V.21. China până la ultimul împărat
CCA 1840-1912
Momentul de vârf al dinastiei Qing
(1644-1912) ţinea de domeniul trecutului. China pierdea văzând cu ochii puterea
politică şi economică în faţa britanicilor, care triumfaseră în cele două
războaie ale opiului. Britanicii, ruşii şi francezii pretindeau tot mai multe
teritorii chinezeşti. Pe plan intern, dinastia Qing se confrunta cu societăţi
secrete şi cu mişcări religioase, precum şi cu un consum considerabil de opiu
de către populaţie. Astfel slăbit, statul chinez se destramă în final după
reforme precaute, fiind înlocuit de republică în 1912.
Comerţul cu opiu şi porturile deschise pentru europeni
Războaiele opiului au sporit influenţa
economică şi culturala europeană în China.
După ce britanicii încep să importe opiu
din India în China, balanţa comercială a Chinei slăbeşte semnificativ. Importul
de opiu în China era interzis de legea chineză, ţara fiind în stare să producă
o cantitate suficientă pentru uz medical. Utilizarea opiului a fost interzisă
în 1810. Când guvernul imperial chinez din Canton confiscă mari cantităţi de
opiu, în 1840 se declanşează Primul Război al Opiului, deoarece britanicii
refuzaseră să renunţe la comerţul cu acest drog. O flotă militară a fost
trimisă pentru a impune continuarea comerţului. Chinezii, a căror forţă slăbise
considerabil, sunt forţaţi să accepte tratatul inegal semnat la Nanjing la 29
august 1842. Prin acesta li se cerea chinezilor să plătească reparaţii de
război, să cedeze teritoriul Hong Kong în favoarea britanicilor şi să deschidă
cinci porturi noi pentru comerţul britanic. Însă noile condiţii tot nu au
satisfăcut Marea Britanie, deoarece nu coincideau cu ideea acesteia despre
comerţul liber.
Europenii triumfă şi în Al Doilea Război
al Opiului, sau Războiul Lorcha (1856-1860). Prin Tratatul de la Tianjin din
1858, aceştia îşi asigură încă zece porturi deschise. Când chinezii maltratează
prizonierii britanici, 20.000 de soldaţi englezi şi francezi distrug palatul de
vară al împăratului. Tratatul de la Beijing din 1860 legalizează comerţul cu
opiu. În plus, după reducerea taxelor de import, în China sunt introduse
nenumărate produse europene ieftine, distrugând prin aceasta economia chineză
şi orice şansă de modernizare.
Pe plan intern, mişcarea Taiping (Marea
Pace) - o sinteză între religia tradiţională şi viziunea creştină care
cerea un sistem social egalitar - devenea un adversar de temut al dinastiei
Qing. În 1851, adepţii săi se răscoală împotriva guvernării imperiale, sub
conducerea lui Hung Hsiu, în Răscoala de la Taiping, şi îşi declară un stat
propriu, care cuprindea o mare parte din sudul şi sud-vestul Chinei, având
Nanjingul drept capitală. Răscoala este înfrântă în 1864 de dinastia Qing, în
ajutorul căreia veniseră britanicii şi francezii. Au murit 20 de milioane de
oameni. Provincia Yunnan a fost zguduită de răscoalele musulmanilor, între 1864
şi 1878. În Sinkiang, în partea de vest a Imperiului Chinez, Yakub Beg a
întemeiat un imperiu musulman turc, din 1865 şi până în 1877, autoproclamându-se
han al Kashgariei.
Sfârşitul imperiului
Influenţa Chinei în Asia se diminuează
vizibil. Răscoala boxerilor demonstrează slăbiciunea guvernării Qing, care este
înlocuită curând de republică.
După ce în 1860 China îşi pierduse
teritoriile de la nord în favoarea Rusiei, aceasta pierde Vietnamul în favoarea
Franţei, prin Războiul Sino-Francez din 1884-1885 şi Birmania, câştigată de
Marea Britanie în 1886. Intervenţia Japoniei şi Chinei într-o răscoală din
Coreea în 1894 declanşează Războiul Sino-Japonez. În ciuda superiorităţii
numerice a trupelor chineze, războiul - mai ales după pierderea Bătăliei navale
din estuarul râului Yalu - se încheie cu înfrângerea acestora şi cu pierderi
semnificative de teritorii. China este obligată să renunţe la influenţa asupra
Coreei, care dobândeşte apoi independenţa.
Către sfârşitul sec. XIX, vocile care
cereau mai multe reforme, după modelul japonez sunt auzite de împăratul Te
Tsung. Acesta dorea să transforme China în monarhie constituţională şi să
continue modernizarea. Însă etapa de reforme a fost stopată de lovitura de stat
a puternicei împărătese văduve Tzu-Hsi, sprijinită de adepţii conservatori. În
1899, aceasta recunoaşte societatea secretă a boxerilor, care începe să câştige
teren. Boxerii denunţau exploatarea ţării de către europeni şi urmăreau să
restabilească gloria pierdută a Chinei. În acest scop atacă sediile europenilor
şi ucid personalul. Răscoala boxerilor din 1900, înfrântă de trupele japoneze,
europene şi americane, a condus la restrângeri şi mai mari ale drepturilor de
suveranitate ale Chinei. Curtea chineză a fost pregătită pentru reforme abia
după ce ruşii şi japonezii au împărţit între ei Manciuria în sfere de influenţă
în 1904-1905. Au fost planificate o constituţie şi formarea Parlamentului,
acţiunile fiind însă ezitante. În 1911, are loc la Wuchang un puci care se
răspândeşte în imperiu, forţându-l pe ultimul împărat Puyi să abdice. Acesta
urcase pe tron în copilărie, în 1908, după ce împărăteasa văduvă Tzu-Hsi, fiind
pe patul de moarte, îl desemnase ca succesor. Republica proclamată la sfârşitul
anului de revoluţionarii din jurul lui Sun Yat-Sen a fost guvernată din 1912 de
generalul Yuan Shikai. După acordul semnat cu noul conducător chinez, Puyi îşi
retrage titlul imperial. De asemenea, acordul stipula ca fostul împărat se va
bucure de acelaşi protocol ca şi monarhii străini.
Răscoala
boxerilor
Răscoala boxerilor a fost declanşată de
asasinarea la Beijing a ambasadorului german, baronul von Ketteler, la 20 iunie
1900, şi de asedierea ambasadelor de către societatea lor secretă I-he-tuan.
Răscoala a fost înfrântă în final de o armată internaţională de intervenţie
formată din trupe japoneze, europene şi americane, care au ocupat Beijingul la
14 august 1900. Răsculaţii au fost pedepsiţi printr-o serie de campanii extrem
de sângeroase, conduse de mareşalul conte von Waldersee. Conflictul s-a
încheiat în septembrie 1901 prin Protocolul boxerilor, care, printre alte
condiţii dure, obliga China să plătească reparaţii de război şi să accepte baze
militare străine pe teritoriul ei.
