IV.7. Ascensiunea Angliei
1485-CCA 1800
Istoria modernă a Angliei începe odată
cu domnia dinastiei Tudor, în anul 1485. Aceasta transformă încă o dată Anglia
într-un jucător important în politica europeană. Dinastia Stuart, care domneşte
din anul 1603, uneşte Anglia şi Scoţia într-un imperiu care în anul 1707 a luat
denumirea de Marea Britanie, însă nu reuşeşte să instituie absolutismul după
model francez. Parlamentul izbuteşte să impună monarhia constituţională în
timpul războiului civil din anii 1642-1649 şi după „Revoluţia glorioasă"
din 1688-1689. Mai mult, prin Actul de instalare, Parlamentul asigură
protestantismul liniei regale a Angliei. În anul 1714, electorul de Hanovra
moşteneşte tronul britanic. În sec. XVIII, în urma comerţului maritim o şi a
politicilor coloniale, Marea Britanie era deja o putere mondială.
Anglia sub Henric VII şi Henric VIII
Primii doi conducători ai dinastiei
Tudor extind prin forţă puterea monarhiei. Anglia e criticată aspru de
suveranitatea ecleziastică a papei, iar opoziţia din ţară este suprimată.
În anul 1485, Henric Tudor, moştenitorul
Lancastrian, îl înfrânge pe Richard III din casa rivală de York la Bosworth
Field şi preia tronul ca Henric VII. Pune capăt Războiului celor Două Roze căsătorindu-se
cu Elisabeta de York, nepoata lui Richard III. Printr-o economie strictă şi
creşterea taxelor restabileşte echilibrul finanţelor statului. De asemenea,
centralizează puterea la curtea supremă regală.
Urcarea pe tron a fiului său, Henric
VIII, în 1509, a fost întâmpinată iniţial cu entuziasm. La început, politicile
sale erau influenţate de cardinalul Thomas Wolsey, care dezvoltă centralismul
regal, iar pe plan extern urmează o politică de alternanţă între Habsburgi şi
Franţa. În anul 1528 Henric decide să divorţeze de soţia sa, Caterina de
Aragon, mătuşa lui Carol Quintul, parţial din cauza lipsei unui fiu moştenitor,
dar şi din cauza iubirii sale pentru Anne Boleyn, o doamnă de curte. Sub
presiunea Habsburgilor, papa nu permite acest divorţ, iar procesul se
prelungeşte ani întregi.
Domnia lui Henric VIII degenerează în
tiranie. Cardinalul Wolsey este destituit în anul 1529 şi învinuit de înaltă
trădare. Thomas More, succesorul lui Wolsey ca lord cancelar, este executat. Cu
ajutorul lui Thomas Cromwell, noul lord cancelar, în anul 1534 regele separă
biserica engleză de papalitate, creând biserica de stat anglicană, în fruntea
căreia se afla el însuşi. Proprietăţile Bisericii Catolice sunt confiscate, iar
mănăstirile, desfiinţate. Henric VIII se căsătoreşte de cinci ori,
executându-şi două dintre soţii. Nici un rege englez nu avusese o putere
personală atât de mare. Henric o folosea pentru a înlătura nobilimea refractară
şi pe adversarii politicii sale clericale.
Domnia dinastiei Tudor până la Elisabeta I
În timpul domniei copiilor lui Henric
VIII, anglicanismul îşi întăreşte poziţia, cu o singură întrerupere
reprezentată de o etapă scurtă de politică revanşardă catolică. Politicile
navale de Elisabetei I transformă Anglia într-o mare putere europeană.
În 1547, Henric VIII este urmat la tron
de fiul său mai mare, Eduard VI, a cărui regenţă era contestată de ducii de
Somerset şi Northumberland. În timpul domniei sale, episcopul anglican de
Canterbury, Thomas Cranmer, formulează principiile credinţei anglicane, iar în
1553 cele 42 de articole ale acesteia şi renumita Carte de rugăciuni. În 1553,
Eduard este urmat la tron de sora sa mai mare, Maria, fiica de religie catolică
a lui Henric VIII şi a primei soţii a acestuia, Caterina de Aragon. În anul
1554 restabileşte tutoritatea papală în Anglia şi se căsătoreşte cu vărul ei
Filip II al Spaniei. Persecuţia brutală asupra protestanţilor, printre care şi
arhiepiscopul Cranmer, care este ars pe rug în 1556, îi aduc porecla de „Maria
cea sângeroasă".
În 1558, sora vitregă protestantă a Mariei,
Elisabeta 1, fiica Annei Boleyn, preia puterea. Deşi considerată copil
nelegitim, a fost educată impecabil, după „noile învăţături" ale
Renaşterii. La început acţionează cu precauţie în problemele religioase, însă
în 1564, prin cele Treizeci şi nouă de articole, cimentează definitiv poziţia
Bisericii Anglicane de stat. După ce respinge pretenţiile la tron ale Mariei
Stuart, Elisabeta sprijină Olanda protestantă în lupta pentru eliberare, fapt
care provoacă un război cu Spania. În 1588, flota engleză anihilează Armada
spaniolă mult superioară numeric, marcând sfârşitul supremaţiei acesteia pe
mare şi ascensiunea puterii maritime engleze. Ulterior, Elisabeta capturează
corăbii spaniole într-un război neoficial, dus de corsari ca Francisc Drake.
Era din ce în ce mai clar că Anglia devenea o putere europeană importantă.
Pe plan intern, regina celibatară a
ştiut cum să-şi folosească cu dibăcie apropiaţii şi favoriţii, unii împotriva
celorlalţi şi să întărească autoritatea monarhiei. Perioada elisabetană a adus
o dezvoltare importantă a comerţului şi realizări culturale semnificative, un
exemplu fiind opera lui William Shakespeare. În 1584, Elisabeta îi dă lui Sir
Walter Raleigh permisiunea de a înfiinţa prima colonie în America de Nord.
Aceasta ia denumirea de Virginia, după „regina virgină". În 1600 este
fondată Compania Indiilor Orientale, un factor important în politica de comerţ
şi în cea colonială.
Thomas More
Thomas More, care în anul 1516 scria în
lucrarea Utopia despre un stat ideal, devine lord cancelar al Angliei în anul
1529, după o lungă experienţă ca membru în Parlament. Deoarece respinge
divorţul regelui şi Reforma, se retrage. Totuşi, este acuzat de Henric VIII de
înaltă trădare, pentru refuzul său de a recunoaşte Actul de supremaţie care îl
desemna pe rege drept capul Bisericii Anglicane. Este decapitat în iulie 1535.
În anul 1935, Biserica Catolică l-a canonizat ca martir.
Domnia dinastiei Stuart
Uniunea personală a coroanelor Angliei şi
Scoţiei este determinată în anul 1603 de către Iacob I, fiul Mariei Stuart. El
şi fiul său Carol nu reuşesc să impună monarhia absolutistă, iar Carol este
executat.
După ce Casa de Tudor se stinge odată cu
moartea Elisabetei I, în anul 1603, regele Iacob VI al dinastiei Stuart a
Scoţiei urcă pe tronul Angliei ca Iacob I. Mama lui Iacob, Maria Stuart,
cunoscută drept Maria, regină a scoţienilor, nepoată a lui Henric VII şi regină
scoţiană din naştere, ridică pretenţii la tronul englez în anul 1558. Regina
catolică vedea în Elisabeta doar pe fiica nelegitimă a lui Henric VIII şi nu un
pretendent de drept la tron. În timpul domniei sale în Scoţia, are loc o
reformă calvinistă coordonată de John Knox, care alternează cu războaie civile
şi acte de violenţă chiar şi în anturajul reginei. În 1598, Maria este
înlăturată de o revoltă a nobililor protestanţi şi închisă. Reuşeşte să fugă în
Anglia, însă şi aici e ţinută în captivitate. Când prietenii ei intimi şi
catolicii Angliei încearcă să o elibereze, regina Elisabeta o acuză de înaltă
trădare în 1587 şi ordonă execuţia ei.
Iacob I încearcă să reconcilieze
credinţele. Dorea să stabilească absolutismul regal în Anglia după uniunea
celor două regate, însă nu reuşeşte din cauza împotrivirii Parlamentului.
Disputa asupra drepturilor regale continuă, însă Iacob adoptă modelul Bisericii
de Stat Anglicane, fapt care-i dezamăgeşte pe catolici. Regele insistă asupra
principiului dreptului divin al regilor de a conduce.
Carol I, al doilea fiul al lui Iacob,
care preia tronul de la tatăl său în anul 1625, tinde tot spre absolutism şi se
apropie de Spania împotriva voinţei Parlamentului. Până în 1640 reacţionează la
rezistenţa membrilor Parlamentului dizolvându-l în mod repetat sau refuzând să
convoace sesiunile acestuia, fapt care aprinde spiritele în ţară. Politicile
sale ecleziastice neinspirate duc la revolte în Scoţia, iar criza financiară
permanentă îl obligă să întrunească Parlamentul cel Lung, care îi înlătură pe
favoriţii săi şi pe miniştrii cei mai importanţi şi rămâne în sesiune până în
anul 1653. Majoritatea parlamentară condusă de John Pym se aliază cu scoţienii,
iar în anul 1642 izbucneşte Războiul Civil, în care regele şi minoritatea
regalistă se opuneau majorităţii parlamentare conduse de Oliver Cromwell. După
mai multe înfrângeri, în anii 1644-1645, regele fuge spre Scoţia, însă în 1646
este predat Parlamentului englez. În 1647 evadează, iar războiul izbucneşte din
nou. În 1648, Carol I este capturat, judecat şi executat (1649) la Londra sub
acuzaţia de înaltă trădare.
Revoluţia glorioasă
Oliver Cromwell desfiinţează monarhia şi
domneşte ca lord protector în Anglia, dar în 1660 dinastia Stuart este
restaurată pe tron. Catolicul Iacob II este înlăturat de la putere în timpul
Revoluţiei glorioase, în anii 1688-1689.
Oliver Cromwell, conducător al
puritanilor englezi, aboleşte monarhia în anul 1649 şi proclamă Anglia drept
„stat liber" protestant, în prima etapă a războiului civil englez. Urmează
imediat o revoltă a scoţienilor şi irlandezilor, în anii 1649-1650, pe care
Cromwell o reprimă cu cruzime. Deşi aspira la republică, Cromwell dizolvă
Parlamentul în anul 1653 şi, deoarece revoltele interne nu luaseră sfârşit, se
proclamă „lord protector" cu puteri dictatoriale refuzând titlul de rege.
În politica externă, Cromwell întăreşte supremaţia maritimă a Angliei prin
politici comerciale şi coloniale foarte bine coordonate, depăşind Olanda în
rivalitatea comercială a celor două state. După moartea sa în anul 1658, fiul
său Richard nu reuşeşte să menţină puterea şi abdică, pregătind drumul pentru
restaurarea dinastiei Stuart.
În anul 1660 Carol II, fiul lui Carol I,
se întoarce din exil. Cu toate că noul monarh îi pedepseşte pe republicani,
acesta încearcă o reconciliere a tuturor partidelor. În anul 1679, Parlamentul
aprobă Habeas Corpus Act, o piatră de hotar a drepturilor civile, care
stipula că nimeni nu poate fi reţinut fără o examinare legală şi nu poate fi
acuzat pe nedrept.
În timpul domniei lui Carol II, în anul
1666 izbucneşte „Marele incendiu din Londra". Acesta distruge cea mai mare
parte a oraşului, care va necesita reconstrucţii masive.
Când Iacob II, fratele catolic al lui
Carol, urcă pe tron în anul 1685, unii nobili protestează, însă vor fi supuşi.
Anulând o interdicţie dată de Carol II, Iacob acordă catolicilor funcţii în
guvernare, iar în anii 1686-1687 proclamă libertate religioasă pentru catolici
şi pentru cei care nu împărtăşeau credinţa oficială. Naşterea fiului său în
1688 sporeşte teama de o monarhie catolică absolutistă permanentă în Anglia. Parlamentul,
armata şi burghezia oferă coroana regentului protestant al Olandei, Wilhelm de
Orania. În timpul Revoluţiei glorioase din anii 1688-1689, Wilhelm debarcă în
Anglia şi îl alungă pe Iacob în Franţa în decembrie 1688.
William III şi soţia sa, Maria II, fiica
protestantă a lui Iacob II din prima căsătorie, urcă pe tron drept co-suverani,
după ce acceptaseră Declaraţia dreptului care le fusese prezentată în
Parlament. Ulterior aceasta avea să fie încorporată în Actul Parlamentului ca
Declaraţia drepturilor. Aceasta stabilind drepturile Parlamentului în raport cu
coroana şi o monarhie constituţională controlată de Parlament.
Complotul
prafului de puşcă
Nobilimea catolică loială lui Iacob I
ameninţă să arunce Parlamentul în aer la redeschiderea acestuia în 1605.
Aceştia ascund o cantitate mare de praf de puşcă în pivniţele Parlamentului,
însă conspiraţia e trădată, iar conjuraţii sunt prinşi şi executaţi.
Evenimentul este celebrat la 5 noiembrie.
Domnia Casei de Hanovra
Anglia luptă împotriva supremaţiei
Franţei în Europa şi îşi dezvoltă teritoriile coloniale. În 1714, Parlamentul
stabileşte succesiunea guelfilor protestanţi.
Ca regent al ambelor ţări, Wilhelm III pune
capăt conflictului dintre Anglia şi Olanda. Îi înfrânge pe irlandezi, care îl
sprijinseră pe Iacob II, în bătălia de la Boyne din anul 1690, şi pe scoţieni,
în masacrul de la Glencoe. Implicarea regelui pe continent, unde lupta în
alianţă cu Habsburgii împotriva pretenţiilor lui Ludovic XIV, era nepopulară în
Anglia, deoarece el folosea trupele engleze pentru a-şi apăra interesele în
Olanda.
După moartea regelui în 1702, la
începutul Războiului de Succesiune pentru Tronul Spaniei, cumnata lui, Anna (1665-1714),
ultima din dinastia protestantă Stuart, îi urmează la tron. În timpul domniei
sale, în anul 1707, Anglia şi Scoţia sunt unite în Marea Britanie, având un
Parlament unic. Însă Anna era un monarh slab, fiind sub influenţa ducelui şi
ducesei de Marlborough.
În 1704, englezii ocupă Gibraltarul şi
Menorca. După victoriile lui Marlborough şi ale prinţului Eugeniu de Savoia
asupra francezilor în bătăliile de la Hochstadt şi Blenheim în 1704, de la
Oudenaarde în 1708 şi de la Malplaquet în 1709, Marea Britanie era principalul
beneficiar al Păcii de la Utrecht din anul 1713, care încheia Războiul de
Succesiune pentru Tronul Spaniei. I se permite să-şi păstreze cuceririle şi
primeşte o parte dintre coloniile franceze din America de Nord.
În Actul de instalare (1701),
Parlamentul exclusese catolicii, şi pe oricine era căsătorit cu aceştia, de la
succesiunea la tron şi stabilise faptul că Parlamentul era cel care hotărăşte
cine urmează să fie rege. Astfel, văduva electoare Sofia de Hanovra, nepoata
lui Iacob I, era următorul moştenitor protestant. După moartea Annei, fiul
Sofiei, electorul George Ludovic de Hanovra, urcă pe tron ca George I. Marea
Britanie şi Hanovra sunt conduse într-o uniune personală până în 1837. Domnia
Casei de Hanovra continuă până la moartea reginei Victoria, în anul 1901.
John Churchill,
duce de Marlborough
John Churchill a avut o carieră
strălucită în funcţia de comandant militar al armatei sub Iacob II. Ulterior
şi-a oferit serviciile lui Wilhelm de Orania, deşi mai menţinea legătura cu
Iacob, fapt care i-a adus suspiciunea de trădare. Soţia lui, Sarah Jennings, era
prietenă apropiată a Annei Stuart, care, după urcarea pe tron, îl numeşte pe
Churchill comandant-şef al trupelor engleze în Războiul de Succesiune pentru
Tronul Spaniei, iar în 1702 îl ridică la rangul de duce de Marlborough. El îi
înfrânge pe francezi şi este considerat salvatorul patriei. Drept răsplată,
Anna îi oferă pământ şi bani şi construieşte palatul Blenheim pentru duce şi
soţia lui. Sir Winston Churchill, descendent al primului duce, se naşte aici în
anul 1874.
Regii de Hanovra şi creşterea puterii primului ministru
Parlamentul continuă să-şi sporească
puterea sub regii Casei de Hanovra. Luptele pentru supremaţia comercială şi
colonială desfăşurată între Marea Britanie şi Franţa s-a încheiat cu victoria
primei, care acaparând întinse teritorii în Asia şi în America de Nord, a pus bazele
imperiului său colonial.
Robert Walpole (1676-1745) este întâiul
prim-ministru „modern” britanic, prin faptul că stabileşte responsabilităţile
Cabinetului. Lucrează sub regii de Hanovra ca secretar de război, apoi
prim-ministru. Având încrederea totală a regelui George I, apoi, după 1727 a
fiului său George II, a şi a majorităţii Whig din Parlament, acesta coordonează
politica Marii Britanii în anii 1721 şi 1742. Încearcă să asigure pacea în
politica externă, iar în 1742, când Marea Britanie se implică în Războiul de
Succesiune pentru Tronul Austriei, demisionează.
Pretendentul catolic la tron, Carol
Eduard Stuart, nepotul lui Iacob II, cunoscut sub numele de Bonnie Prince
Charlie, foloseşte înfrângerea suferită de englezi în faţa francezilor drept
pretext pentru a debarca în Scoţia. După un eşec iniţial, el şi susţinătorii
lui scoţieni din clanurile locale sunt zdrobiţi la Culloden în 1746.
Echilibrarea puterilor europene rămâne
unul dintre scopurile politicii externe. La insistenţa lui William Pitt cel
Bătrân, Marea Britanie intervine în Războiul de 7 Ani şi, prin Tratatul de la
Paris din 1763, preia coloniile franceze din America de Nord şi India. George
II este urmat la tron de nepotul său, George III, în anul 1760. Pentru a deveni
independent faţă de facţiunea Whig şi pentru a căpăta mai multă greutate la
guvernare, acesta se întreaptă către Partidul Tory. Politica sa duce la
războiul pentru independenţa coloniilor americane. Factorul de decizie
principal în problemele politice devine Parlamentul. Boala mintală a regelui
slăbeşte coroana. Din anul 1811 şi până la moartea lui George III în 1820, fiul
său, viitorul George IV, domneşte ca regent. Cel mai important premier sub
George III, William Pitt cel Tânăr, diminuează datoria statului şi aduce
Compania Indiilor Orientale sub controlul guvernului.
Whig şi Tory
În Parlamentul britanic se confruntau
două facţiuni: Whig şi Tory. Până la jumătatea sec. XIX, acestea rămân
singurele partide politice din Marea Britanie. Ambii termeni erau iniţial
porecle ironice: tory însemna în irlandeză haiduc, iar whig era rebelul scoţian
presbiterian. Whig susţineau liberalismul politic şi economic, un Parlament puternic
şi toleranţa religioasă, în timp ce Tory, conservatori, apărau drepturile
Bisericii Anglicane şi ale Coroanei.
