V.22. Japonia
1854-1912
În sec. XVII, sub shogunii dinastiei
Tokugawa, Japonia fusese izolată aproape în întregime. Era condusă de o clasă
superioară de nobili, cel mai înalt în ierarhie fiind shogunul. Cu toate că
oferise imperiului o lungă perioadă de pace şi înflorire culturală, accesul
către modernizarea occidentală era blocat mai ales în domeniile tehnologiei şi
politicii. Sub presiunea politică internă, ultimul shogun este forţat să abdice
în 1868, în favoarea împăratului, care accelerează procesul de modernizare. În
timpul Epocii Meiji, Japonia ajunge rapid campioana industrializării în Asia şi
duce o politică externă de succes.
Sfârşitul izolării şi schimbările interne
Statele occidentale contribuie la
dezvoltarea Japoniei transformând-o într-un important centru comercial. Criza
internă conduce la anularea shogunatului.
La începutul sec. XIX, shogunii
dinastiei Tokugawa încearcă să ţină Japonia departe de lumea occidentală. Însă
Statele Unite cer deschiderea Japoniei şi impun Tratatul de la Kanagawa din 1854,
care asigură americanilor utilizarea a două porturi pentru comerţ. Ca urmare,
statele europene încheie tratate similare, iar în 1860 solii japoneze
călătoresc în Europa pentru a începe comerţul cu Occidentul. Multe tratate erau
dezavantajoase pentru Japonia, adesea oferind străinilor privilegii
substanţiale.
Această deschidere a ţării a avut
consecinţe şi pe plan intern. Japonezii îi considerau pe străini nişte intruşi.
Atunci când mai mulţi samurai naţionalişti i-au atacat pe comercianţii străini,
nave de război europene au bombardat Kagoshima în 1863 şi Shimonoseki în 1864.
În Japonia se formează un grup de
influenţă care cere reorganizare politică şi revenirea la putere a împăratului
(tenno). Susţinătorii modernizării şi puterile străine înarmate accentuează
deficienţele shogunatului Tokugawa. Shogunii admit că Japonia trebuie să-şi
adapteze politica la noile condiţii. Acestea sunt anticipate de conducătorii
militari ai provinciilor Satsuma, Choshu şi Tosa, care cuceresc palatul
imperial din Kyoto, la 3 ianuarie 1868. Tokugawa Yoshinobu se vede nevoit să-i
redea împăratului puterea, care fusese în mâinile shogunilor peste 250 de ani.
În 1868, oraşul Edo este declarat capitală, fiind redenumit Tokyo, iar în 1869 tenno
Mutsuhito (Meiji) se stabileşte aici.
Ukiyo-e: imagini
ale lumii plutitoare
Datând din sec. XVII, sub forma unor
gravuri în lemn colorate de mână, cu subiecte preluate din viaţa boemă a
societăţii, arta şcolii Ukiyo-e prezenta actori şi curtezane. Mai târziu, erau
reprezentate peisaje şi scene citadine. În sec. XIX, cei mai importanţi artişti
Ukiyo-e au fost Ando Hiroshige şi Hokusai, arta lor intrând în declin în Epoca
Meiji.
Modernizarea şi cuceririle teritoriale
Reformele Epocii Meiji modernizează
Japonia şi o transformă în cea mai mare putere politică şi militară din Asia de
Est.
Războiul Boshin, un război civil scurt
împotriva ultimilor adepţi ai dinastiei Tokugawa, duce direct la Epoca Meiji.
Tenno Mutsuhito, supranumit Meiji (Iluminatul) promovează pe plan extern o
politică expansionistă şi stabileşte drept obiectiv modernizarea Japoniei prin
reforme radicale, care se realizează mai ales sub conducerea puternicilor
miniştri Kido Takayoshi, Saigo Takamori şi Okubo Toshimichi. Prin decretul de
la 1871, aceştia abolesc structura feudală tradiţională şi numesc guvernatori
care iau locul sistemului anterior de autonomie locală. Consultanţii militari
şi inginerii europeni restructurează armata, industria şi transportul. Legile
şi instituţiile de educaţie se reînnoiesc după model occidental. Cu toate
acestea, ritmul rapid al schimbărilor a dus la rezistenţă. Când clasa
războinică a samurailor a fost desfiinţată, în 1877, ministrul de război
Yamagata Aritomo - care introdusese serviciul militar obligatoriu, după modelul
prusac - este obligat să înăbuşe revolta de la Satsuma. Statul prusac a servit
drept model şi în cazul elaborării noii constituţii din 1889, care, formal,
transforma Japonia într-o monarhie constituţională. În 1890 se formează un
Parlament cu o Cameră Superioară şi una Inferioară, deşi împăratul încă avea
dreptul să intervină în politică prin decrete sau dizolvând Camera Inferioară.
De asemenea, armata avea drept de veto în cazul numirilor în fotoliile
ministeriale. Industrializarea cerea extinderea teritoriilor ţării, mai ales
pentru a prelua materii prime şi a extinde exportul pe pieţe externe. În anii
1870, Japonia ajunge la o înţelegere cu Rusia în ceea ce priveşte Insulele
Kurile din nordul Japoniei şi ocupă Insulele chineze Ryukyu, în sud. Japonezii
se folosesc de Răscoala din Coreea pentru a prelua şi mai multe teritorii
chineze. Câştigă Războiul Sino-Japonez din 1894-1895, iar prin Tratatul de la
Shimonoseki preiau Taiwanul şi Insulele Pescadores. De asemenea, Japonia
învinge în Războiul Ruso-Japonez din 1904-1905, a cărui miză erau Manciuria şi
Coreea; printr-un tratat negociat la Portsmouth, New Hampshire, în 1905,
Japonia câştigă jumătatea sudică a Insulei Sahalin şi dreptul de concesiune
asupra Peninsulei Liaodong. În 1910, Japonia anexează Coreea. În 1912, tenno
Mutsuhito moare la Tokyo. În timpul domniei lui, Japonia devine cea mai
industrializată ţară din Asia şi în acelaşi timp o mare putere politică şi
militară.
Saigo Takamori
Generalul Saigo Takamori conducea o
armată de peste 50.000 de samurai în Războiul Boshin. Împreună cu Kido
Takayoshi şi Okubo Toshimichi, era unul dintre Cei trei eroi ai guvernării Meiji Se retrage curând din
viaţa publică şi înfiinţează o şcoală pentru samuraii care fuseseră demişi din
posturi. În 1877, Saigo conduce revolta de la Satsuma, iniţiată de samuraii
care se simţeau dezonoraţi de pierderea privilegiilor. Rănit grav în luptă, le
cere camarazilor săi să-l decapiteze, pentru a evita capturarea şi o mai mare
dezonoare.
