IV.15. Persia sub Sefavizi şi Kajari
CCA 1450-1921
După 1500, sub domnia Sefevizilor şiiţi,
Persia intră într-o perioadă de dezvoltare culturală şi independenţă religioasă.
Un rol major l-a avut şahul Abbas I cel Mare, care, datorită politicilor sale
militare şi economice, a transformat ţara într-o mare putere a Orientului
Apropiat. Din acest motiv, s-a aflat în permanentă rivalitate cu Imperiul
Otoman. După Imperiul Sefevizilor, Nadir-Shah a ridicat un imperiu efemer, care
s-a destrămat sub conducerea succesorului său. Kajarii, veniţi la putere în
1796, au fost prima dinastie capabilă să restabilească unitatea Persiei. În
acelaşi timp, sub domnia Şaibanizilor, înflorea Imperiul Uzbec din Asia
Centrală.
Începuturile Imperiului Sefevizilor şi primii săi şahi
Şahul Ismail a instituit domnia
Sefevizilor în Persia în 1501, punând bazele identităţii şiite a ţării,
dezvoltată ulterior de succesorii săi.
În golul de putere lăsat de dinastiile
locale, moştenitorii Imperiului Timurid au întemeiat Ordinul Sufi al
Sefevizilor, transformat în Al Doisprezecelea Şiism în sec. XV. Şeicii
ordinului, titlu transmis ereditar, au cultivat o disciplină de tip militar în
rândurile adepţilor şi s-au dovedit capabili să-şi extindă puterea. Fondatorul
dinastiei şi primul şah a fost Ismail I (1499-1524), conducătorul oraşului
Ardavil şi descendent al dinastiei Sasanide. Acest şiit a cucerit Iranul şi
Iraqul, silindu-i pe uzbeci să se retragă spre est în jurul anului 1507. În
1514, la Chaldiran, a suferit o înfrângere din partea otomanilor conduşi de
sultanul Selim I.
Şahul Ismail s-a dedicat dezvoltării
interne. A unificat autoritatea religioasă cu cea laică şi a transformat Al
Doisprezecelea Şiism în religie de stat, influenţând covârşitor dezvoltarea
Iranului ca stat-naţiune. Domnia lui Ismail, bazată pe charisma sa personală, a
fost urmată de conducerea nehotărâtă a fiului său Tahmasp I, care l-a urmat în
1524. Noul şah, înzestrat cu talent artistic, a promovat pictura şi caligrafia.
În timpul domniei sale s-au creat ediţiile magnifice ale epicii naţionale
persane Şah-Name şi Khamsa de Nizami. De-a lungul întregii sale
domnii, Tahmasp a fost nevoit să ducă războaie cu uzbecii de dincolo de Khorasan,
la est, şi cu otomanii de dincolo de Azerbaidjan, la vest. În 1548, a mutat
capitala de la Tabriz la Quazvin. În 1554 a ocupat Georgia, unde a intensificat
recrutarea caucazienilor în serviciul militar, iar în 1555 a dat Iraqul în
schimbul Azerbaidjanului, în cadrul unui acord de pace cu otomanii. Domniile
fiilor săi, Ismail II (1576-1577) şi Mohamad Khudabanda (1578-1587), au fost
cât pe ce să conducă la prăbuşirea structurii de stat. Abbas, fiul lui Mohamed,
declarat şah la Herat în 1581, a intrat în Kazvin în 1587 şi l-a forţat pe
tatăl său să abdice. În 1592 a mutat capitala de la Qazvin la Esfahan.
Sefevizii
Sefevizii provin din Ordinul Sufiţilor,
fondat pe la 1300 de şeicul Safi ad-Din Ishak (1252-1334) în Ardabil, astăzi
Azerbaidjan. Din cauza orientării sale revoluţionare sociale şi a
prozelitismului activ desfăşurat în ţările vecine, a devenit curând foarte
popular. S-a susţinut din punct de vedere militar prin propriile trupe,
denumite kizilbaş (roşcaţii), după turbanele roşii. Ordinul a fondat dinastia
musulmană şiită a Sefevizilor în 1501.
Imperiul Sefevizilor sub Abbas cel Mare
Şahul Abbas I cel Mare a condus Imperiul
Sefevizilor către culmile sale politice şi economice. Primii dintre succesorii
săi au guvernat folosind structurile pe care acesta le crease, încurajarea
imigrării şi a comerţului a îmbogăţit ţara. A reconstruit capitala, Esfahan.
Abbas I (cel Mare; 1571-1629) a fost
şahul cel mai remarcabil al dinastiei Sefevizilor. A supravegheat ferm
reorganizarea statului. În 1590, a făcut pace cu otomanii, cedându-le la
început Georgia, Armenia, Azerbaidjan şi Kîrgîzstan, teritorii pe care avea să
le recupereze ulterior. A creat o armată puternică, formată din caucazieni
creştini, din armeni şi din cerchezi, cu ofiţeri britanici pe care i-a
organizat după modelul ienicerilor otomani. În 1598, Abbas a recuperat
Khorasanul de la uzbeci, apoi a anexat Bahreinul în 1601, a cucerit
Azerbaidjanul, Armenia şi Georgia, în 1603-1608. În 1623-1624 a redobândit
Kîrgîzstanul şi Iraqul de la otomani, transformând Persia în cea mai mare
putere a Orientului Apropiat.
Cele mai mari realizări ale lui Abbas
ţin de domeniul politicii interne. A angajat meşteri caucazieni în Iran şi a
invitat negustori creştini şi evrei, aducând poporului prosperitate şi
vistieriei bogăţii enorme. Esfahanul, noua sa capitală, a fost reconstruită din
temelii. Sub Abbas, împrumuturile şi sistemele de dări s-au simplificat şi s-au
menţinut relaţii de negoţ strânse cu Marii Moguli din India. Abbas a cucerit de
la portughezi centrul de comerţ Ormuz în 1622, de unde a controlat negoţul din
Golful Persic. În aceeaşi perioadă, europenii au descoperit la rândul lor
Persia Sefevizilor; delegaţii de negustori, artişti şi aventurieri veneau în
ţară în roiuri, unii dintre aceştia fiind primiţi personal de către şah. În
1629, Abbas cel Mare a murit, Persia se afla pe culmile sale politice şi
economice, fiind un imperiu modern care avea legături diplomatice cu toată
lumea.
Domnia lui Safi I, nepotul lui Abbas,
care şi-a omorât familia în timpul unei crize de paranoia, nu a fost însă la
fel de strălucitoare, imperiul pierzând Iraqul în favoarea turcilor în 1638.
Numai datorită marelui vizir Mirza Taqi nu a fost pierdută şi Armenia. Abbas
II, fiul lui Safi, a fost ultimul conducător Sefevid puternic, care a securizat
rutele de comerţ şi a menţinut un schimb economic intens cu unele colonii
europene. În lupta sa împotriva corupţiei şi a abuzurilor de putere, a reformat
sistemul legal.
Covoarele persane
Covoarele persane, au devenit cunoscute
în lume în timpul domniei lui Abbas I cel Mare, acestea bucurându-se de un
meritat renume şi în ziua de astăzi. Covoarele se ţeseau deja de multă vreme în
Persia, dar abia atunci începuse vânzarea lor în Europa. Aici, acestea nu aveau
rolul de a acoperi podeaua, aşa cum se întâmpla în Orient, unde oamenii se
roagă întinzându-se pe jos, ci erau acoperăminte de lux pentru mese şi paturi.
Modelele s-au modificat în această perioadă, de la reprezentări ale unor
persoane la arabescuri şi motive florale.
De la ultimul Sefevid la Kajari
În timpul ultimilor conducători
Sefevizi, imperiul a cunoscut declinul şi căderea. Numai cuceritorul Nadir-Shah
a fost capabil, în 1736, să creeze din nou un mare imperiu. După o scurtă
domnie a lui Karim-Han Zand, la putere au venit Kajarii.
După domnia lui Abbas II (1642-1667),
semnele declinului încep să devină tot mai evidente. Acesta a cerut ajutorul
francezilor împotriva Constantinopolului, în schimbul unor avantaje comerciale.
Fiul său, Safi II, a lăsat conducerea guvernului în mare parte eunucilor
palatului. În 1668 a preluat pentru a doua oară tronul, sub numele şahul
Suleiman, în timp ce vecinii săi ostili invadau teritoriul iranian fără a
întâni piedici în cale. Sultanul Husein (1694-1722), fiul lui Safi, s-a suspus
total dominaţiei clericilor şiiţi. Când a iniţiat convertirea forţată a
sunniţilor afghani, care fuseseră subjugaţi în 1648, a provocat răscoala
acestora. În 1709, afghanii i-au ucis pe demnitarii şi soldaţii persani,
declarând independenţa Afghanistanului. În 1719, afghanii au mărşăluit în
Persia sub conducerea lui Mir Mahmud şi au cucerit ţara. Sultanul Husein a fost
executat în 1726.
Deşi Mahmud s-a declarat şah în 1722,
doi conducători din umbră ai Casei Sefevizilor au continuat să deţină puterea
până în 1736. În timpul domniei ultimului Sefevid, Abbas III, a venit la putere
generalul Nadir al Afşarului, un trib turcesc. Nadir i-a alungat pe afghani din
Esfahan în 1726 şi pe la 1730 din toată Persia, a cucerit Azerbaidjanul şi
Caucazul de la otomani, apoi a urcat pe tron în 1736 ca Nadir-Shah. A mutat
capitala de la Esfahan la Maşhad, în drumul către India, a reocupat
Afghanistanul în 1738, a intrat în India, cucerind Peshawarul şi ajungând la
Delhi în 1739. Apoi şi-a concentrat forţele în Asia Centrală, cucerind Chiva şi
Buhara. În iunie 1747, Nadir-Shah a fost asasinat de propriii emiri.
Dinastia Afşar nu a durat mult după
moartea lui Nadir. Nepotul său a pierdut imperiul în 1749. Afghanistanul,
Azerbaidjanul şi o mare parte din Persia şi-au proclamat independenţa.
Conducătorul militar kurd Karim Han Zand (1750-1779) s-a impus împreună cu
dinastia care-i poartă numele în centrul şi sudul Iranului, stabilind capitala
la Şiraz. După moartea sa în 1779, fiii acestuia s-au luptat între ei, până
când au fost înlocuiţi de Kajari în 1794.
Kajarii erau nomazi turci din
nord-vestul Iranului. Conducăto-rul lor, aga Mohamad-Han, a stabilit capitala
la Teheran în 1786, l-a detronat pe ultimul conducător Zand în 1794 şi a luat
titlul de şah al Persiei în 1796. Dinastia Kajar pe care a fondat-o a domnit
până în 1925. Când acesta a fost asasinat în iunie 1797, dinastia era atât de
bine consolidată, încât nepotul acestuia, şahul Fath Ali (1797-1834), a preluat
puterea fără să i se opună cineva. Sub domnia sa, Iranul a început o colaborare
strânsă cu marile puteri ale Europei, îndeosebi cu Marea Britanie, preocupată
de expansiunea Rusiei.
Tronul Păun
Când Nadir-Şah l-a înfrânt pe Marele
Mogul al Indiei, acesta şi-a însuşit comorile Mogulilor, pe care le-a adus în
Persia. Tronul Păun şi faimosul diamant Koh-i-noor, care în prezent face parte
din bijuteriile Coroanei Britanice din Turnul Londrei, au devenit un simbol al
şahilor.
Asia Centrală
Sub dinastiile uzbece care au urmat
Timurizilor, Asia Centrală, îndeosebi capitalele Buhara şi Samarkand, a rămas
centrul cultural al islamului oriental. În sec. XVIII, însă, aceasta a intrat
sub suzeranitate persană, apoi rusă.
Înflorirea culturală din vremea
Timurizilor a continuat şi sub succesoarea acestora, Confederaţia tribală uzbecă,
începând cu 1500, conducătorul uzbec Mohammad Şaybani-Han a cucerit teritoriile
Timurizilor, ocupând Heratul în 1507 şi stabilind stăpânirea Şaibanidă, o
dinastie cu rădăcini mongole. A fost ucis în 1510, la Merv, de către Sefevizii
care încercau să cucerească Khorasanul, însă dominaţia sa asupra Buharei şi a
capitalei Samarkand era deja consolidată. Ubaydallah şi succesorii săi au
construit mai târziu în ambele oraşe numeroase moschei, medrese şi hanuri pentru
pelerini. Războinicii tribali au adoptat rapid cultura de curte a oraşelor şi
au sprijinit ordinul Naqshbandi, regiunea devenind astfel un centru al
misticismului islamic. Din 1540, în Buhara a domnit o singură linie dinastică,
şi Abdallah II, ultimul dintre Şaibanizi, a reuşit să reunifice imperiul în
jurul Buharei în 1583 şi să-şi extindă cu succes dominaţia spre vest, est şi
nord.
în 1599, Baqi Mohammad, conducătorul
altei Confederaţii tribale uzbece, Djanizii (sau Astrakhanizii), a preluat
controlul asupra Asiei Centrale. Au mutat capitala la Buhara şi au dezvoltat-o
splendid, domnind aici până în 1785. În sec. XVIII, mai mulţi cuceritori şi-au
îndreptat atenţia către Buhara. Nadir-Shah al Persiei a ocupat mari regiuni din
imperiu după 1737, între care Balkh, Chiva şi Buhara. Chiva a rămas sub
dominaţie persană şi turcă până în 1770. Rusia ţaristă, care se extindea în
Orient, a căutat să influenţeze politicile hanatului, pentru ca în final să
controleze acest spaţiu în sec. XIX.
După ce Kokandul şi alte regiuni s-au
detaşat de regimul central începând cu 1732, puterea lor a decăzut şi s-a
produs un război civil între Djanizi în 1747. Şahii au căzut sub regenţa
Mangiţilor în jurul lui 1753, până când Amir-i-Masum-Shah, care era regent în
Buhara începând cu 1770, şi-a asumat titlul de „han al credincioşilor",
întemeind hanatul Mangiţilor în 1785. A fost capabil să se impună în regiunea
Buhara la începutul sec. XIX, însă, în urma conflictelor interne, spaţiul a
intrat sub dominaţia rusă între 1868 şi 1873. Ultimul emir Mangit, Said Alim
Han, a fost detronat în 1921.
