IV.5. Sfântul Imperiu Roman în timpul absolutismului Iluminat
1648-1806
Pacea din Westfalia aduce independenţa
completă statelor germane, unele dintre ele, în special Prusia, devenind puteri
europene. Monarhiile absolutiste încep să predomine ca formă de conducere.
Iluminismul şi credinţa în reformă şi progres se reflectă în absolutismul
luminat din Prusia şi Austria. Sub influenţa Revoluţiei Franceze şi a presiunii
victoriilor militare ale lui Napoleon, Sfântul Imperiu Roman se fărâmiţează
definitiv în 1806.
Absolutismul prinţilor germani
Secolul XVIII aduce noi războaie care
pun imperiul în dificultate. Dintre toţi prinţii germani, electorii de Saxonia
şi Bavaria devin cei mai importanţi.
În 1700, imperiul îşi revenise în mare
parte din distrugerea cauzată de Războiul de 30 de Ani, dar alte rivalităţi
sunt provocate de noi războaie: Războiul de 8 Ani (1689-1697), Războiul de
Succesiune pentru Tronul Spaniei (1701-1714) şi Războiul Nordului (1700-1721).
Prinţii germani din perioada barocă
doreau să domnească precum regii. Clădirile impunătoare, construite după model
francez, transformă marile curţi în centre culturale, condamnându-i pe cei mai
puţin bogaţi la datorii şi ruină. Cea mai importantă curte germană era cea a
electorului Frederic August II de Saxonia, care în 1697 preia şi tronul
Poloniei. Cunoscut drept „August cel Puternic", acesta derulează un număr
mare de proiecte arhitecturale, fiind, de asemenea, faimos pentru numeroasele
sale relaţii amoroase. Face o încercare nereuşită de a anexa teritorii suedeze
în timpul Marelui Război Nordic şi pierde temporar din Polonia. Maximilian II
Emanuel al Bavariei era guvernator al Olandei spaniole. În 1683, se află
printre cei care luptă împotriva turcilor la porţile Vienei, iar mai târziu se
aliază cu Franţa în Războiul de Succesiune la Tronul Spaniei. După înfrângerea
francezilor la Hochstadt şi ocuparea Bavariei de către austrieci, este alungat
şi nu i se permite să se întoarcă până în anul 1714. Fiul lui Maximilian, Carol
Albert (elector din 1726) ocupă Boemia în 1740, iar în 1742 este ales, la
Frankfurt, Sfânt împărat Roman, sub numele de Carol VII. Fratele său, Clemens August,
prinţul Soare, devine elector de Cologne în 1723. În 1714, George Ludovic din
Casa de Hanovra devine regele George I al Marii Britanii şi Irlandei, urmaşii
săi domnind până în 1901.
Persecutarea
„vrăjitoarelor"
Ultimul proces al unei vrăjitoare în
Germania a avut loc în anul 1775 la abaţia din Kempten. Povestea ei este
asemănătoare multor altor victime: servitoarea Maria Anna Schwegelin îşi
pierduse slujba, după ce logodnicul ei rupsese logodna. Femeia a fost dusă la
un azil de săraci, unde a fost supusă unui tratament inuman din partea unui
îngrijitor. După mai multe certuri şi proteste, îngrijitorul a acuzat-o ca
fiind de partea diavolului şi a înfierat-o ca „vrăjitoare".
Sfârşitul imperiului
Napoleon desfiinţează multe principate
clericale mici. Eşecul Austriei îi determină după 1801 pe prinţii germani
importanţi să ceară independenţa faţă de Sfântul Imperiu Roman.
Principatele clericale ale imperiului se
aflau şi ele sub conducere absolutistă. De obicei, conducătorul era un
prinţ-episcop care avea atât autoritate spirituală, cât şi seculară asupra
ţinutului său. Episcopii catolici şi protestanţi proveneau din casele regale
conducătoare sau din familii nobile importante şi deţineau mai multe dioceze.
Zona catolică din sud-vestul Germaniei
era controlată de familia Schonborn. După 1719, Lothar Franz, cancelar imperial
şi, din 1694, elector de Mainz, acordă cele mai importante episcopii celor
patru nepoţi ai săi: Johann Philipp Franz, în Würzburg, Friedric Karl în
Bamberg şi Würzburg, cardinalul Damian Hugo, în Speyer şi Konstanz, iar Franz
Georg elector, în Trier. Aceştia îşi construiesc reşedinţe la Würzburg şi
Bamberg şi ridică palatele Bruchsal şi Pommersfelden, conducând într-o manieră
care avea să rămână cunoscută sub numele de absolutism luminat.
În timp ce prinţii de pe Rin sunt
îndepărtaţi de armatele Revoluţiei Franceze după 1792, alţi prinţi germani se
aliază cu succes cu Napoleon pentru a slăbi influenţa austriacă. După tratatul
de la Lunéville din anul 1801 dintre Franţa şi Austria, care desfiinţa Sfântul
Imperiu Roman, electorul de Mainz şi cancelarul imperial, Karl Theodor, baron
de Dalberg, desfiinţează Dieta la 25 februarie 1803. Partea vestică a Rinului
este anexată de Franţa; multe dintre principatele mici dispar, însă prinţii
germani cei mai importanţi primesc compensaţii, iar domeniile lor sunt extinse
pe cheltuiala oraşelor-stat şi prin revendicarea pământurilor Bisericii. După
înfrângerile ulterioare, Francisc II al Austriei renunţă la coroana Sfântului
Imperiu Roman şi îl declară dizolvat.
Războaiele napoleoniene au avut un
impact pe termen lung asupra hărţii politice a Germaniei, consolidând ceea ce
până atunci fusese doar o adunătură de state mici, mai puţine la număr, dar mai
mari şi mai puternice.
Ascensiunea Austriei de la Leopold I la Carol VI
Sub Leopold I şi fiii acestuia, puterea
Austriei în Europa creşte. Sub comanda talentatului general, prinţul Eugeniu de
Savoia, forţele austriece opresc înaintarea turcilor otomani, reuşind chiar
să-i alunge. Între timp, împăraţii reuşesc să ţină Franţa sub supraveghere.
Dacă Ferdinand III (împărat din 1637)
conducea peste un imperiu distrus de Războiul de 30 de Ani, sub fiul său,
Leopold I devenit împărat în 1658, Austria începe să se dezvolte. Mai întâi,
Leopold este nevoit să înfrângă puternica armată turcă care înaintase din
Balcani, iar în anul 1683 ajunsese la porţile Vienei. Armata imperială condusă
de Carol V de Lorena şi de regele polonez Jan III Sobieski salvează oraşul.
Armata turcă e împinsă înapoi, după o victorie obţinută cu mult greu în bătălia
de la Kahlenberg. Astfel, Leopold se proclamă „învingător al turcilor", în
1696 va începe construcţia reşedinţei imperiale, palatul Schonbrunn.
În ciuda victoriei de la Viena, Leopold
este încă obligat să lupte în război pe două fronturi, înfruntă pretenţiile
Franţei la hegemonie în vest şi în nordul Italiei, iar în est continuă să lupte
împotriva turcilor, care se aliaseră cu Franţa. Excelentul său general, prinţul
Eugeniu de Savoia, îşi dovedeşte calităţile şi îi înfrânge pe turci la Senta,
pe râul Tisa, în anul 1697. După Pacea de la Karlowitz (1699), dictată de
împărat, Austria preia de la otomani toată Ungaria, Transilvania şi Croaţia. În
1717, când izbucneşte un nou război, Eugeniu de Savoia cucereşte Belgradul.
Prin Pacea de la Passarowitz (1718) care a urmat, Serbia revine Austriei şi,
astfel, se încheie definitiv înaintarea Imperiului Otoman.
În anul 1705, Leopold este urmat la tron
de fiul său mai mare, Iosif. Ca Iosif I acesta reorganizează administraţia şi
înăbuşă răscoalele din regatul Ungariei, unde nobilimea maghiară încerca să-şi
păstreze autonomia şi vechile privilegii. După moartea lui, în 1711, coroana
imperială este încredinţată fratelui său, Carol VI, care până atunci deţinuse
tronul Spaniei.
Sub Carol VI, puterea economică şi
militară a Austriei creşte. Deoarece nu avea moştenitori fii, principala
preocupare a acestuia după 1713 era să-i convingă pe prinţii germani să-i recunoască
Sancţiunea pragmatică prin care schimba regulile succesiunii pentru a
asigura coroana fiicei sale, Maria Tereza. Pentru a o obţine, împăratul face
concesii, însă Prusia şi Bavaria găsesc destule motive pentru a încălca
acordul.
Austria sub Maria Tereza şi Iosif II
Maria Tereza a apărat Imperiul
Habsburgic de Prusia şi a introdus reforme accelerate de fiul ei, Iosif II, în
spiritul absolutismului luminat.
În 1740, Maria Tereza moşteneşte tronul
Boemiei şi Ungariei. Imediat începe să-şi apere dreptul nativ împotriva regelui
Frederic III al Prusiei, care anexează Silezia, şi a lui Carol Albert de
Bavaria, care ocupă Boemia. În Războiul de succesiune pentru Tronul Austriei (1740-1748),
aceasta îi alungă pe bavarezi din Boemia. În anul 1745, Frederic II recunoaşte
alegerea soţului Mariei Tereza, Francisc Ştefan de Lorena, drept Sfântul
împărat Roman Francisc I. Perechea regală, împreună cu cei 16 copii ai lor,
înfiinţează Casa de Habsburg-Lorena.
Maria Tereza urmăreşte să uniformizeze
şi să centralizeze Austria prin reforme precaute. Reorganizează sistemul
juridic şi îmbunătăţeşte sistemul educaţional prin reforma generală a şcolilor
din anul 1774. Împreună cu prinţul Kaunitz, cancelar de stat, şi în alianţă cu
Franţa şi Rusia, încearcă să recucerească Silezia de la Prusia, în Războiul de
7 Ani (1756-1763). Însă războiul este un eşec, iar Tratatul de la Hubertusburg
lasă ţara în ruină financiară.
După moartea lui Francisc, fiul cel mai
mare al acestuia, Iosif II devine regent al Austriei, însă preia cu adevărat
puterea abia în anul 1780. Puternic influenţat de ideile iluministe, acesta
întreprinde o serie de reforme liberale, cum ar fi abolirea torturii şi a
iobăgiei, libertatea completă a tiparului, emanciparea evreilor şi diminuarea
fastului de la Curte. Prin Edictul de toleranţă (1781), Iosif garanta
libertatea religioasă absolută, iar mai târziu înfiinţează şcoli şi orfelinate,
însă planurile sale ambiţioase de reformă se bazau prea mult pe autoritatea
centrală, într-un stat multietnic în care privilegiile speciale pentru regiuni
şi grupuri nu puteau fi nesocotite. Astfel, încercările pripite ale lui Iosif
de a impune idei luminate prin mijloace despotice au întâmpinat imediat
opoziţie, iar ambiţiile sale radicale au suferit eşec în scurt timp. Fratele şi
succesorul său Leopold II este mai precaut, însă încearcă să menţină direcţia
generală de reformă. Cu toate acestea, în anul 1806, fiul său, Francisc II,
este obligat să renunţe la coroana imperială a Sfântului Imperiu Roman.
Edictul de
toleranţă al lui Iosif II din 21 decembrie 1781
Fragment
„Fiind ferm convinşi că toate
constrângerile care violează conştiinţa oamenilor sunt foarte dăunătoare şi că,
dimpotrivă, marele avantaj al religiei şi al statului provine din toleranţă,
aşa cum este propovăduită de iubirea creştină, am hotărât să aplicăm neabătut
aceste valori în toate ţinuturile noastre ereditare."
Ascensiunea Prusiei
După ce familia de Hohenzollern se
stabileşte în Brandenburg, Marele Elector Frederic Wilhelm transformă regiunea
într-una dintre forţele cele mai importante ale imperiului. Fiul său, Frederic
I, asigură statutul legal al conducătorilor Prusiei.
În 1411, regele Sigismund numeşte
familia Margrave de Nürnberg, din Casa de Hohenzollern, guvernatoare a
provinciei Brandenburg. Patru ani mai târziu, îi garantează titlul de elector.
Primii conducători şi-au impus rapid autoritatea în oraş. Ioachim II se alătură
mişcării de Reformă în anul 1539, însă, asemenea succesorului său, rămâne de
partea împăratului. Ascensiunea Brandenburgului începe odată cu Ioan Sigismund,
care în 1613 se converteşte la calvinism. În 1614 obţine Cleves, Mark şi
Ravensberg pe Rin, în timpul disputei asupra succesiunii Jülich-Cleves. În 1618
moşteneşte ducatul Prusiei, întemeiat în 1525 pe teritoriile deţinute cândva de
Ordinul teuton.
Teritoriul Brandenburgului este devastat
de Războiul de 30 de Ani, trupele ambelor părţi tranzitându-l către câmpiile de
luptă. După ce Marele Elector Frederic Wilhelm preia puterea în 1640, începe
perioada de reconstrucţie. După centralizarea sistemului de impozitare, acesta
îşi extinde teritoriile (Pomerania de Est, Minden şi Halberstadt), şi încearcă
să dezbine Franţa. În 1675 înfrânge armata suedeză la Fehrbellin şi o alungă
din Germania, cucerind Pomerania suedeză şi Rügen. Edictul său de toleranţă de
la Potsdam (1685) reprezintă un punct de reper important şi deschide drumul
pentru primirea hughenoţilor izgoniţi din Franţa. Conducătorul absolutist lasă
succesorilor săi un stat centralizat, cu o armată puternică, pe cale să devină
una dintre marile puteri europene.
Fiul său Frederic III, împreună cu soţia
sa, prinţesa guelfă Sofia Charlotte, transformă ţara într-un stat baroc
strălucitor. Promovează artele, construiesc palate (cum ar fi palatul
Charlottenburg din Berlin) şi înfiinţează universităţi. În schimbul sprijinului
militar acordat împăratului în timpul Războiului de Succesiune pentru Tronul
Spaniei, primeşte statutul regal pe care şi-l dorise. Frederic I este încoronat
la 18 ianuarie 1701, la Konigsberg, marcând instaurarea unei noi dinastii
puternice în Europa.
Hughenoţii
Când Marele Elector Frederic Wilhelm i-a
invitat pe hughenoţi să se stabilească în oraşe şi în regiunile nelocuite din
Brandenburg-Prusia, peste 20.000 de oameni au răspuns la această invitaţie. În
anul 1700, reprezentau deja o treime din populaţia Berlinului. Printre ei se
aflau meşteşugari, care au adus cu ei meserii noi din Franţa, dar şi negustori
bogaţi, care au dezvoltat legăturile comerciale internaţionale ale oraşului,
contribuind la o creştere semnificativă a economiei prusace.
Prusia sub Regele-Sergent şi Frederic cel Mare
Prin crearea unei administraţii
centralizate eficiente şi a unei armate puternice, Regele-Sergent, Frederic
Wilhelm I şi fiul său, despotul luminat Frederic cel Mare, transformă Prusia
într una dintre cele mai mari puteri ale Europei.
În anul 1713, Frederic Wilhelm I,
„Regele-Sergent", urcă pe tron. Este hotărât să întărească moştenirea
lăsată de tatăl său, continuând reformele care aveau să crească puterea şi
prestigiul dinastiei sale. Puritan rigid cumpătat, urmărea introducerea disciplinei
marţiale şi în alte aspecte ale statului. Economia mercantilă era obligată să
servească interesele forţelor militare. În anul 1717 introduce educaţia primară
obligatorie şi interzice pedepsirea fizică a iobagilor. În politica externă,
Frederic Wilhelm era pragmatic, menţinând alianţa cu Anglia hanovriană în ciuda
antipatiei personale faţă de conducătorii ei şi ocupând fosta Pomeranie suedeză
în anul 1720 fără să întâmpine rezistenţă. În 1732 le permite protestanţilor
din Salzburg, care fuseseră alungaţi din Austria, să se stabilească în regiune,
fapt şi care a dus la un salt al economiei prusace. „Cel mai mare rege autohton
al Prusiei" a determinat caracterul statului prusac până în sec. XIX.
Fiul său, Frederic II (cel Mare), în
ciuda conflictelor majore din tinereţe cu tatăl său, păstrează sistemul de
guvernare al lui Frederic Wilhelm, însă, în acelaşi timp, este un susţinător
pasionat al iluminismului şi al esteticii franceze. Ca „filozoful de la
Sanssouci" şi ca flautist talentat, s-a înconjurat de cei mai importanţi
gânditori şi artişti, printre care Voltaire. De asemenea, foloseşte armata
pentru a extinde teritoriul Prusiei, cucerind Silezia de la Austria în timpul
Războiului de Succesiune pentru Tronul Austriei (1740-1748). În timpul
Războiului de 7 Ani (1756-1763), Prusia ajunge în pragul distrugerii prin alianţa
Austriei cu Franţa, Rusia şi Saxonia, fiind salvată doar de moartea împărătesei
Elisaveta a Rusiei în 1762. În 1772, Prusia participă, împreună cu Rusia şi
Austria, la prima împărţire a Poloniei. Pe plan intern, Frederic implică
aristocraţia în conducerea statului şi a armatei şi îmbunătăţeşte sistemul
educaţional. Costul războaielor lui era suportat de supuşi, însă a transformat
Prusia într-o putere dominantă, dând naştere „mitului prusac".
Frederic cel
Mare, 1743
Fragment
În ceea ce mă priveşte, sper că
posteritatea va şti să facă diferenţa între filozof şi prinţ, între nobil şi
politician. Recunosc: e greu pentru cel prins în marea politică europeană să
îşi păstreze caracterul sincer şi neprihănit.
