V.23. Asia de Sud-Est
PÂNĂ ÎN 1914
În sec. XIX şi la începutul sec. XX, cu
excepţia Siamului (Thailanda de astăzi), aproape toată Asia de Sud-Est era
supusă colonizării de către puterile europene. În afară de britanici, care îşi
extinseseră imperiul indian spre est, anexându-i şi mai multe teritorii
coloniale, Olanda, care controla Indonezia, şi Franţa erau puterile coloniale
cele mai importante în Asia de Sud-Est. Prins între Birmania, ocupată de
britanici, şi Indochina, controlată de francezi, Siamul reuşise să scape de
colonizare, prin politica înţeleaptă a regilor Mongkut şi Chulalongkorn. Aceşti
regi au deschis ţara către modernizare şi industrializare după model
occidental.
Cucerirea Asiei de Sud-Est de către Franţa şi Marea Britanie
Indochina şi Birmania cad victime
ambiţiilor expansioniste ale Franţei şi Marii Britanii.
În 1802, Franţa pune capăt luptelor
interne pentru putere în Vietnam, contribuind la victoria lui Nguyen Anh asupra
dinastiei conducătoare Tay Son. Nguyen centralizează administraţia, urmând
modelul chinez, şi îşi extinde semnificativ stăpânirea. În 1801 îşi revendică
titlul de împărat şi face eforturi pentru a-i câştiga pe proprietarii de
pământuri de partea sa, împotriva ţăranilor care se răsculaseră. Însă
succesorul său, Minh Mang, nu mai poate controla situaţia. Persecutarea
misionarilor creştini sub domnia lui Minh oferă Franţei şi Spaniei pretextul să
atace Vietnamul.
Spania se retrage, însă comandantul
francez continuă expansiunea, guvernând cu ajutorul ofiţerilor săi, şi punând
astfel bazele Imperiului Francez în Orientul îndepărtat. Până în 1867,
francezii cuceriseră Cochinchina, partea de sud a Vietnamului, iar în
1883-1884, centrul şi nordul Vietnamului. Annam şi Tonkin devin protectorate. În
prima jumătate a sec. XIX, Cambodgia este asediată de Siam şi Vietnam. În 1845,
cele două puteri ajung la un acord care prevedea administrarea comună a
vechiului Imperiu Khmer. La solicitarea regelui khmer Norodom, Franţa -
interesată mai ales de orez şi cauciuc - stabileşte un protectorat. Susţine
monarhia şi o consiliază. Se instruieşte o elită administrativă naţională şi se
modernizează infrastructura ţării. Uniunea Indochinei, care cuprindea Vietnamul
şi Cambodgia, era cea mai mare posesiune colonială franceză, după teritoriile
africane. Între timp, Birmania, astăzi Myanmar, intră în zona de interes a
Marii Britanii. Când Birmania ocupă teritorii întinse din Siam, Compania
Indiilor Orientale se foloseşte de această oportunitate Q pentru a-şi extinde
sfera de influenţă. În 1824, în timpul Primului Război Anglo-Birmanez, început
prin cucerirea capitalei Rangoon, britanicii anexează doar unele teritorii. În
Al Doilea Război Anglo-Birmanez, Marea Britanie ocupă partea de sud, unde se
găseau câmpii fertile de orez, devenind astfel cel mai important exportator al
acestui produs din Asia. În 1885, după Al Treilea Război Anglo-Birmanez, toată
Birmania era deja teritoriu colonial britanic.
Modernizarea şi independenţa Siamului
Regii Mongkut şi Chulalongkorn deschid
Siamul către influenţa occidentală, evitând astfel colonizarea ţării.
În sec. XIX, Chakri, dinastia
conducătoare a Siamului, se confrunta cu planurile de expansiune ale Marii
Britanii. Astfel, în 1826, Siamul se vede nevoit să încheie un acord comercial
care sporea puterea britanicilor, ai căror comercianţi erau prezenţi încă din
sec. XVII. Acesta însă prevenea colonizarea totală. Următorii regi ai Siamului
aplică aceeaşi strategie, sunt deschişi la ideile de modernizare occidentale
până în punctul în care se puteau folosi de avantajele acestora şi a evita
ocuparea ţării. Odată cu trecerea Vietnamului sub ocupaţie franceză, Siamul era
ameninţat atât de Franţa, la est, cât şi de Marea Britanie, în Birmania. Pentru
că nu avea de ales, regele siamez Mongkut (Rama IV) încheie în 1855 un tratat
de supunere faţă de Marea Britanie, prin care făcea concesii mari, cum ar fi
prezenţa unui consulat britanic la Bangkok, şi oferea britanicilor avantaje
după modelul tratatelor inegale ale europenilor cu China. Mongkut, un fost
călugăr care deshumase rămăşiţele pământeşti ale regelui Rama Kamheng,
importante pentru identitatea Thailandei, cunoştea temeinic lumea europeană.
După venirea sa la putere în 1851, acesta renunţă la politica anterioară de
izolare. Sfătuit de europeni, îmbunătăţeşte infrastructura ţării, construind
străzi şi canale, modernizează agricultura şi creează o armată după model
european. Chulalongkorn (Rama V), fiul lui Mongkut, continuă direcţia începută
de tatăl său, în timpul lungii sale domnii din 1868-1910. Administraţia este
reformată şi organizată mai strict în formă centralizată şi se implementează un
sistem juridic modern, bazat pe ideile de stat constituţional european şi pe
respectul pentru drepturile omului. Chulalongkorn aboleşte sclavia. Se
construiesc spitale şi un sistem poştal, se continuă construcţia de drumuri şi
începe construcţia unei reţele de căi ferate. Negocierile franco-britanice
referitoare la frontierele coloniilor acestora cu Siamul au loc în 1895. În
timpul creării Indochinei franceze, Siamul pierde Laosul, regiuni din Cambodgia
şi propriul teritoriu cu excepţia centrului său, care îşi menţine independenţa.
Chulalongkorn
Rama V, cunoscut îndeobşte drept
Chulalongkorn, a fost încoronat rege al Siamului în 1868. Acesta împărtăşea
ideile tatălui său, regele Mongkut, privitoare la modernizarea ţării după model
european. Chulalongkorn a fost primul rege siamez după Rama Kamheng care a
ieşit din ţară, călătorind în India, Birmania, Java şi Singapore în 1871, şi
care a vizitat Europa în 1907. A reuşit să reprime o serie întreagă de
tentative de lovituri de stat, însă acestea l-au determinat să realizeze doar
reformele începute. Marele
rege iubit, moare la 23 octombrie 1910, această zi fiind de atunci
comemorată în Thailanda.
