IV.6. Franţa: de la războaie religioase la ajunul Revoluţiei
1562-1789
Ultimii regi ai Casei de Valois sunt
copleşiţi de Habsburgi în lupta pentru supremaţie din Italia. Pe plan intern,
aceştia se confruntă cu schisma religioasă şi cu o aristocraţie puternică şi
refractară. Regii Casei de Bourbon conduceau pe fundalul conflictului dintre
catolici şi protestanţi. După ce compromisurile eşuează, politica de represiune
duce la expulzarea hughenoţilor protestanţi. O serie de regi şi preoţi capabili
construiesc monarhia absolutistă şi transformă Franţa într-o mare putere
europeană. Franceza devine limba universală a diplomaţiei europene şi a
societăţii aristocrate, iar Parisul este centrul culturii europene. Sub
succesori mai slabi, războaiele costisitoare seacă trezoreria regală, iar criza
politică şi economică pregăteşte drumul pentru revolta socială şi pentru
revoluţie.
Lupta împotriva Habsburgilor
Francisc I şi succesorii acestuia
încearcă să slăbească puterea Habsburgilor. Răspândirea calvinismului duce la
primele conflicte. În acelaşi timp, în Franţa predomină ideile şi cultura
Renaşterii.
În anul 1515, Francisc I, membru a unei
ramuri secundare a Casei de Valois, urcă pe tronul Franţei. În timpul domniei
sale, curtea franceză se transformă într-un centru al Renaşterii europene,
atrăgând artişti importanţi, cum ar fi Leonardo da Vinci şi Andrea del Sarto.
De asemenea, Francisc cheltuieşte sume mari pentru alcătuirea unei colecţii
considerabile de picturi italiene, inclusiv tablourile lui Tiţian şi Rafael.
În politica externă, regele, la fel ca
predecesorii săi, continuă să rivalizeze cu Habsburgii pentru dominaţia în
Europa Centrală şi în Italia. După ce în 1519 Francisc pierde coroana de
împărat în faţa lui Carol Quintul, este înfrânt de acesta în timpul Războaielor
Italiene. În ciuda acestor lovituri, Francisc îşi pune adversarul în mare
dificultate, încheind o alianţă cu Imperiul Otoman şi obligându-l pe împărat să
ducă un război pe două fronturi. În final, nici una dintre părţi nu iese
învingătoare.
Francisc I este urmat la tron în 1547 de
către fiul său, Henric II, care era căsătorit cu Caterina de Medici. Aceasta
era nepoata Papei Clement VII, un aliat împotriva Habsburgilor. Henric se afla
sub influenţa politică a amantei sale Diana de Poitiers şi, la sfatul acesteia,
cu toate că-i sprijinea pe prinţii protestanţi germani cu bani şi arme, ia
măsuri radicale împotriva protestanţilor francezi care se revoltaseră împotriva
Habsburgilor. Henric acceptă dominaţia habsburgică în Italia doar după un
război costisitor care se sfârşeşte prin semnarea Tratatului de la Cateau-Cambrésis
din 1559.
În acelaşi an, regele este rănit din
greşeală la un turnir şi moare. Fiul său mai mare, Francisc II, moare la un an
după întronare. Carol IX şi Henric III se dovedesc regi slabi. Ultimul încearcă
să facă faţă intrigilor mamei lui, Caterina, şi ale ducelui de Guise, precum şi
frământărilor religioase care începuseră să cuprindă Franţa.
Războaiele religioase franceze şi Edictul de la Nantes
În timpul lui Henric III, ultimul rege
de Valois, Franţa este greu încercată de războaie religioase crâncene.
Succesorul acestuia, Henric IV din Casa de Bourbon, este primul care
restabileşte pacea în ţară prin Edictul de la Nantes.
Originar din cantoanele elveţiene,
calvinismul se răspândeşte treptat în Franţa şi atrage din ce în ce mai mulţi
adepţi începând cu a doua jumătate a sec. XVI. Aceştia au rămas cunoscuţi sub
denumirea de hughenoţi, un cuvânt francez derivat din germanul Eidgenossen
(„partizan elveţian"). O mare parte dintre nobili devin hughenoţi, mai
ales Burbonii, care nu aveau doar proprietăţi mari în Franţa, ci şi domneau ca
regi suverani în ţinutul vecin, Navarra. Fiind înrudiţi cu Casa de Valois,
aceştia aveau pretenţii ereditare asupra tronului francez. Puternicii duci
catolici de Guise le erau ostili.
Caterina de Medici încearcă să instige
cele două facţiuni una împotriva alteia, pentru a păstra autoritatea coroanei.
Ca să-i unească pe Burboni, în 1572 îşi mărită fiica, Margareta, cu Henric de
Navarra. În acelaşi timp, plănuieşte să îl elimine pe conducătorul
hughenoţilor, Gaspard de Coligny. Tentativa de asasinat eşuează, iar Caterina
şi Casa de Guise, de teama unei răzbunări, iniţiază masacrul a mii de hughenoţi
care rămăseseră în Paris după nunta din noaptea Sf. Bartolomeu. Henric de
Navarra fuge în regatul său, iar căsătoria lui cu Margareta este ulterior
anulată.
În Franţa, izbucneşte războiul civil
între facţiunile religioase, inclusiv între nobilime şi familia regală. Sfânta
ligă a catolicilor, înfiinţată în anul 1576, sub conducerea ducilor de Guise, se
aliază cu habsburgii, în timp ce hughenoţii sunt sprijiniţi de Anglia. În 1574,
Henric III, al treilea fiu al Caterinei, care atunci era rege al Poloniei, urcă
pe tronul Franţei. Nu avea copii, iar în anul 1584, când ultimul dintre fraţii
săi moare, Henric de Navarra devine succesorul său. Cinci ani mai târziu, un
călugăr îl asasinează pe Henric III, iar hughenotul de Bourbon, Henric de
Navarra, îl urmează la tron ca Henric IV. Pentru a fi recunoscut ca rege, în
anul 1593 se converteşte la catolicism, prin faimoasa expresie: „Parisul merită
o liturghie". În anul 1598, semnează Edictul de la Nantes, prin care erau
acordate drepturi minorităţii protestante franceze. Este asasinat în anul 1610.
Edictul de la
Nantes, emis de Henric IV:
Fragment
Interzicem categoric tuturor supuşilor
din acelaşi stat şi cu aceeaşi calitate să răscolească în memorie cele
întâmplate odinioară, să se atace sau să se certe, indiferent de motiv, să
intre în conflict sau să se jignească direct sau indirect; trebuie să se abţină
de la toate şi să trăiască în pace ca fraţii, prietenii şi compatrioţii...
Ascensiunea Franţei sub Henric IV şi cardinalul Richelieu
Sub conducerea cardinalului Richelieu,
un strateg viclean, Franţa reuşeşte să slăbească puterea Habsburgilor în
Războiul de 30 de Ani şi să centralizeze statul francez.
După frământările războaielor
religioase, Henric IV şi ministrul Sully încep reconstrucţia Franţei, însă, în
anul 1610, regele este ucis de fanaticul catolic Ravaillac. Maria de Medici,
mama fiului încă minor al lui Henric, conduce politica statului în locul
acestuia. În 1616 îl aduce la curte pe viitorul cardinal Richelieu. Acesta
câştigă încrederea rezervatului Ludovic XIII, iar în 1624 devine cel mai
important ministru. Puterea lui era atât de mare, încât cu ajutorul unei
conspiraţii o constrânge pe regina-mamă să fugă din ţară.
Pe plan extern, Richelieu urmărea să
transforme Franţa în puterea cea mai importantă a Europei, în timp ce pe plan
intern intenţiona întărirea monarhiei. Începe prin desfiinţarea unor privilegii
speciale acordate nobilimii şi coordonează o campanie militară pentru a zdrobi
puterea hughenoţilor francezi. De asemenea, suprimă cu brutalitate revoltele
provinciilor împotriva majorării impozitelor. În acelaşi timp, era un generos
patron al artelor, înfiinţând Academia Franceză.
În politica externă, profită de şansa
oferită de Războiul de 30 de Ani pentru a-l slăbi pe principalul rival al
Franţei, Casa de Habsburg. Prin calcule riguroase, îi sprijină pe prinţii
protestanţi împotriva împăratului catolic, atât cu bani, cât şi cu arme. De
asemenea, îl convinge pe Gustav II Adolf al Suediei să lupte împotriva
Habsburgilor. Richelieu moare în 1642, urmat un an mai târziu de Ludovic XIII,
regele pe care l-a servit. Franţa profită de pe urma politicii agresive a
cardinalului în Pacea din Westfalia, semnată în 1648, obţinând teritorii în
Alsacia şi în Pirinei, în defavoarea Imperiului Habsburgic.
După moartea sa, cardinalul italian
Mazarin devine prim-ministru al guvernului francez. Iniţial, acesta guverna
împreună cu Ana de Austria, văduva lui Ludovic XIII, care era regentă pentru
fiul ei, Ludovic XIV.
Cei trei
muşchetari
Astăzi Richelieu este mai puţin cunoscut
pentru realizările sale politice şi pentru serviciile aduse artei şi culturii
(în anul 16 22 a fost ales director al Sorbonei) şi mai mult pentru rolul jucat
în romanul Cei trei muşchetari al lui Alexandre Dumas. Aici, tânărul gardian
d'Artagnan luptă împreună cu cei trei muşchetari nedespărţiţi, Athos, Porthos
şi Aramis, împotriva maleficului Richelieu. Cu ajutorul misterioasei doamne de
Winter, cardinalul gelos e hotărât să deconspire o legătură amoroasă între
regina Ana de Austria şi primul-ministru al Angliei, Buckingham.
Domnia „Regelui-Soare", Ludovic XIV
Cardinalul Mazarin continuă politica lui
Richelieu şi pune bazele absolutismului lui Ludovic XIV. În timpul domniei
acestuia, Franţa devine cea mai importantă putere a Europei, atât din punct de
vedere cultural, cât şi politic. Fastuoasa curte regală de la Versailles devine
un model pentru toţi.
Cu toate că Pacea din Westfalia din anul
1648 reprezintă un succes important pentru Mazarin, puterea sa în Franţa e
slabă. În anii 1648-1653, într-o serie de revolte armate cunoscute sub numele
de fronde, nobilii francezi nemulţumiţi se ridică împotriva autorităţii regelui
şi a miniştrilor săi. A fost ultima revoltă a nobilimii franceze, după care
aceasta se supune puterii monarhului şi curţii sale.
În anul 1661, după moartea ardinalului,
Ludovic XIV preia personal conducerea statului. Palatul Versailles, noua
reşedinţă regală, aflată în afara Parisului, devine simbolul pretenţiei asumate
a regelui, L'etat c'est moi (Statul sunt eu). Pădurile şi parcurile se
întindeau până la palat, al cărui centru era reprezentat de Sala oglinzilor şi
de Dormitorul regal. Imensitatea palatului, în care încăpeau aproape 20.000 de
oameni, era reprezentarea fizică a pretenţiei lui Ludovic XIV de a conduce prin
„drept divin". Palatul şi curtea sa au fost imitate de prinţii din toată
Europa.
La fel ca la Versailles, totul în stat
trebuia să fie concentrat în jurul monarhului cunoscut drept
„Regele-Soare". Nu tolera miniştrii prea aroganţi, ca Richelieu sau
Mazarin, iar cei mai mulţi se ocupau doar cu detaliile guvernării. Ministrul de
finanţe, Jean-Baptiste Colbert, era responsabil de organizarea flotei şi de
politica colonială activă, concentrată pe America de Nord şi India. Sub
supravegherea sa, trezoreria statului se umple. Rivalul său, ministrul de
război François Michel Louvois, organizează una dintre cele mai puternice
armate ale Europei şi îl îndeamnă pe rege să adopte o politică externă
expansionistă. În ciuda războaielor purtate atât în Europa, cât şi în Lumea
Nouă, Franţa are câştiguri teritoriale mici.
Protestanţii francezi au avut de suferit
deoarece Ludovic XIV urmărea să instituie supremaţia bisericii catolice
franceze, bineînţeles cu el în frunte. Revocă Edictul de la Nantes în 1685 şi
îi alungă pe hughenoţi din Franţa. Fuga hughenoţilor a reprezentat o pierdere
importantă pentru economia franceză, deoarece aceştia jucaseră un rol
semnificativ ca negustori şi meşteşugari pricepuţi. Refugiaţii se stabilesc în
ţările protestante vecine, construind comunităţi prospere atât la Amsterdam,
cât şi la Londra.
Filozoful politic
Voltaire despre regele Ludovic XIV:
A avut eşecuri şi căderi şi a făcut
greşeli, însă cei care îl judecă l-ar fi egalat dacă ar fi fost în locul lui?
Nimeni nu i-ar putea rosti numele fără veneraţie.
Războaiele lui Ludovic XIV
În tentativa de a extinde graniţele
Franţei, Ludovic XIV atrage celelalte state europene într-o serie de conflicte.
Războiul Marii Alianţe şi Războiul de Succesiune pentru Tronul Spaniei au
arătat oarecum că Franţa nu-şi poate menţine hegemonia pe continent.
Ludovic XIV, cu ajutorul generalilor săi
Condé, Turenne, Vauban şi Vendome, duce o serie de războaie de agresiune. Cu
toate că teritoriile sunt obţinute în campaniile împotriva Spaniei şi Olandei
(Spania, de exemplu, este obligată să cedeze Burgundia şi părţi din teritoriile
sale olandeze prin Pacea de la Nijmegen din anul 1679), expansionismul francez
are ca urmare încheierea unei alianţe între Habsburgi şi mai mulţi prinţi
germani, Anglia şi Olanda.
Profitând de moartea electorului din
Palatinat, Ludovic ridică pretenţii ereditare în numele cumnatei sale, Elisabeta
Charlotte, ducesă de Orléans. În anul 1688 ocupă Palatinatul şi alte părţi din
Sfântul Imperiu Roman, armatele sale jefuind numeroase oraşe, printre care
Heidelberg. Această agresiune asigură unitatea Marii Alianţe împotriva Franţei.
Urmează un război devastator, în care flota franceză e distrusă de către cea
anglo-olandeză, însă Franţa rezistă în zona terestră. Tratatul de la Ryswick
din anul 1697 nu face decât să readucă starea de fapt de dinainte de război.
În 1701 începe Războiul de Succesiune pentru
Tronul Spaniei, după stingerea liniei de Habsburgi spanioli, iar tronul este
pretins atât de Habsburgii austrieci, cât şi de Burbonii francezi. Ludovic
doreşte să-l urce pe tronul Spaniei pe nepotul său, Filip, duce de Anjou, în
timp ce Habsburgii propun un candidat care nu făcea parte din dinastia de
Bourbon. În ciuda înfrângerii suferite de armata franceză în războiul care a
urmat, Filip este confirmat ca rege al Spaniei în 1713 prin Pacea de la Utrecht.
Însă este înlăturat din linia franceză, pentru a împiedica o uniune între
Franţa şi Spania. De asemenea, Habsburgii câştigă aproape toate fostele
teritorii spaniole din Ţările de Jos şi Italia.
În ciuda încercărilor lui Ludovic XIV de
a-şi extinde teritoriul prin război şi diplomaţie, o politică ce a adus o
povară grea pe umerii populaţiei franceze, supremaţia franceză avea să fie
înlocuită de un nou echilibru în Europa, regii Habsburgi şi englezi reuşind să
contrabalanseze raportul de forţe.
Liselotte din
Palatinat
În anul 1671, prinţesa Elisabeta
Charlotte, se mărită cu Filip I, duce de Orléans şi fratele lui Ludovic XIV.
Ducesa, lipsită de orice pretenţie, era cunoscută sub numele de „Madame".
Avea un statut ingrat la curtea Franţei alături de „Monsieur", soţul ei,
care nici nu încerca să ascundă numeroasele sale relaţii homosexuale. Îşi
exprima furia în multe scrisori, adesea sarcastice, către rudele ei germane:
„Să fii o Madame e o afacere nefericită."
Franţa sub Ludovic XV şi Ludovic XVI
Moştenitorii lui Ludovic XIV nu aveau
nici ambiţia politică, nici abilităţile sale, dar s-au confruntat cu mari crize
financiare. În acelaşi timp, instituţia monarhiei absolutiste cade sub
atacurile din ce în ce mai vehemente ale scriitorilor radicali inspiraţi de
ideile iluministe.
Ludovic XIV a trăit mai mult decât fiul
şi nepotul său, fiind urmat la tron în 1715 de către strănepotul său, în vârstă
de cinci ani, Ludovic XV.
Chiar şi după majorat, Ludovic XV lasă
conducerea guvernului în seama regentului său, cardinalul Fleury. Cardinalul
ordonează finanţele statului şi încearcă pe cât era posibil să ţină Franţa
departe de conflicte internaţionale. Căsătoria lui Ludovic cu Maria
Leszczynska, fiica regelui polonez Stanislaw I, care fusese înlăturat şi dorea
să-şi recapete tronul, a fost singura complicaţie. În loc de tron, Stanislaw
primeşte în 1737 ducatul Lorenei, care revine la Franţa după moartea sa în
1766.
După moartea lui Fleury în anul 1743,
Ludovic se află din ce în ce mai mult sub influenţa amantelor sale. Dintre
acestea, cea mai importantă era marchiza de Pompadour. Aceasta provenea din
rândurile burgheziei şi avea o influenţă majoră asupra politicii franceze,
chiar şi după încheierea relaţiei ei cu Ludovic XV, pentru aproape douăzeci de
ani, până la moartea sa în anul 1764. A avut un rol determinant în alianţa
Franţei cu Austria împotriva Prusiei şi Angliei în timpul Războiului de 7 Ani
(1756-1763), care se termină prin înfrângerea şi umilirea Franţei. Costurile
imense ale războiului împotriva Angliei în Lumea Nouă, unde Franţa pierde
ultima posesiune colonială, provoacă o criză majoră finanţelor regale.
Curtea se menţinea în lux şi cu
cheltuieli foarte mari, în timp ce condiţiile de viaţă ale oamenilor simpli, pe
care cădea greutatea taxelor, rămâneau foarte proaste. La sfârşitul domniei lui
Ludovic, Franţa era în faliment. În acelaşi timp, ideile iluminismului erau tot
mai populare. Voltaire, Montesquieu şi Rousseau dezvoltă conceptul unei
societăţi drepte şi luminate şi atacă despotismul monarhiei absolutiste. Mulţi
scriitori secundari popularizează aceste idei în poeme satirice şi pamflete
care stârnesc dispreţul faţă de stilul de viaţă al regelui.
În anul 1774, succesorul lui Ludovic XV
este nepotul său, Ludovic XVI, care în 1770 se căsătorise cu Maria Antoaneta
una dintre fiicele Mariei Tereza. Aceasta este aspru criticată de presa
radicală, care o numea „târfa austriacă". Deoarece situaţia financiară se
înrăutăţea, Ludovic încearcă să introducă unele reforme, însă nu reuşeşte să
atragă de partea sa aristocraţia, care urmărea să-şi protejeze privilegiile. În
1788, în încercarea de a depăşi impasul, regele întruneşte Stările Generale, o
adunare a clerului, nobilimii şi burgheziei, care nu se mai întâlniseră din
anul 1614. Personalităţile populiste radicale, susţinute de mulţimile flămânde
ale Parisului, ajung să domine Adunarea, chemând la revoluţie.
