IV.8. Olanda: de la lupta pentru independenţă la ocupaţia franceză

  07:35    

1477-1795

Independenţa la care tind Habsburgii după Reformă duce la lupta Olandei pentru eliberarea de sub dominaţia regilor catolici ai Spaniei. Aceasta culminează în anul 1581 cu câştigarea independenţei de către provinciile protestante din nord, sub Wilhelm I de Orania, care devine primul guvernator (stadhouder) al noului stat. Lupta dintre nordul calvinist şi sudul catolic, loial Habsburgilor, se întinde până în anul 1621. În sec. XVII, Provinciile Unite ale Olandei, sub regenţa Casei de Orania, trec printr-o perioadă de înflorire maximă ca putere, navală, comercială şi culturală fiind surclasate ulterior doar de Marea Britanie.

Începutul luptei pentru eliberare

Olanda, ţară prosperă şi încrezătoare în puterile ei, sub influenţa Reformei şi a calvinismului, se implică în conflicte din ce în ce mai serioase ale regilor suverani, Habsburgii catolici.

În anul 1477 Olanda, care aparţinea ducilor de Burgundia, este transferată Habsburgilor prin căsătoria Mariei de Burgundia cu viitorul sfânt împărat roman, Maximilian I al Austriei. În anul 1512, Maximilian uneşte majoritatea provinciilor în Cercul burgund. Privilegiile cercului sunt sporite de nepotul acestuia, Carol Quintul, care conduce Olanda după 1506.

Începând cu anul 1540, calvinismul este sprijinit din ce în ce mai mult în Olanda. În 1542, la Geneva, locul naşterii lui Carol, are loc o revoltă, iar radicalii calvinişti organizează distrugerea bisericilor catolice. Maria a Ungariei, sora lui Carol Quintul, duce o politică de compromis, însă Carol abdică în 1555, Olanda revenind fiului său, Filip II al Spaniei. Acesta respinge orice împăcare cu protestanţii. O numeşte regentă pe sora sa vitregă, Margareta de Parma, care reintroduce politica de compromis a mătuşii ei, însă nobilimea majoritar calvinistă a Olandei cere retragerea Inchiziţiei şi a Spaniei şi acordarea libertăţii religioase.

După negocieri eşuate, Filip trece la măsuri drastice; în anul 1567 îl trimite pe ducele de Alba în Olanda, în fruntea armatelor spaniole, iar regentul se retrage. Ajuns în Olanda, Alba restaurează prin forţă conducerea monarhică, luându-i prizonieri în septembrie pe conducătorii opoziţiei, conţii Egmont şi Hoorn, pe care îi decapitează în iunie 1568, la Bruxelles. În acest moment toată Olanda era în revoltă făţişă; începe Războiul pentru independenţă. Protestanţii, care erau porecliţi Geusen („cerşetori") de către spanioli, adoptă numele şi îi atrag pe spanioli într-un război de gherilă. Spaniolii, la rândul lor, răspund cu măsuri represive brutale.

Războiul olandez pentru independenţă

Lupta pentru independenţă a Olandei faţă de Spania se intensifică sub domnia represivă a ducelui de Alba, culminând cu independenţa în anul 1581. Conducătorii luptei pentru independenţă sunt Wilhelm I de Orania şi familia sa.

În 1556, răscoalele calviniste îl determină pe Filip II al Spaniei să îi elimine pe disidenţii religioşi din Olanda. În 1568, Wilhelm I de Orania, din Casa de Nassau-Dillenburg, iniţial confident al lui Carol Quintul, preia conducerea protestanţilor olandezi. Republica olandeză îşi datorează existenţa devotamentului arătat de Wilhelm pentru cauza independenţei faţă de Spania.

Wilhelm şi fraţii săi, Ioan VI, duce de Nassau-Dillenburg, şi Ludovic, erau reprezentanţi de frunte ai calvinismului combatant din imperiu. Ludovic călătoreşte prin Boemia şi Ungaria pentru a stabili alianţe cu protestanţii radicali. După 1567, peste 60.000 de calvinişti persecutaţi în imperiu ajung în Olanda şi se alătură cauzei libertăţii. În anul 1572, Wilhelm pătrunde în Olanda cu trupele protestante şi cucereşte de la spanioli mai multe oraşe. După aceste succese, în 1573, Filip II îl reinvesteşte pe ducele de Alba guvernator general.

După negocierile pentru încetarea focului, în 1576 începe faza finală a revoltei. Wilhelm dă legi pentru provinciile nordice, însă uniunea cu provinciile sudice nu se realizează din cauza împotrivirii geusen-ilor catolici de a face compromisuri în probleme religioase. În 1579, cele şapte provincii nordice, Olanda, Friesland, Gelderland, Zeeland, Overijssel, Utrecht şi Groningen, formează Uniunea de la Utrecht, cu Wilhelm guvernator (stadhouder), iar în 1581 se despart oficial de Spania, pentru a crea Republica Unită a Olandei. În 1579, provinciile sudice se unesc şi formează Uniunea de la Arras, supunându-se guvernatorului general spaniol Alessandro Farnese, duce de Parma; ulterior aceste regiuni formează Olanda spaniolă, condusă de Habsburgi. Însă războiul nu se încheie, deoarece Farnese oscila între negocierile de pace şi continuarea luptelor. În 1580, Filip II oferă o recompensă pentru capul lui Wilhelm de Orania, acesta fiind împuşcat în anul 1584, la Delft, de un catolic fanatic.

Declaraţia de independenţă a provinciilor unite
Jurământul abjurării lui Filip II din 1581

Un prinţ este ales de Dumnezeu pentru a fi conducătorul unui popor, pentru a-l apăra de opresiune şi violenţă, precum face păstorul cu oile sale; iar Dumnezeu nu a creat oamenii ca sclavi pentru prinţ... ci mai degrabă l-a creat pe prinţ de dragul supuşilor... pentru a-i guverna... şi pentru a-i sprijini ca un tată pe copiii săi... Iar când nu se comportă astfel... ci are pretenţia de a-i transforma în sclavi, atunci nu mai e prinţ, ci tiran.

Olanda ca stat independent până la jumătatea sec. XVII

Războiul Provinciilor Unite împotriva Olandei de Sud se încheie în anul 1609. Apare un conflict pentru conducerea Provinciilor Unite între guvernatorul (stadhouder) din Casa de Nassau-Orania şi comercianţii puternici.

După declararea independenţei, Provinciile Unite sunt nevoite să continue lupta împotriva invaziei forţelor spaniole conduse de Alessandro Farnese; pe plan intern, sunt întreprinse acţiuni împotriva catolicilor. În 1584, stadhouder-ul Wilhelm de Orania este asasinat de un fanatic catolic. În anul 1585, Farnese cucereşte Antwerp, iar Provinciile Unite acceptă sprijinul Elisabetei I a Angliei, care le trimite 8000 de soldaţi englezi sub comanda contelui de Leicester. Războiul continuă cu intensitate variată, până când Mauriţiu de Nassau, fiul lui Wilhelm de Orania, după doi ani de campanii reuşeşte în 1607 să alunge forţele spaniole din Olanda protestantă. În 1609, guvernatorul general al Olandei spaniole, arhiducele Albrecht de Austria, şi soţia sa Isabella Clara Eugenia, una dintre fiicele lui Filip II, încheie un armistiţiu. În anul 1621, Filip III al Spaniei recunoaşte independenţa Provinciilor Unite.

Nordul Olandei îşi revine rapid după războaie şi, datorită burgheziei puternice din oraşe, ajunge curând cea mai bogată naţiune a Europei din sec. XVII. Pentru un timp este principala forţă navală şi colonială, cu teritorii care se întindeau între America de Nord (New Amsterdam, mai târziu New York) şi Caraibe, până în Indonezia şi Japonia. De asemenea, domina şi din punct de vedere cultural, mai ales în domeniul picturii. Însă relaţiile politice din interiorul Provinciilor Unite erau dificile, deoarece în 1590 a fost respinsă propunerea de a avea un conducător unic.

În 1585, Mauriţiu, fiul mai mare al lui Wilhelm I de Orania, îl înlocuieşte ca stadhouder al provinciilor. Olanda, cea mai puternică din punct de vedere financiar dintre Provinciile Unite, era dominată de o elită bogată de negustori şi de magistraţi, al cărei conducător, Johan van Oldenbarnevelt, era din 1586 al doilea politician ca importanţă după Mauriţiu. Cu toate că Mauriţiu dorea să continue războiul, în 1609 van Oldenbarnevelt acceptă armisitiţiul cu Olanda spaniolă, cu scopul de a continua afacerile comerciale. Izbucneşte un conflict de putere, iar Mauriţiu îl înlătură pe van Oldenbarnevelt şi îl execută în 1619. Conflictul e determinat de lupta permanentă pentru putere între guvernatorii de Orania şi reprezentanţii municipalităţii, continuând până în 1786. Frederic Henric, fratele vitreg al lui Mauriţiu, îl urmează în funcţia de guvernator în 1625, cucereşte fortăreţe spaniole din sud în timpul Războiului de 30 de Ani şi transformă curtea de la Haga într-un centru al artelor şi culturii.

Olanda până la ocupaţia franceză

În anul 1672, Casa de Orania se impune prin Wilhelm III. Urmaşii acestuia sunt alungaţi în 1795 de trupele Revoluţiei Franceze, ţinutul fiind controlat ulterior de Napoleon.

Wilhelm II, fiul lui Frederic Wilhelm, încearcă să ocupe Amsterdamul în anul 1650 şi se proclamă rege, însă moare înainte de a-şi realiza planul. Marele pensionar al Olandei, Jan de Witt, care reprezenta burghezia liberală a oraşelor ostile monarhiei centralizate, este atras în două războaie navale cu Anglia pentru Actele de navigare. Acestea întrerup supremaţia navală olandeză. În anii 1667-1668, Franţa cucereşte părţi din Olanda Spaniolă, fapt care-l determină pe de Witt să facă o alianţă cu Anglia în anul 1688, obligându-l pe Ludovic XIV să se retragă. Însă Anglia se întoarce către Franţa într-un atac împotriva Provinciilor Unite, în special a Olandei, pe uscat şi pe mare. În consecinţă, de Witt este sfâşiat în bucăţi în timpul unei revolte în august 1672, iar Wilhelm III de Orania, fiul lui Wilhelm II, este numit comandant suprem şi stadhouder. Acesta pune capăt războiului cu Anglia în 1674 şi celui cu Franţa în 1678. În 1689 primeşte tronul Angliei ca ginere al lui Iacob II. Prosperitatea ţării era asigurată de Compania Indiilor Orientale, înfiinţată în 1602, şi de teritoriile coloniale din Africa (Cape Colony), Americi (Guyana, Antilele Olandeze) şi Asia (Indonezia).

După moartea lui Wilhelm III în 1702, nu a existat o conducere unică până în 1747, când Wilhelm IV Friso, membru al Casei de Orania, devine stadhouder al Olandei Unite. În 1780-1784, fiul şi succesorul său, Wilhelm V, duce un război împotriva Marii Britanii, pentru colonii, fapt care slăbeşte Olanda ca putere colonială. Pentru a-i înfrânge pe francezi, Wilhelm îi sprijină pe „patrioţi" în 1785 şi 1787, care îl înlăturaseră din funcţia de stadhouder în unele provincii.

Olanda Spaniolă revine Habsburgilor în anul 1713, prin Pacea de la Utrecht, care încheie Războiul de Succesiune pentru Tronul Spaniei, şi este redenumită Olanda Austriacă. După ocuparea provinciilor din sud de către trupele revoluţionare franceze, în 1792, acestea sunt anexate la Franţa în 1794. În anul următor, francezii ocupă şi Provinciile Unite, îl alungă pe Wilhelm V şi proclamă Republica Batavia. În anul 1806, Napoleon Bonaparte transformă acest stat francez satelit în regat şi îl cedează fratelui său, Ludovic.

Libertatea intelectuală în Provinciile Unite

În sec. XVII, Provinciile Unite erau o fortăreaţă a libertăţii intelectuale în Europa. Între anii 1613 şi 1618, Hugo Grotius, renumitul teolog, istoric şi jurist de drept internaţional, este magistrat-şef al Rotterdamului. René Descartes, părintele raţionalismului modern, se refugiază în Olanda, în anii 1628-1648. Filozoful evreu Baruch de Spinoza locuia, de asemenea, la Haga.