IV.9. Italia în perioada papilor şi a prinţilor
CCA 1450–CCA 1800
Între secolele XV şi XVIII, Italia a
fost câmpul de bătaie dintre Franţa, Spania şi Sfântul Imperiu Roman. S-a
fărâmiţat în structuri politice interdependente aflate permanent în conflict,
care unelteau pe lângă marile puteri. Pe papii şi prinţii din nordul Italiei îi
uneau setea de putere şi politica de clan, în lupta pe care o duceau împotriva
libertăţii oraşelor. Trăiau în lux şi îşi transformau curţile în centre
sclipitoare ale artei şi literaturii.
Papalitatea Renascentistă
Papii renascentişti erau lipsiţi de
scrupule în politică şi iubeau grandoarea şi plăcerile lumeşti. Îşi îmbogăţeau
familiile, fiind de asemenea patroni ai artelor.
În Statele Papale, Papalitatea
Renascentistă a început la mijlocul sec. XV. În timp ce primii săi
reprezentanţi, de la mijlocul şi chiar sfârşitul anilor 1400, erau umanişti
importanţi şi respectaţi, ca Nicolae V şi Pius II (odinioară renumitul poet
Enea Silvio Piccolomini), decăderea morală s-a instaurat odată cu pontificatul
lui Sixtus IV, în 1471. Papii au trădat Biserica în favoarea propriilor
familii. Roma devenise un oraş mai degrabă al sărbătorilor frivole decât al
pietăţii religioase. Papii şi cardinalii, în majoritatea lor membri ai
familiilor nobile şi influente, totodată înrudite, s-au îmbogăţit însuşindu-şi
patrimoniul bisericilor. Totuşi, curtea papilor renascentişti era totodată un
centru al culturii şi al artelor, locul în care importanţi artişti precum
Rafael şi Michelangelo au primit comenzi de la prinţii ecleziaşti să creeze
lucrări de artă.
Integritatea papalităţii a înregistrat
un punct critic în timpul lui Alexandru VI, care şi-a sporit autoritatea în
1492-1503. Succesorul său, Iuliu II, a luptat în fruntea armatei împotriva
agresorilor Statelor Papale şi a oraşelor rivale italiene, pe când papii
proveniţi din familia Medici, Leon X şi Clement VII, erau patroni ai artelor.
Clement VII s-a aliat cu Franţa împotriva împăratului Sfântului Imperiu Roman
şi în 1527 mercenarii imperiului au jefuit Roma, eveniment numit sacco di
Roma. Paul III (Alessandro Farnese) şi Iuliu III au fost papi de tranziţie
care, deşi au continuat să ducă un mod de viaţă similar prinţilor
renascentişti, au iniţiat Reforma, convinşi de împăratul Carol Quintul.
Conciliul de la Trent, convocat în 1545, care a durat până în 1563, a introdus
în cele din urmă, după ani de dezbateri, un program vast de reorganizare
ecleziastică pe plan intern.
Papalitatea în timpul Contrareformei
Sub influenţa Contrareformei a avut loc
renaşterea morală a papalităţii, dar ea a adus totodată o îngrădire a
libertăţilor intelectuale şi ştiinţifice, iar papalitatea a ignorat iluminismul
pentru o lungă perioadă de timp.
După ce planurile de reformă ale papilor
Adrian VI, Pius III şi Marcel II au eşuat din cauza duratei prea scurte a
pontificatelor, Paul IV, în 1555, şi Pius V, în 1566, au reuşit să fondeze o
papalitate contrareformistă fermă. Renaşterea morală care s-a produs în timpul acestor
papi este totuşi însoţită de Inchiziţie şi regimul ei de teroare. Dintre
membrii clerului activ din acea perioadă se remarcă şi Carlo Borromeo,
canonizat ulterior, care în calitate de cardinal şi arhiepiscop al Milanului
şi-a concentrat eforturile în scopul reformării multilaterale a Bisericii după
1560.
Printre papii care au aplicat
principiile Contrareformei se numără Grigore XIII, care a introdus actualul
calendar gregorian, şi Sixtus V, care a anihilat bandele de tâlhari din Statele
Papale şi a consolidat centralizarea puterii papale prin reorganizarea completă
a administraţiei Bisericii, menţinută până în sec. XX. Sub conducerea lui Paul
V şi a lui Urban VIII, Roma în sec. XVII a devenit din nou centrul mondial al
artei şi al culturii, perioadă umbrită totuşi de disputa cu Galileo Galilei privind
viziunea coperniciană asupra lumii. Grigore XV a fondat în 1622 Congregaţia
pentru Răspândirea Credinţei (Propaganda Fide), care a fost responsabilă
în următoarele secole de coordonarea răspândirii activităţilor misionare
catolice în întreaga lume. Inocenţiu XI s-a distins de ceilalţi succesori ai
lui Urban VIII, formând o coaliţie puternică între puterile Europei împotriva
otomanilor care asediaseră Viena în 1683.
Papalitatea a refuzat curentul iluminist
din sec. XVIII prin cenzurarea şi interzicerea cărţilor. Benedict XIV, liberal
şi iluminist, descris de Montesquieu ca un papă al cărturarilor, a remarcat
necesitatea existenţei iluminismului ecleziastic pe plan intern, dar succesorii
săi au revocat aceste reforme, opunându-se monarhiilor luminate, care se
instalaseră până în acea perioadă în ţările catolice. Austria, Spania şi
Portugalia l-au forţat pe reacţionarul Clement XIV să dizolve puternicul Ordin
al iezuiţilor în 1773. Succesorul său, Pius VI, cade victimă acestor
manifestări în 1782, când pleacă spre Viena într-o încercare inutilă de a-l
convinge pe Iosif II să ia măsuri mai puţin dure împotriva Bisericii. În 1797,
Pius pierde Avignonul, o enclavă din sudul Franţei, iar în 1798, la ordinul lui
Napoleon, este capturat de armatele franceze ce ocupaseră Italia şi deportat în
Franţa, cu o mare parte a patrimoniului Bisericii.
Cesare Borgia
În seara zilei de 31 octombrie 1501,
Cesare Borgia (fiul lui Alexandru) a găzduit în camerele palatului său din
Vatican o petrecere cu 50 de prostituate onorabile, numite curtezane, care după
masă au dansat cu servitorii şi cu ceilalţi care erau de faţă, mai întâi
îmbrăcate, apoi goale. După masă, candelabrele cu lumânările arzând au fost
aşezate pe podea fiind împrăştiate castane în jurul lor. Prostituatele
dezbrăcate le-au adunat cu mâinile, târându-se în genunchi, iar scena a fost
urmărită de papă, Cesare şi sora sa Lucreţia (Borgia).
Johan Burcardus, maestru de ceremonii al
lui Alexandru VI
Nobilimea şi Statele Papale din Nordul şi Centrul Italiei
În pofida importanţei lor politice minore,
numeroasele palate princiare italiene au devenit veritabile centre culturale şi
artistice ale Renaşterii şi ale barocului, fiind egalate în etalarea grandorii
doar de familiile nobile din oraşele-republici.
În timp ce Regatul Neapolelui şi
Siciliei era condus în sec. XVIII de Spania sau de familii spaniole înrudite,
dinastii locale cu diferite origini au stăpânit nordul şi centrul Peninsulei
Italice. Familia milaneză Sforza, descinsă dintr-un mercenar (condottiere),
a fost exilată în momentul în care Francisc I al Franţei, după victoria de la
Marignano, a cucerit Lombardia. A urmat apoi înfrângerea francezilor la Pavia în
1525, când împăratul Carol Quintul a declarat Milanul fief imperial.
Istoria familiei Medici din Florenţa este
bogată în evenimente. Au devenit conducătorii neoficiali ai oraşului şi s-au
remarcat îndeosebi ca patroni ai artelor. În sec. XV, Cosimo cel Bătrân l-a
invitat pe sculptorul Donatello la curtea sa. Michelangelo şi Botticelli au
lucrat în Florenţa pentru nepotul său, Lorenzo Magnificul. După moartea
acestuia, familia a fost condusă de călugărul Savonarola, care a organizat în
1494 un tip de republică teocrată. Dinastia Medici a reintrat în drepturi în
1513. După asasinarea lui Alessandro de Medici, care în calitate de ginere al
lui Carol Quintul câştigase în 1532 titlul de duce al Florenţei pentru familia
sa, Cosimo I, un văr îndepărtat, a preluat puterea şi ducatul a devenit din
1537, forţa dominantă din nordul Italiei. Cosimo s-a autoproclamat conducător
suprem, a adunat celebra colecţie de picturi din Palatul Pitti şi a cucerit
Siena, pe care a inclus-o în Toscana în 1555. În 1569 a fost ridicat la rangul
de mare duce al Toscanei. Când dinastia s-a stins în 1737, marele ducat i-a
fost oferit lui Francisc Ştefan (numit mai târziu împăratul Francisc I) în
schimbul Lorenei. Fiul său, Petru Leopold, cunoscut ca împăratul Leopold II, a
transformat Toscana, printr-o serie de reforme sociale, într-un model de
monarhie luminată şi un centru al ştiinţelor independente.
Vechea Casă regală d'Este a primit în
1452 aprobarea împăratului pentru fiefurile Modenei şi Reggiei, iar în 1471
papa li-a dat ducatul Ferrara. Ercole I a dezvoltat Ferrara într-un oraş modern
cu străzi largi şi drepte. Fiul său Alfonso I a fost căsătorit cu fiica papei,
Lucreţia Borgia. Când dinastia s-a stins odată cu Alfonso II în 1597, papa a
preluat iar Ferrara în 1598 ca fief papal, însă rudele familiei d'Este au rămas
conducătoare în Modena până la ocupaţia franceză din 1796.
Principala ramură a familiei Gonzaga a
domnit în Mantova. Margraful Giovanni Francesco III, căsătorit cu Isabela d’Este,
a transformat Mantova într-un important centru cultural. Fiul lor Frederic II a
câştigat titlul de duce în 1530. Dispariţia liniei directe în 1627 a dus la
începerea Războiul de Succesiune al Mantovei (1628-1631). Împăratul a capturat
Mantova şi a declarat-o posesiune imperială în 1708.
Papa Paul III din Casa Farnese l-a făcut
pe fiul său nelegitim, Pier Luigi, duce al Parmei şi al Piacenzei în 1545. Cu
toate acestea, ducele fiind asasinat, domeniul a fost ocupat de armatele
imperiale. Fiul său Octavian a reuşit să recâştige proprietăţile în 1538 prin
mariajul cu Margareta, fiica nelegitimă a impăratului Carol Quintul. Fiul lor
Alexandru a devenit guvernator al Olandei în 1578. Linia dinastică a familiei
Farnese s-a stins în 1731, iar Parma, iniţial declarată de împărat fief
imperial, a fost dobândită în cele din urmă în 1748, prin mariaj, de dinastia
spaniolă a Bourbonilor, care stăpâneau de asemenea Regatul Neapolelui şi Siciliei.
O altă dinastie papală, Della Rovere,
stăpânea regiunea Urbino. Aici, guvernatorul şi condotierul Frederic de
Montefeltro a primit titlul ducal în 1474, fondând o dinastie. În cadrul ei,
nepotul papei Iuliu II şi totodată strănepotul papei Sixtus IV, Francisc Maria
della Rovere, s-a căsătorit în 1508. Urbino şi-a păstrat independenţa până în
1631, an în care a revenit Statelor Papale.
Andrea Doria, luptând împotriva
otomanilor ca amiral în armata împăratului Carol Quintul, a pus punct
dominaţiei franceze din Genova în 1528 şi a reintrodus vechea constituţie a
republicii aristocratice prin alegerea unui doge ca şef al statului la fiecare
doi ani. Compensând pierderea controlului asupra comerţului în detrimentul
veneţienilor şi al turcilor, genovezii au devenit principalii creditori ai
Coroanei spaniole. Spre deosebire de Veneţia, Genova a reuşit să-şi menţină o
poziţie dominantă asupra comerţului. Republica Veneţiană a pierdut până în sec.
XVIII aproape toate teritoriile deţinute în estul Mării Mediterane în favoarea
otomanilor. Reorientarea comerţului mondial către Oceanul Atlantic a dus la
declinul treptat al oraşului. În 1797, francezii au ocupat Veneţia şi Genova,
au desfiinţat legea dogilor şi au transformat ambele oraşe în state-satelit ale
Republicii Franceze.
Cea mai importantă dinastie din nordul
Italiei a fost Casa de Savoia, care conducea Ducatul de Savoia şi Piemontul din
Torino. S-a aliat cu francezii şi apoi cu Habsburgii pentru a-şi menţine
independenţa şi a-şi extinde teritoriile. După războaiele de succesiune pentru
Tronul Spaniei a câştigat dominaţia asupra Sardiniei.
Alte state italiene fiind conduse de
ramuri ale Casei de Bourbon, respectiv de Habsburgi, doar dinastia de Savoia,
singura dinastie regală italiană autentică, s-a implicat în mişcarea de
independenţă a Italiei din sec. XIX.
Niccolo
Machiavelli
Diplomat şi membru al guvernului
Republicii Florentine, Niccolo Machiavelli a dezvoltat, în prima sa lucrare Il
Principe (Principele) din 1513, principiul politicii pragmatice ca lege
fundamentală pentru statele europene moderne: „Scopul scuză mijloacele."
