statele din zilele
noastre Sri Lanka, Pakistan, Bangladesh şi Myanmar. În cea de-a doua jumătate a
secolului, britanicii continuă dezvoltarea administraţiei şi infrastructurii.
Banii strânşi din impozitele pe proprietate, din monopolul opiului şi din taxa
pe sare erau trimişi la Londra, în timp ce populaţia Indiei trăia în mizerie
fiind exploatată fără milă. Milioane de oameni muriseră de foame. Noua
generaţie de intelectuali indieni era animată tot mai mult de ideile
democratice. Mişcarea de eliberare naţională cunoaşte o mare dezvoltare în anii
1870. Pe de-o parte exista dorinţa de a fi recunoscuţi de Occident; pe de altă
parte se afla conştiinţa naţională şi religioasă. Aceste dorinţe contradictorii
aveau să limenteze disputele indienilor în sec. XX.
Guvernarea viceregelui liberal, lordul
Ripon, încurajează demersurile naţionale. În 1885, este fondat Congresul
Naţional Indian, care avea să poarte primele negocieri cu britanicii, apoi să
aducă independenţa Indiei. În 1906, musulmanii indieni îşi formează propriul
partid, Liga Musulmană, care îi reprezenta mai bine ca minoritate. Când
britanicii doresc să împartă regiunea Bengal pentru a forma o provincie
majoritar musulmană, se organizează atacuri, boicoturi şi o răscoală.
Britanicii sunt forţaţi să abandoneze planul. Pentru că bengalezii rebeli deveniseră
periculoşi pentru vicerege, centrul de guvernare este mutat de la Calcutta la
Delhi în 1911.
Rabindranath
Tagore
În 1913, Rabindranath Tagore devine
primul scriitor din Asia care câştigă Premiul Nobel pentru literatură.
Evenimentul a sporit sentimentul naţional al indienilor, cultura lor fiind acum
recunoscută ca egală sub anumite aspecte de către occidentali. Tagore a făcut
tot ce a putut pentru ţăranii din satele bengaleze. Între altele, a înfiinţat
un siloz cooperativ de grâne şi a construit drumuri şi spitale. A criticat
sistemul educaţional britanic şi neglijarea limbii materne din cauza acestuia.
A înfiinţat o şcoală după vechiul model Ashram în Shantiniketan, Bengalul de
Vest, unde există şi astăzi o universitate.
