V.24. Formarea statelor africane şi colonizarea
1812-1914
La începutul sec. XIX, Africa nu era
aproape deloc colonizată, excepţie făcând zonele de coastă. Avanposturile
europene deveniseră neprofitabile după ce Congresul de la Viena din 1814-1815 interzisese
comerţul cu sclavi; statele africane pe de coasta de vest şi sultanatul
est-african Zanzibar au profitat totuşi de pe urma comerţului cu sclavi până
târziu în sec. XIX. Statele formate în Africa erau menţinute sub dominaţia
protectoare a puterilor europene. Însă multe state independente reuşesc să îşi
impună drepturile, până când europenii pătrund în interior şi împart Africa
între ei la Conferinţa de la Berlin din 1884-1885.
Constituirea statului în sec. XIX
În Africa de Vest şi de Est, a căror
configuraţie fusese trasată în secolele anterioare prin comerţul cu sclavi,
s-au înfiinţat state care au rezistat şi după perioada colonizării.
În timpul Congresului de la Viena din
1814-1815, puterile coloniale europene interzic prin lege comerţul cu sclavi,
însă nu şi deţinerea de sclavi, care fusese una dintre sursele de îmbogăţire
pentru state vest-africane precum Ashanti, Dahomey, regiunile care astăzi
formează Ghana, şi sultanatul est-african Zanzibar. De-a lungul sec. XIX,
numeroase state africane au fost reconstituite sau extinse. În 1822, sclavii
eliberaţi din Statele Unite ale Americii înfiinţează colonia Liberia, care
devine republică independentă în 1847. În 1870, Mohamed bin Hamad (Tippu Tib)
înfiinţează un imperiu comercial arab în estul regiunii Congo, doar din raţiuni
economice. În Abisinia (Ethiopia), Ras Kassa reuneşte imperiul în 1853, după ce
guvernatorii provinciilor diminuaseră dramatic puterea împăratului în sec.
XVIII. Acesta a domnit ca împăratul Theodor II până în 1868, când a fost
înlocuit de Ioan IV, care avea sprijinul Marii Britanii. În timpul domniei
sale, Ioan a respins cu succes atacurile unităţilor militare egiptene.
Succesorul său, Menelik II, s-a aliat cu Italia, care îşi exercita influenţa
asupra Abisiniei.
Când imperiul Abisiniei a încheiat
această alianţă, italienii au declarat război. Trupele lui Menelik triumfă în
Bătălia de la Aduwa, iar prin Pacea de la Addis Abeba din 1896 se asigură
independenţa statului. În Africa de Vest, la începutul sec. XIX, Usman dan
Fodio declară un jihad sau război sfânt musulmanilor din statele-oraş
Hausa din nordul Nigeriei de astăzi. Prin victoria armatelor sale, dan Fodio
începe constituirea unui mare imperiu islamic. Câţiva ani mai târziu, fiul său,
Mohammed Bello creează un califat împărţit în emirate. Prin cuceriri până în
îndepărtatul ţinut Yoruba şi prin victoria în Adamawa (astăzi în nordul Camerunului),
acesta a domnit peste un teritoriu care se întindea de la Sokoto până la
Imperiul Fulani. Emirii nu şi-au pierdut puterea nici în timpul protectoratului
britanic, iar imperiul a supravieţuit epocii coloniale.
Africa de Sud între buri şi britanici
În Africa de Sud ia naştere statul
războinic al populaţiei zulu, care intră rapid în conflict cu burii, în ciuda
puternicei rezistenţe, Marea Britanie cucereşte Republica Burilor.
În Africa de Sud, Tshaka înfiinţează
statul Zulu, pe care îl conduce ca rege până la asasinarea sa din 1828. Acesta
devine practic stăpânul sudului Africii, de la colonia Capului până la râul
Zambezi. Şi-a susţinut puterea în imperiu prin intermediul unei organizări
stricte şi prin administrarea naţiunii. Reformele sale militare, introducerea
unei noi ordini de luptă şi a unui nou tip de suliţă pentru confruntările de
aproape au asigurat succesul poporului zulu în campanii. Prin cucerirea unor
vaste teritorii, zuluşii au alungat poporul bantu, mai ales triburile herero şi
matabele. Fratele vitreg şi succesorul lui Shaka continuă politica sa, intrând
curând în conflict cu burii, descendenţii coloniştilor olandezi din colonia
Capului. În 1806, burii intră sub dominaţie britanică, în urma tensiunilor
interne, îndeosebi ale celor rezultate după interzicerea comerţului cu sclavi,
pe care, după învăţăturile Bisericii Olandeze Reformate, burii îl considerau ca
venit de la Providenţă, în jur de 5000 de buri pornesc în 1837 din colonia
Capului într-o Mare migraţie spre interiorul ţării, unde populaţia zulu le
opune rezistenţă. Zuluşii îl ucid pe Piet Retief, conducătorul burilor, dar în
bătălia următoare din 1838, sub conducerea lui Andries Pretorius, burii omoară
peste 3000 de zuluşi. După victorie, burii înfiinţează Republica Natal în 1839,
însă şi aceasta este anexată de britanici, în 1843.
În anii 1850, Marea Britanie recunoaşte
independenţa Republicii Sud-Africane (Transvaal) şi Statul Liber Orange -
republica burilor, întemeiată la scurt timp după Natal. Dar, atunci când s-au
găsit diamante în regiunile de graniţă dintre colonia Capului şi teritoriile burilor,
şi aur lângă Johannesburg, britanicii au continuat să exercite presiunii asupra
burilor. După anexarea Transvaalului din 1877, burii se revoltă şi îi înfrâng
pe britanici. În anii următori, Cecil Rhodes, prim-ministrul coloniei Capului
din 1890, încercuieşte republicile burilor prin cucerirea Rhodesiei şi Bechuanalandului.
Prin aducerea de trupe, britanicii îl provoacă pe preşedintele Transvaalului,
Paul Kruger, să declare război în 1899. În Războiul burilor, britanicii pierd
bătăliile iniţiale împotriva generalilor Smuts, Botha şi Hertzog în Natal şi în
colonia Capului. Însă în 1900, trupele Marii Britanii cuceresc capitala
Statului Liber Orange, Bloemfontein; Johannesburg este cucerit în mai, iar
Pretoria, capitala Transvaalului, în iunie. Kruger fuge în Europa, dar burii
încep un război de gherilă. Timp de doi ani rezistă atacurilor britanice, până
când sunt înfrânţi de lordul Kitchener. Acesta permite distrugerea fermelor burilor
şi trimiterea femeilor şi copiilor în lagăre de concentrare.
În 1902, Transvaalul şi Statul Liber
Orange sunt declarate colonii britanice cu autonomie administrativă. Statele
burilor au fost integrate în Uniunea Africii de Sud în 1910, şi au devenit
domenii ale Imperiului Britanic.
Africa: europenii împart continentul
Cercetarea centrului Africii începe
odată cu expediţia condusă de Henry Morton Stanley. Pentru a evita izbucnirea
unui război, puterile coloniale decid să împartă continentul la Conferinţa de
la Berlin.
Încă de la începutul dezbaterilor
inspirate de noile filozofii având ca origine iluminismul, comerţul cu sclavi a
determinat proteste de proporţii referitoare la drepturile omului, iar
documentele Congresului de la Viena din 1815 au interzis în totalitate comerţul
cu sclavi. Flota britanică a jucat un rol semnificativ în stoparea comerţului
cu sclavi. Bazele africane ale companiilor comerciale europene îşi pierdeau
astfel sursa principală de venituri şi o mare parte din puterea economică,
diminuată şi mai mult după deschiderea Canalului Suez în 1869, care scurta
semnificativ rutele de comerţ pe mare către India. Expediţia din regiunea Congo
realizată de Henry Morton Stanley oferă europenilor posibilitatea de a pătrunde
în interiorul continentului. În 1878, Stanley se alătură regelui Belgiei,
Leopold II, ajutându-l să îşi stabilească dominaţia asupra Statului Liber
Congo, pe care îl înfiinţează sub controlul său personal. La scurt timp după
aceasta, marile puteri ale lumii împart definitiv continentul la Conferinţa de
la Berlin din 1884-1885.
În anii 1880, valoarea economică a
coloniilor sporeşte din nou, deoarece nevoile de materie primă ale Revoluţiei
Industriale în extindere le făcea din nou profitabile din punct de vedere
economic; unele colonii aduc statelor coloniale europene o putere financiară
enormă. În plus, fiind sigure de superioritatea culturii lor, naţiunile
europene tindeau să-şi impună idealurile în toată lumea, desconsiderând cultura
ţinuturilor colonizate.
Conferinţa de la
Berlin
La Conferinţa de la Berlin din
1884-1885, puterile coloniale au căutat să ajungă la un acord şi să îşi
definească interesele în Africa. Actul general semnat în februarie 1885 a fost
dezastruos pentru Africa. Acordul permitea oricărei ţări europene care explora
un teritoriu african şi care pretindea posesia acestuia să îl păstreze, atât
timp cât informa celelalte puteri semnatare cu privire la acest lucru. De vreme
ce acordul dădea drepturi teritoriale primului sosit, a început ultima etapă a
luptei pentru Africa. Reguli similare se aplicau pentru colonizarea coastelor:
graniţele coloniilor de coastă puteau fi mutate în interior după bunul plac,
până se ajungea la teritoriul altei mari puteri. Graniţele erau trasate
arbitrar şi ignorau delimitările culturale africane. Acest acord a avut drept
consecinţă numeroase războaie între statele africane şi alte popoare, care
durează şi în zilele noastre.
Marile Puteri coloniale
Zonele de expansiune ale Franţei şi
Marii Britanii acopereau sudul Egiptului, iar Criza Fashoda a fost aproape de a
declanşa un război.
Încă din anii 1870, sub prim-ministrul
Benjamin Disraeli, britanicii se luptau să-şi construiască un imperiu mondial.
Intenţia era de a cuceri cât mai multe teritorii şi, prin urmare, a obţine
putere economică mai mare. Materia primă, forţa de muncă, pieţele şi - mai ales
- soldaţii din colonii transformă Marea Britanie într-o mare putere a lumii. Un
deceniu mai târziu, la apogeul puterii celei de-a Treia Republici, francezii
urmăreau aceleaşi scopuri. La fel cum britanicii au cucerit Egiptul în 1882,
Franţa a profitat de situaţia economică deplorabilă a Tunisiei, stabilindu-şi
brutal domnia protectoare în 1881. De la bazele sale de coastă din Senegal,
Coasta de Fildeş, Dahomey şi Congo, Franţa îşi asigură o reţea colonială care
se întindea peste Africa de Vest, fiind legată de coloniile franceze de la
nord, Tunisia şi Maroc, prin Deşertul Sahara.
Cuceririle franceze aduc rapid un
conflict cu Marea Britanie, care planificase aşa-numitul Drum Cap-Cairo, un
lanţ neîntrerupt de colonii de la Capul Bunei Speranţe la Marea Mediterană,
pentru care plănuise construcţia unei căi ferate. Criza Fashoda din 1898 era
cât pe ce să producă un război între Franţa şi Marea Britanie, evitat numai
graţie reţinerii de care au dat dovadă ofiţerii de rang mijlociu care comandau
forţele militare aflate faţă în faţă, gata de luptă.
În timp ce aceste două puteri coloniale
îşi împărţeau între ele cea mai mare parte a Africii, Germania şi Italia visau
de asemenea să obţină regiuni în Africa. Germanii se angajaseră - mai întâi sub
formă de colonii de comerţ private, apoi subordonate imperiului german în 1891
- în Togo şi Camerun, precum şi în Africa de Est germană (Tanganyika) şi de
Sud-Vest germană (Namibia), unde, în 1904 şi în 1905-1907, reprimă sângeros răscoalele
populaţiilor herero şi maji-maji.
Visul Italiei de a înfiinţa un imperiu
colonial est-african se destramă atunci când italienii, după înfrângerea
definitivă din Bătălia de la Aduwa, sunt alungaţi de abisinieni în 1896. Până
în 1936, când Italia a preluat aproape în totalitate controlul Abisiniei,
posesiunile italiene au fost limitate la Eritreea şi Somalia.
Criza Fashoda din
1898
După ce lordul Kitchener distruge
Imperiul Mahdi al Sudanului, acesta se îndreaptă către sud, unde la Fashoda se
aflau trupele franceze conduse de Jean-Baptiste Marchand şi le forţează să se
retragă. Marea Britanie vedea Sudanul ca parte a Egiptului britanic, însă
francezii îl considerau un teritoriu liber, care putea să fie ocupat. Ministrul
de externe francez Theophile Delcasse propune compromisul. În 1899, se decide
ca britanicii să aibă suveranitate asupra regiunii de peste Nil, iar francezii
să controleze spaţiul de la Darfur până la lacul Ciad - aşa-numita Africă
ecuatorială.
