IV.4. Războul de Treizeci de Ani
1618-1648
În Războiul de 30 de Ani, tensiunile tot
mai mari dintre Sfântul împărat Roman şi puterile catolice, pe de o parte, şi
regiunile şi statele protestante, pe de altă parte, au condus la violenţe.
Conflictul a început în Boemia, însă curând s-a răspândit în tot imperiul,
implicând aproape toate puterile europene. Spania a sprijinit relaţiile sale
catolice, Danemarca şi Suedia au fost de partea protestanţilor, iar Franţa era
interesată în principal de slăbirea puterii Habsburgilor. În Sfântul Imperiu
Roman, mai ales în Boemia, regiuni întregi sunt devastate de trecerea armatelor
care au terorizat populaţia locală, ocupându-le teritoriile.
Etapa Palatino-Boemiană (1618-1623)
În Boemia, prinţii locali îl înlătură pe
Habsburgul Ferdinand II şi îl aleg rege pe contele elector palatin, acesta
fiind înlăturat curând de Liga Catolică.
Neavând moştenitori, împăratul Matthias,
care în anul 1612 i-a urmat la tron fratelui său Rudolf II, încredinţează
coroana Boemiei (1617) şi Ungariei (1618) vărului său Ferdinand II. Prinţii
locali din Boemia, în mare parte protestanţi, se temeau că Ferdinand, care avea
educaţie iezuită, va suspenda Scrisoarea de majestate din anul 1609. Aceasta
stipula faptul că toţi supuşii trebuie să se bucure de libertatea conştiinţei
în problemele religioase. Insistând asupra dreptului de a-şi alege liber
regele, prinţii îl înlătură pe Ferdinand, iar în anul 1618 îl aleg în locul lui
pe conducătorul Uniunii Protestante, electorul Frederic V al Palatinatului.
Această alegere duce la o duşmănie aprinsă între partidele religioase ale
aristocraţiei boemiene. La 23 mai 1618, protestanţii îi aruncă pe guvernatorii
imperiali catolici Slawata şi Martinez şi pe un secretar pe fereastra
Castelului din Praga (defenestrarea), provocându-i astfel pe Habsburgi. Acum
începe o confruntare violentă.
Ferdinand îl trimite în Bavaria pe vărul
său, ducele Maximilian al Bavariei, conducător al Ligii Catolice, cu trupele
sub comanda generalului bavarez Tilly. La 8 noiembrie 1620, trupele Ligii le
înfrâng pe cele ale prinţilor protestanţi în Bătălia de la Muntele Alb, de
lângă Praga. Frederic V, poreclit „regele iernii" pentru scurta sa domnie,
este obligat să fugă în Olanda. În Boemia este organizat un tribunal, iar 21 de
conducători ai revoltei sunt executaţi, în timp ce un număr mare de proprietăţi
ale protestanţilor sunt confiscate. Coroana Boemiei devine proprietatea Casei
de Habsburg până în anul 1918.
În anul 1622, trupele Ligii Catolice
împreună cu cele ale Spaniei ocupă Palatinatul, iar în 1623 îl numesc pe
Maximilian elector palatin, ceea ce duce la schimbarea raporturilor de putere
în Colegiul electoral, în favoarea catolicilor. Protestanţii din imperiu se
simt provocaţi şi ameninţaţi.
Mutter Courage
de Bertolt Brecht
N-o să te las să strici războiul pentru
mine. / Se spune că acesta îi ucide pe cei slabi, dar aceştia sunt ucişi şi în
timp de pace. / Doar că războiul îi hrăneşte mai bine pe ai lui, / iar dacă
scoate ce e mai bun din tine / atunci pur şi simplu nu eşti acolo pentru
victorie. / Războiul nu este nimic mai mult decât afaceri, / însă cu gloanţe în
loc de caşcaval.
Războiul Danez (1625-1629)
Danemarca se aliază cu protestanţii din
Saxonia Inferioară şi luptă împotriva unui atac dinspre nord al trupelor
imperiale conduse de Wallenstein.
În bătălia împotriva lui Frederic V,
generalul Tilly înaintează în Westfalia. Protestanţii din Germania de Nord,
temându-se de o dominaţie catolică, îşi pregătesc trupele sub Ernst de Mansfeld
şi Cristian de Brunswick-Wolfenbüttel. Astfel, războiul începe să se
răspândească şi în afara Boemiei. Cristian IV al Danemarcei conduce forţele
protestante, împreună cu ducele von Holstein, cel mai important prinţ
protestant din Saxonia Inferioară.
De partea catolicilor începe ascensiunea
lui Albrecht von Wallenstein. Aristocratul boem se convertise la catolicism,
obţinuse o avere imensă prin vânzarea bunurilor confiscate de la protestanţi şi
îşi oferise serviciile împăratului. Strateg excelent, îşi creează rapid renumele
de comandant militar. Wallenstein înaintează cu armata sa către Germania de
Nord, unde îl înfrânge pe Ernst de Mansfeld la Podul Dessauer, la 25 aprilie
1626. La scurt timp după aceea, pe 27 august 1626, Tilly îl înfrânge pe
Cristian IV în Bătălia de la Lutter am Barenberg.
În anul 1626, Wallenstein, acum
comandant al armatei imperiale şi duce de Friedland, împreună cu Tilly, pornesc
să cucerească Holstein, Schleswig şi Jutland, alungându-i pe ducii de
Mecklenburg şi confiscându-le pământurile. Regele danez este obligat să accepte
Pacea de la Lübeck din anul 1629. Ferdinand II se afla acum la apogeul puterii
sale, iar la 6 martie 1629 decretează Edictul de Restituire, prin care cerea ca
protestanţii să înapoieze toate pământurile bisericeşti secularizate şi
recatolicizarea activă a regiunilor imperiale. Însă pretenţiile draconice ale
lui Wallenstein i-au alarmat pe mulţi; în 1630, la Dieta de la Regensburg,
inamicii şi rivalii lui, mai ales Maximilian de Bavaria, conspiră pentru
înlăturarea acestuia din postul de comandant al armatelor imperiale.
Albrecht Eusebius
von Wallenstein (1583-1634)
Wallenstein era convins de influenţa
astrelor asupra sorţii sale. L-a solicitat pe faimosul astrolog Johannes Kepler
să-i întocmească horoscopul.
Războiul Suedez (1630-1635)
Ascensiunea protestanţilor germani îl
determină pe regele suedez să ia măsuri. După un marş triumfător prin Germania,
regele Gustav II Adolf este ucis în bătălia de la Lütren.
Suedia era alarmată de înaintarea
puterii imperiale în nordul Germaniei şi în regiunea baltică, unde, prin Pacea
de la Lübeck din 1629, Cristian IV al Danemarcei se obligase să nu intervină.
Temându-se pentru hegemonia sa asupra nordului, regele luteran suedez Gustav II
Adolf promovează cauza protestanţilor germani. În anul 1630, încurajat şi
sprijinit financiar de cardinalul Richelieu al Franţei, care dorea, de
asemenea, să reducă influenţa imperială, Gustav înaintează spre sud şi începe
marşul prin Germania. Armata suedeză era o unitate de luptă formidabilă şi
foarte disciplinată. Forţele imperiale conduse de generalul Tilly nu erau
suficient de puternice şi sunt înfrânte de către forţele aliate suedeze şi
saxone în bătălia de la la Breitenfeld, pe 17 septembrie 1631.
De la Mainz, Gustav se îndreaptă spre
sud în vara anului 1632, pentru a ocupa Augsburgul, iar în mai 1632 se mută în
reşedinţa de la München a electorului Maximilian, care fugise la Nürnberg. München
oferă sume foarte mari pentru a împiedica armatele suedeze şi saxone să
jefuiască oraşul, însă multe biserici şi mănăstiri din sudul Germaniei sunt
devastate de soldaţii suedezi.
Astfel, împăratul nu are de ales şi îl
numeşte din nou pe Wallenstein comandant al trupelor. Acesta barează sprijinul
suedez în sudul Germaniei şi îl obligă pe Gustav să-l înfrunte în Saxonia. În
bătălia de la Lutzen din 16 noiembrie 1632, Gustav este ucis, iar protestanţii
triumfă. Cancelarul suedez Axei Oxenstierna nu poate menţine unitatea alianţei
protestante, deoarece Wallenstein şi comandantul saxon Hans Georg von Arnim
negociază pacea în secret. Comportamentul ciudat al lui Wallenstein, care
probabil dorea să se alăture trupelor protestante sub Bernhard von Weimar, îl
convinge pe împăratul Ferdinand de trădarea comandantului său şi el îşi dă
acordul pentru asasinarea acestuia în Eger de către un grup de ofiţeri.
Înfrângerea ulterioară a lui Weimar şi a
suedezilor la Nordlingen culminează cu Pacea de la Praga, din 30 mai 1635,
dintre împărat şi majoritatea prinţilor protestanţi din imperiu. Ferdinand
abrogă Edictul de Restituire şi toate părţile acceptă expluzarea forţelor
străine şi a mercenarilor din imperiu. Uzura cauzată de război a dus la acceptarea
păcii de către toate părţile.
De la etapa franco-suedeză la Pacea din Westfalia (1635-1648)
Franţa a pus la cale continuarea
războiului. Ultima etapă a fost devastatoare pentru populaţia civilă, până când
în 1648 prin Pacea din Westfalia s-a pus capăt conflictului.
Sfârşitul războiului în Germania nu era
în avantajul Franţei, deoarece continuarea lui o sleia de puteri pe rivala
acesteia, Casa de Habsburg. Cardinalul Richelieu al Franţei continuă să-i
sprijine cu sume mari pe comandanţii protestanţi şi-i îndeamnă să continue
războiul. Dar, în pofida acestui sprijin, generalul suedez Johan Baner înfrânge
forţele imperiale la Wittstock, în 1636, şi la Chemnitz, în 1639. Ducele
Bernhard de Saxa-Weimar triumfă în faţa trupelor imperiale la Rheinfelden, în 1638.
În 1645, suedezii ajung în Viena, în timp ce trupele franceze sunt silite să se
retragă în Bavaria.
După trei decenii de război, imperiul e
devastat. Regiuni întregi din nordul Germaniei, Palatinatul şi Brandenburg sunt
depopulate şi pustiite şi vor rămâne aşa pentru mult timp. În unele părţi ale
imperiului, jumătate din populaţie murise. Oraşe prospere fuseseră reduse la
orăşele sau chiar sate mai mari. Locuitorii, mai ales ţăranii, înduraseră
chinuri groaznice: tortură, foamete şi boală. Grupuri de oameni disperaţi
hoinăresc prin Germania, cerşind şi furând.
Între anii 1644-1648, reprezentanţii
tuturor puterilor iau parte la negocierile de pace de la Münster şi Osnabrück,
care, după discuţii lungi şi dure, aveau să ducă la Pacea din Westfalia. Bavaria
păstrează titlul de palatin elector, fiind creat al optulea electorat pentru
fiul reinstituit al „regelui iernii". Elveţia şi Olanda se retrag oficial
din Alianţa Imperială, iar puterea împăratului era restricţionată la Ungaria şi
Boemia, teritoriile sale ereditare. Prinţii din imperiu îşi sporesc
considerabil puterea şi creează propria alianţă de state suverane, în care
împăratul de această dată are doar atribuţii nominale de conducător. Adevăraţii
învingători erau Franţa şi Suedia, care obţin teritorii noi şi îşi întăresc
statutul de mari puteri europene. De asemenea, Olanda profită de slăbirea
imperiului. Pacea din Westfalia stabileşte principiul conform căruia un stat nu
are dreptul să intervină în problemele altui stat sub pretextul diferendelor religioase.
Cântec de slavă pentru
pace,
de Paul Gerhard
Slavă lui Dumnezeu!
Un cuvânt nobil de pace
şi bucurie răsună,
Încremenind de acum înainte
Lăncile, săbiile şi crimele.
Fă-ţi curaj şi ia din nou coarda
Şi cântă: O, Germanie şi
fredonează cântece,
Într-un cor vesel
Într-un cor vesel
Înalţă bucuria către Dumnezeu şi spune
Doamne, mila şi bunătatea Ta rămân
veşnice.
