IV.3. Originea şi evoluţia Reformei
Reforma a fost provocată de abuzurile
Bisericii Romano-Catolice de a vinde „indulgenţe" care promiteau
absolvirea de pedeapsa pentru păcate, în viaţa veşnică. Biserica s-a îmbogăţit
prin vânzarea iertării spirituale, o practică ce a ajuns la punctul culminant în
sec. XVI, când papalitatea a folosit profiturile pentru a reconstrui Bazilica
Sfântul Petru din Roma, fapt ce l-a determinat pe călugărul augustin Martin
Luther, în 1517, să critice învăţăturile fundamentale ale Bisericii. El
contraargumenta conceptul de salvare cumpărată prin acela al mântuirii prin
credinţă, respingând rolul decisiv atribuit Bisericii prin administrarea
tainelor. Reformaţii au cerut secularizarea averilor clerului, introducerea
limbilor naţionale în serviciile de cult, declarând Biblia singurul izvor al
credinţei. Ei au câştigat mulţi adepţi şi au creat comunităţi şi biserici
protestante în toată Europa.
Pornind din Germania, mişcările de
Reformă s-au răspândit în sec. XVI în toată Europa. În multe cazuri, acestea
erau fundamental diferite de învăţăturile lui Luther. Biserica luterană a
câştigat adepţi mai întâi în Scandinavia şi în statele baltice, dar şi în
Imperiul German, în timp ce învăţăturile lui Jean Calvin s-au răspândit din
Elveţia în Franţa, Olanda, Anglia, Scoţia, Polonia, Ungaria şi în alte regiuni.
Baza teologiei calviniste era doctrina predestinării absolute şi graţia divină
irezistibilă: Dumnezeu stabilea de la bun început dacă un individ era salvat
sau damnat. Calviniştii credeau că natura acestei selecţii, deşi inflexibilă,
era detectabilă prin circumstanţele vieţii, bogăţiei şi norocului fiecărui om.
Această doctrină a avut o importanţă semnificativă în dezvoltarea Europei
Occidentale şi a Americii de Nord.
În Anglia, Reforma a căpătat o formă
unică prin crearea Bisericii Anglicane. Aceasta şi-a dobândit structura legală
în 1534, prin desemnarea lui Henric VIII drept capul suprem al Bisericii, prin
Actul de supremaţie.
În Franţa, hughenoţii şi-au formulat
doctrina în 1558, la primul conciliu naţional din Paris. Reforma franceză şi-a
găsit susţinători mai ales din rândurile nobilimii, care era nemulţumită de
stricteţea monarhiei catolice. După masacrul hughenoţilor din Noaptea Sf.
Bartolomeu, în 1572, a izbucnit războiul civil. Persecuţia a dus în cele din
urmă la emigrarea a 200.000 de hughenoţi în 1685.
De asemenea, au apărut şi mişcări
spirituale mai mici, cum ar fi cea a anabaptiştilor, care promova baptismul
drept un „botez conştient al credinţei la o vârstă adultă" şi o
proprietate comunală.
BIOGRAFII: REFORMAŢII
Martin Luther (1483-1546)
Călugăr augustin din 1506 şi preot.
Profesor de exegeză a Bibliei la Universitatea din Wittenberg din 1512. În 1517
face publice cele 95 de teze prin care cere reforma Bisericii. În centrul
teologiei sale se aflau suferinţa şi moartea lui Hristos şi doctrina salvării
umanităţii prin credinţă. Traduce Biblia în limba germană şi scrie Liturghia
Germană. În 1525 se căsătoreşte cu fosta călugăriţă Katharina von Bora. A fost
condamnat la ardere pe rug de către Vatican, fiind salvat de la moarte de
prinţul elector Frederic Înţeleptul.
Ulrich Zwingli (1484-1531)
Pastor în Glarus între 1506-1516, este
hirotonisit preot în 1518 la Zürich. Aici conduce Reforma începând cu 1524.
Considerase prezenţa lui Hristos ca simbolică, prin împărtăşanie, fapt care
duce la despărţirea de luterani. Înfiinţează Biserica Reformată. Deţine funcţia
de capelan al armatei protestante elveţiene. Este ucis în 1531, în bătălia de
la Kappel dintre cantoanele adepte ale doctrinei sale şi cele catolice.
Philipp Melanchthon (iniţial Schwarzert)
(1497-1560)
În 1518 predă greaca la Universitatea
din Wittenberg şi este unul dintre primii susţinători ai lui Luther. Scrie
numeroase lucrări teologice despre Reformă. Este autorul Confesiunii de la
Augsburg şi anticipează reordonarea bisericilor regionale. După moartea lui
Luther, devine conducătorul spiritual al luteranilor şi caută reconcilierea cu
catolicii şi calviniştii. Încearcă să integreze ideile umaniste în Reformă.
Johannes Bugenhagen (1485-1558)
În 1509 este hirotonisit preot. Ulterior
predă studiul Bibliei într-un seminar. În 1521 se mută la Wittenberg şi devine
preot paroh, profesor de teologie şi confesorul lui Martin Luther. Este
organizatorul principal al bisericii în timpul Reformei. Înfiinţează cele mai multe
biserici reformate din nordul Germaniei, Danemarca şi Norvegia.
Erasm din Rotterdam (Desiderius Erasmus,
cca 1466-1536)
Născut ca fiu nelegitim al unui preot
din Rotterdam. În 1492 este hirotonisit preot. Activează ca teolog cu
influenţă, ca filolog şi publicist. Critică laicizarea bisericii şi cultul
relicvelor. Ca umanist, promovează toleranţa şi liberul arbitru al fiecărei
persoane, dar se opune concepţiei despre predestinare a lui Martin Luther.
Evită să se alinieze la vreuna dintre cele două direcţii ale Schismei, însă, ca
rezultat, va fi atacat din ambele părţi.
Thomas Münzer (cca 1490-1525)
Studiază la Wittenberg, unde îl
întâlneşte pentru prima dată pe Luther. În 1520 începe să propovăduiască la
Zwickau. În 1523 se mută la Allstedt, iar în 1524 se separă de Luther, datorită
diferenţelor în ceea ce priveşte ideile populiste social-revoluţionare ale
acestuia. Ca predicator şi propagandist, joacă un rol important în convingerea
ţăranilor turingieni, devenind mai târziu liderul acestora. Este capturat de
forţele catolice în Bătălia de la Frankenhausen din 1525, torturat şi apoi
ucis.
Jean Calvin (1509-1564)
Reformator religios şi scriitor francez.
Studiază dreptul la Paris. Din 1536 predicator şi organizator al Bisericii la
Geneva, fiind izgonit de aici în 1538, după încercarea de a introduce o
conducere teocrată. În 1541 revine la Geneva şi reuşeşte să înfiinţeze propria
biserică reformată. Aprobă poziţia lui Zwingli cu privire la împărtăşanie şi
promovează conceptul unei predestinări duale a omenirii, fie binecuvântare, fie
damnare. Promovează o concepţie austeră şi pesimistă asupra naturii umane,
conturează noţiunea de „etică de lucru protestantă".
Johannes Oecolampadius (iniţial
Husschin) (1482-1531)
Din 1506 este tutorele prinţilor
Palatinatului Electoral. În 1515 devine colegul umanistului Erasm din Rotterdam.
În 1522 este preot paroh, predicator şi profesor la Basel, unde introduce
Reforma între 1528-1529. Este unul dintre cei mai importanţi teologi ai
Reformei din Elveţia. Preia rolul de conducător în numeroase dispute teologice
şi lucrează, alături de Zwingli, ca lider al Reformei elveţiene.
Martin Bucer (1491-1551)
În 1506 se alătură Ordinului dominican,
iar în 1518 devine adept al Reformei. Lucrează ca pastor şi reformator în
Strasbourg, centru al Reformei timpurii. Validează percepţia lui Zwingli şi a
lui Calvin asupra împărtăşaniei. Se alătură baptiştilor în anumite probleme
teologice, susţinând totodată unitatea doctrinară între grupările religioase
ale Reformei. În 1549 este izgonit din Strasbourg din Ordinul Sfântului împărat
Roman. Se refugiază în Anglia, la invitaţia arhiepiscopului de Canterbury.
John Knox (1514-1572)
În 1536 este hirotonisit preot, iar în
1546 devine susţinător al Reformei. Din 1549 lucrează ca predicator reformat în
regiunea de graniţă dintre Anglia şi Scoţia. În 1554 fuge din calea restaurării
catolice din Anglia, refugiindu-se la Geneva, unde locuia Calvin. În 1559 se
întoarce la Edinburgh ca preot şi predicator, reuşind să pună bazele
calvinismului în Scoţia. În 1560 scrie lucrarea Confessio Scoţia
(Confesiunea scoţiană) pentru biserica scoţiană de orientare calvinistă.
Reforma: Cronologie (1517-1685)
1517-1521
1515-1516: Martin Luther: Întemeietorul protestantismului german
susţine că reabilitarea omului este datorată exclusiv graţiei divine şi nu
faptelor sale. Acesta este mesajul fundamental al teologilor reformatori.
Primăvara lui 1517: Călugărul dominican Johann Tetzel comercializează
indulgenţe în Brandenburg, Mecklenburg şi în Saxonia, pentru a finanţa
reconstrucţia bazilicii Sf. Petru din Roma.
13 octombrie 1517: Martin Luther îşi publică cele 95 de teze, în care
condamnă vânzarea indulgenţelor. Evenimentul este considerat începutul
Reformei.
Aprilie 1518: Tetzel îl acuză pe Luther la o întâlnire din Frankfurt an
der Oder şi solicită dominicanilor să îl condamne pe Luther la Roma.
Iunie 1518: începutul procesului împotriva lui Luther, acuzat pentru
răspândirea noilor învăţături şi erezie.
Ianuarie 1519: Luther şi Karl von Miltitz, un diplomat papal, cad de
acord asupra unui moratoriu, Pactul Altenburg. Conform acestuia, părţile se
angajau să nu-şi facă publice părerile pe viitor. Profesorul de teologie Johann
Eck publică numeroase tratate polemice împotriva lui Luther.
Vara lui 1519: Disputa de la Leipzig stârneşte polemici între Luther şi
Eck. Luther pune sub semnul întrebării autoritatea absolută a papei.
28 iunie 1519: Carol Quintul este ales Sfânt împărat roman.
15 iunie 1520: Curia papală îl ameninţă pe Luther cu excomunicarea în
bula papală Exsurge Domine. Luther răspunde printr-un imn religios
sfidător, Către nobilitatea creştină de naţiune germană. Îl convinge pe
Thomas Münzer să adere la Reformă şi îl trimite să predice la Zwickau.
23 octombrie 1520: Încoronarea lui Carol Quintul împărat, la Aachen.
10 decembrie 1520: Luther arde bula papală şi câteva lucrări scolastice în
faţa Porţii Elster din Wittenberg, apogeul rupturii de Biserica Catolică.
5 ianuarie 1521: Luther este declarat eretic în bula papală de
excomunicare formală Decet Romanun Pontificem.
Aprilie 1521: Münzer intră în conflict cu Luther şi fuge din Zwickau în
Boemia.
17-18 aprilie 1521: Luther îşi apără poziţia la Dieta din Worms.
3 mai 1521: Frederic III (cel Înţelept) al Saxoniei, patronul şi
protectorul lui Luther pune în scenă o falsă răpire a lui Luther şi îl ascunde
ca Junker Jorg - cavalerul George - în castelul Wartburg de lângă Eisenach, în
Turingia. Luther petrece zece luni acolo lucrând la prima traducere a Noului
Testament din greaca veche în limba germană.
8 mai 1521: Edictul de la Worms îl declară pe Luther şi pe adepţii
săi în afara legii în imperiu.
Noiembrie 1521: Münzer redactează Manifestul de la Praga.
24 decembrie 1521: La Wittenberg se oficiază prima slujbă în limba germană. În
rândul adepţilor lui Luther au loc altercaţii. Se solicită tot mai multe
inovaţii revoluţionare în liturghie.
Martie 1518: Alături de Predica asupra indulgenţelor şi a graţiei,
Luther publică alte lucrări în care îşi explică viziunea şi îşi susţine tezele
prin referinţe biblice. Opiniile sale despre papă şi avuţia bisericii devin şi
mai radicale.
12-14 octombrie 1518: Luther este somat să apară în faţa delegatului papal
cardinalul Cajetan. Luther refuză.
1522-1525
Iarna lui 1522-1523: Revolta cavalerilor germani conduşi de Ulrich von Hutten
şi Franz von Sickingen.
1 martie 1522: Luther revine la Wittenberg. Aici ţine Predicile de
invocare, prin care susţine revendicările populaţiei Wittenbergului, condamnând
însă violenţa şi recurgerea la forţă. Se reformează organizarea serviciilor
liturgice.
29 ianuarie 1523: Reformatorul suedez Huldrych Zwingli îşi citeşte cele 67
de teze pentru Reformă la Dezbaterile de la Zürich.
Martie 1523: Münzer devine pastor la Allstedt, astăzi Anhalt, Saxonia,
şi introduce serviciul liturgic în limba germană. În acest scop creează o nouă
structură a slujbei.
Primăvara lui 1524: Münzer îşi strânge adepţii la Allstedt. Se desparte de
Luther din cauza dezacordurilor teologice.
Sfârşitul lui 1524: Primele revolte care anticipează Războiul ţărănesc au loc
în Nürnberg şi în Stühlingen, astăzi în Bavaria. Münzer ia legătură cu
anabaptiştii şi cu ţăranii rebeli din Germania superioară.
Începutul lui 1525: Ţăranii germani se organizează în alianţe.
16 aprilie 1525: Masacrul de la Weinsberg, condus de Iacob Rohrbach.
1525: După aderarea la Reformă, Albrecht von Brandenburg
secularizează posesiunile prusace ale Ordinului teutonilor.
Februarie 1525: Münzer devine pastor în Miihlhausen, Turingia, şi impune
o constituţie democratică radicală. A fost unul dintre conducătorii Războiul
ţărănesc din Turingia.
Sârşitul lui februarie, 1525: Sebastian Lotzer şi Christoph Schappeler, studenţi ai lui
Zwingli, redactează programul Războiului ţărănesc, denumit Cele douăsprezece
articole ale ţăranilor din Suabia. Îşi bazează revendicările pe evanghelii,
creând astfel o legătură cu Reforma lui Luther. Armata ţăranilor este înfrântă
în bătăliile de la Leipheim (4 aprilie), Wurzach (14 aprilie), Boblingen (12
mai) şi Zabern (16 mai).
15 mai 1525: Münzer este decapitat după înfrângerea armatei ţăranilor
în bătălia de la Frankenhausen. Războiul ţărănesc ia sfârşit.
13 iunie 1525: Luther o ia de soţie pe Katharina von Bora, o călugăriţă
care părăsise mănăstirea şi care îi va naşte şase copii.
1526-1542
1526: La Dieta de la Speyer se decide ca fiecare principe să
aplice Edictul de la Worms în teritoriile sale, în concordanţă cu propria
discreţie şi responsabilitate, dându-le astfel prinţilor mână liberă în
privinţa credinţei. Reorganizarea Bisericii începe în statele luterane. Luther
îşi redactează lucrările majore despre Reformă: Serviciul divin în limba
germană, Marele catehism şi Micul Catehism.
Primăvara lui 1529: Dieta de la Speyer declară nule deciziile din 1526.
Principilor li se solicită să susţină Edictul de la Worms şi să oprească toate
inovaţiile.
20 aprilie 1529: Principii luterani îşi publică protestul împotriva
anulării Dietei şi resping decizia majorităţii Dietei de la Speyer. Imperiul
este ameninţat de scindarea credinţei; funcţionarea Dietei este în pericol de asemenea.
1-4 octombrie 1529: Disputa dintre Luther şi Zwingli de la colocviul de la
Marburg.
25 iunie 1530: În timp ce Luther stă la castelul Coburg, îşi susţine
adepţii, mai ales pe Philipp Melanchthon, la Dieta de la Augsburg. Împăratul şi
statele catolice anulează documentul confesional evanghelic redactat de
Melanchthon - Confessio Augustana (Confesiunea de la Augsburg) - citită public
în faţa Dietei şi predată acesteia.
27 ianuarie 1531: Principii protestanţi se organizează în Liga de la Schmalkalden.
1533-1534: Anabaptiştii îl expulzează pe episcopul de Münster şi
instaurează o lege protestantă radicală.
1534: Jean Calvin aderă la Reformă şi fuge din Paris. Luther
termină traducerea Bibliei.
1534: Würtemberg şi Pomerania se alătură Reformei.
1535: Calvin scrie lucrarea sa majoră, Christianae
Religionis Institutio.
1536: Luther redactează Articolele de la Schmalkalden, pentru a
sprijini Liga de la Schmalkalden.
1539: Saxonia şi Brandenburg se convertesc la Reformă.
1541: Filip I de Hesse, membru al Ligii de la Schmalkalden,
încheie pace cu împăratul Carol Quintul.
1542: Calvin introduce o disciplină strictă în Biserica şi
comunitatea de la Geneva şi redactează Catehismul de la Geneva.
1545-1555
1545-1563: Conciliul de la Trent, întrunit de Papa Paul III,
stabileşte clar bazele teologice ale Bisericii Catolice.
18 februarie 1546: Luther moare la Eisleben, în prezent Saxonia-Anhalt.
1546-1547: Carol Quintul începe Războiul Schmalkaldic, cu sprijinul
financiar şi militar al papei.
24 aprilie 1547: Liga de la Schmalkalden este înfrântă de armata imperială
în bătălia de la Mühlberg şi se destramă. Carol Quintul îi declară în afara
legii pe conducătorii Ligii, Johann Frederic I cel Mărinimos al Saxoniei şi pe
Filip I de Hesse. Titlul electoratului saxon este transferat Ducelui Maurice de
Saxonia.
1548: Carol Quintul proclamă un decret numit Interimatul de la
Augsburg, stabilind un regim provizoriu în aşteptarea deciziilor definitive ale
conciliului.
1551: Mauriţiu de Saxonia, Wilhelm de Hesse şi Albert
Alcibiades îşi unesc trupele împotriva împăratului în Războiul Prinţilor, fiind
sprijiniţi de Franţa. Astfel, Carol Quintul este nevoit să se retragă.
1552: Ferdinand I, care devenise rege în 1531, recunoaşte
dreptul prinţilor protestanţi de a alege Reforma, prin Tratatul de la Passau,
anulând Interimatul de la Augsburg.
9 septembrie 1552: Carol Quintul fuge de la Innsbruck la Villach.
1555: După mulţi ani de lupte între adepţi şi opozanţi, Calvin
scrie lucrarea Institutio, în care propune o nouă doctrină.
25 septembrie 1555: Prin Pacea de la Augsburg dintre Ferdinand I şi clasele
Sfântului Imperiu Roman, adepţilor Confesiunii de la Augsburg li se asigură
păstrarea condiţiilor impuse. Prinţilor li se conferă statutul de jus
reformandi. Este recunoscută despărţirea catolicilor de protestanţi.
Perioada Reformei ia sfârşit.
1556: Carol Quintul abdică.
Contrareforma
1534: Ignaţiu de Loyola înfiinţează Ordinul iezuit la Paris.
Acesta devine reprezentantul principal al Contrareformei.
1545-1563: Conciliul de la Trent decide să lupte împotriva
protestantismului şi încearcă să definească o linie clară de demarcaţie între
Biserica Catolică şi alte confesiuni şi, în acelaşi timp, să reformeze Biserica
Catolică.
1552-1563: Petrus Canisius, primul iezuit german, înfiinţează
colegii catolice la Viena, München, Innsbruck, Dillingen, Würzburg, Augsburg şi
Trier.
1563: După Conciliul de la Trent, ducele Albert de Bavaria, cu
ajutorul iezuiţilor, ia măsuri violente împotriva nobilimii şi burghezimii protestante.
1575: Bavaria este din nou în întregime catolică.
1575-1580: Fulda, Eichsfeld, Würzburg şi Cologne redevin catolice.
1580: Clasele luterane ale Sfântului Imperiu Roman ajung la un
acord, în Cartea Concordiei, pentru crearea unei confesiuni doctrinare comune a
ortodoxiei luterane.
1582: Reforma calendarului gregorian introduce o nouă unitate
de măsură a timpului doar pentru catolicii europeni.
1582: Încercarea arhiepiscopului elector Gebhard Truchsess de
Waldburg de a transforma Cologne în electorat protestant este respinsă de papă,
de împărat, de Bavaria şi de Spania în Războiul de la Cologne.
cca 1600: Austria este recatolicizată.
1609: Sub conducerea lui 1608: Prinţii protestanţi din sudul şi
vestul Maximilian I al Bavariei, cele mai Germaniei, îşi unesc forţele într-o
Uniune multe clase catolice formează o Protestantă, condusă de Palatinatul alianţă
denumită Liga Catolică, electoral calvinist.
23 mai 1618: Revolta nobilimii boemiene culminează cu defenestrarea de
la Praga şi marchează începutul Războiului de 30 de Ani.
8 noiembrie 1620: Liga Catolică sub Johann Graf von Tilly înfrânge armata
palatino-boemă la Muntele Alb, lângă Praga.
1621: Ferdinand II subjugă nobilimea boemă şi începe
recatolicizarea ţării.
Reforma în Franţa şi Marea Britanie
1532: Henric VIII cere clerului englez să-l recunoască drept
capul Bisericii şi provoacă despărţirea de Roma.
Noiembrie 1534: Actul de supremaţie îi obligă pe toţi supuşii să depună
un jurământ pe noua constituţie a Bisericii şi pe succesiunea regală.
1547: Moare Henric VIII. Este urmat la tron de Eduard VI, al
cărui unchi, Eduard Seymour, duce de Somerset, devine regent.
1555: Maria I începe persecuţia sistematică a protestanţilor.
Aprilie 1559: Elisabeta I a Angliei, succesoarea surorii ei vitrege
Maria I din 1558, reînnoieşte Actul de Supremaţie din noiembrie 1534, trecând
Biserica Anglicană reinstituită sub Coroană, fiind împărţite astfel toate
titlurile ecleziastice. De asemenea, Elisabeta readuce Cartea de rugăciuni a
lui Eduard VI din anul 1549, care definea liturghia anglicană.
1559: Protestanţii francezi, hughenoţii, stabilesc regulile
bisericeşti la primul Conciliu naţional din Paris şi îşi lormulează prima dogmă
(Confessio Gallicana). În cea mai mare parte, preiau ideile reformatorului
Jean Calvin din Geneva.
24 august 1572: După căsătoria regelui hughenot Henric de Navarra (mai
târziu Henric IV al Franţei) cu Margareta, sora regelui francez Carol IX, are
loc Masacrul din noaptea Sf. Bartolomeu. Mii de hughenoţi sunt ucişi. Caterina
de Medici, mama lui Carol IX, ordonase asasinarea lui Gaspard de Coligny,
conducătorul hughenoţilor, apoi, anticipând posibilitatea unei acţiuni de
răzbunare, iniţiază masacrul hughenoţilor.
1574: După moartea lui Carol IX, fratele său Henric III devine rege.
1576: La Paris se înfiinţează Liga Catolică, sub conducerea
ducelui Henric de Guise. Deoarece Henric de Navarra este moştenitorul tronului
francez conform liniei de succesiune, Henric de Guise se aliază cu spaniolii
pentru a prelua coroana. Franţa este divizată în provincii catolice şi
hughenote între care izbucnesc războie civile.
8 februarie 1587: Elisabeta I ordonă execuţia reginei scoţiene Maria Stuart.
Maria respinsese pretenţiile engleze la coroană şi conspirase cu Spania
împotriva Elisabetei.
1593: Henric de Navarra, din 1589 rege al Franţei sub numele de
Henric IV, se converteşte la catolicism spunând „Parisul merită o
liturghie", pentru a fi recunoscut ca rege al Franţei.
Martie 1603: După moartea Elisabetei I, James VI al Scoţiei, fiul Mariei
Stuart, moşteneşte coroana engleză.
1562: Francisc II le promite hughenoţilor libertate religioasă
prin Edictul de la St. Germain. Masacrul de la Vassy porneşte Războaiele
religioase franceze.
Decembrie 1588: Henric III ordonă asasinarea ducelui de Guise.
13 aprilie 1598: Edictul de la Nantes pune capăt războaielor hughenote.
Henric IV conferă protestanţilor francezi drepturi politice egale şi
practicarea parţial liberă a religiei lor.
1685: Ludovic XIV anulează Edictul de la Nantes. Hughenoţii fug
în Olanda, America de Nord şi Germania. Frederick Williams îi invită pe
hughenoţi să se stabilească aici, prin Edictul de la Potsdam.
După 1550: În Europa se răspândeşte mişcarea protestantă radicală a
Puritanilor, influenţată de calvinişti.
1570: Papa Pius V o excomunică pe Elisabeta I, deoarece, din
punct de vedere catolic, căsătoria părinţilor ei nu era valabilă, considerând-o
regina de drept a ţării pe Maria Stuart a Scoţiei.
Împărţirea imperiului şi calvinismul
În ciuda faptului că a fost omis în Tratatul
de Pace de la Augsburg, calvinismul a reuşit ulterior să câştige teren în
imperiu, în timp ce împăratul încerca să ajungă la un compromis de ordin
religios.
Obosit şi bolnav de gută, Carol Quintul renunţă
la tron în anul 1556, împărţindu-şi imensul imperiu între fratele său Ferdinand
(pe linie austriacă) şi fiul său Filip (pe linie spaniolă). În anul 1558,
Ferdinand, care în 1526 moştenise coroana Boemiei şi a Ungariei, primeşte
Austria şi titlul de împărat. Pacea religioasă şi politică din imperiu rămâne
instabilă. Ferdinand include în Tratatul de Pace de la Augsburg o clauză prin
care un prinţ era obligat să renunţe la putere dacă se convertea la
protestantism, însă protestanţii reuşesc să evite această interdicţie. Mai
mult, majoritatea catolică a celor şapte voturi electorale devine minimală după
ce Brandenburg, Palatinatul şi Saxonia trec la protestantism.
Între timp, mişcarea de Reformă se
scindează din cauza diferenţelor de doctrină. În 1525, Huldrych Zwingli, fost
preot romano-catolic, aduce Reforma la Zürich, însă versiunea lui diferă de cea
luterană, mai ales în privinţa cuminecăturii. Reforma din Geneva din anul 1541
a lui jean Calvin a avut consecinţe şi mai mari, introducând o disciplină
bisericească severă şi stabilind în oraş o formă de teocraţie. Calvinismul se
răspândeşte rapid în Franţa, Olanda şi în vestul imperiului. În anul 1560,
electoratul din Palatinat, sub Frederick III cel Pios, se converteşte la
calvinism, urmat de ducatele vest-germane, cum ar fi Nassau. Deoarece calviniştii
nu au fost incluşi în Tratatul de Pace de la Augsburg, Palatinatul cere
sprijinul Franţei, sub Frederick III şi sub fiul acestuia, Ioan Cazimir,
provocând dificultăţi mari împăratului.
Carol Quintul şi Ferdinand I fac
presiuni repetate asupra papei ca să accepte reformele propuse pentru Biserica
Catolică, admise în final de Conciliul de la Trent, care s-a întrunit cu
intermitenţe între anii 1545 şi 1563 şi a redefinit doctrina catolică.
Ferdinand rămâne catolic, însă e gata să acorde concesii, de exemplu cea
privind căsătoria preoţilor, pe care este pregătit în cele din urmă să o
accepte. Fiul său Maximilian II, împărat din anul 1564, era indiferent în
chestiunea religiilor, fiind uşor înclinat spre protestantism. În tot acest
timp liniile politice sunt vagi: pe de o parte Saxonia, sub prinţul elector
August (elector din anul 1553), luptă pentru drepturile protestanţilor, însă
rămâne loială împăratului; pe de altă parte, ducii catolici de Bavaria sunt
gata să-i submineze pe Habsburgi şi să-i convertească de partea lor.
Protestantismul atinge punctul culminant în imperiu în timpul domniei lui
Maximilian, când cele mai multe dintre oraşele imperiale importante devin
protestante.
Contrareforma şi accentuarea diferendelor religioase în cadrul imperiului
Contrareforma catolică, iniţiată în
sudul Germaniei, se răspândeşte rapid. Diferendele confesionale se acutizează,
culminând cu izbucnirea Războiului de 30 de Ani.
Începutul Contrareformei catolice este
legat de înfiinţarea ordinului iezuit de către Ignaţiu de Loyola în 1540. Ducii
bavarezi se alătură acestui ordin în 1564. Puterea din spatele mişcării era
cardinalul de Augsburg, Otto Truchsess de Waldburg, care uneşte forţele
catolice. În anul 1563, cedează Universitatea din Dillingen, pe care o
înfiinţase în anul 1554, iezuiţilor, care preluau controlul universităţilor şi
înfiinţau seminarii catolice în toate regiunile imperiului. De asemenea, în
Austria, unde protestanţii obţinuseră libertăţi semnificative, arhiducele
Ferdinand, mai târziu împăratul Ferdinand II, intensifică, după anul 1594,
eforturile de revenire la catolicism.
Sub împăratul Rudolf II, a cărui domnie
începe în anul 1576, diferendele religioase se accentuează, mai ales după 1600,
când împăratul, din ce în ce mai afectat mintal, se retrage din viaţa publică.
Scânteia care aprinde războiul apare în timpul crizei din Cologne (Köln) în
anii 1582-1583, când arhiepiscopul Gebhard Truchsess de Waldburg, nepotul
cardinalului Otto, încearcă să transforme Cologne într-un principat protestant
ereditar, cu ajutorul prinţilor germani protestanţi şi al calviniştilor
olandezi. Deoarece acest lucru ar fi însemnat pierderea majorităţii în colegiul
electoral, forţele catolice, cu ajutorul Spaniei, îl alungă pe arhiepiscop din
Cologne şi numesc tânăra linie a familiei bavareze Wittelsbach, care va domni
până în 1777.
După anul 1606, neînţelegerile din
interiorul Casei de Habsburg slăbesc puterea acesteia. Arhiducele Matthias obţine
controlul asupra Ungariei (1608) şi Boemiei (1611) de la Rudolf, care ajunsese
aproape incapabil să guverneze. Împăratul se aliază cu statele protestante ale
Boemiei, cărora le garantează libertate religioasă în anul 1609. Toate semnele
prevesteau o furtună în imperiu. În anul 1607, când ducele Maximilian I al
Bavariei ocupă oraşul protestant Donauworth, unde fusese atacată o procesiune
catolică, restabilind dominaţia Bisericii Catolice. Ca rezultat, în 1608, se
înfiinţează Uniunea Protestantă şi, drept răspuns, Liga Catolică, în 1609.
Liniile de bătălie ale Războiului de 30 de Ani fuseseră trasate, iar disputa
asupra succesiunii în ducatul Jülich-Cleves doar anticipează ceea ce avea să
urmeze.
Disputa asupra succesiunii
în Jülich-Cleves
În anul 1609, războaiele religioase erau
deja iminente când ultimul duce catolic de Jülich şi Cleves moare,
aprinzându-se astfel disputa asupra succesiunii. Prinţii Ioan Sigismund von
Brandenburg şi Wolfgang Wilhelm von Neuburg, ambii protestanţi, pretind
ducatul. Aceştia se înţeleg în privinţa unei împărţiri teritoriale în anul
1614, doar după ce familia Brandenburg îşi asigură sprijinul Olandei convertindu-se
la calvinism, iar familia Neuburg primeşte ajutorul Spaniei după ce se
converteşte la catolicism.
