IV.14. Africa de Nord
SECOLELE XVI-XVIII
Algeria, Tunisia şi Libia au fost aprig disputate
pe parcursul sec. XVI. În final, otomanii au triumfat, însă elita locală a
reuşit să-şi sporească libertatea politică şi culturală, devenind de fapt
independentă până în sec. XVII. Marocul a întâmpinat dificultăţi deosebite în a
se apăra împotriva încercărilor de cucerire portugheze. Sub conducerea
dinastiilor locale, prosperitatea şi stabilitatea erau asigurate, de altfel
întreg Maghrebul a început să atragă interesul colonial al Europei în jurul
anului 1800.
Algeria şi Tunisia în secolele XVI-XVIII
Partea estică a Maghrebului a fost
iniţial disputată între Imperiul Otoman şi Spania. Otomanii erau capabili să-şi
menţină dominaţia pentru o lungă periodă, dar, graţie unei suzeranităţi
formale, aceste regiuni şi-au mărit gradul de autonomie.
În timp ce Siria-Palestina şi Egipt au
fost ferm dominate de otomani din 1517, coasta Algeriei, Libiei şi Tunisiei a
început să fie disputată pe parcursul sec. XVI. Spaniolii şi otomanii concurau
pentru supremaţia militară şi comercială din Mediterana. Piraţii berberi,
corsarii, reprezentau o ameninţare permanentă deoarece erau neloiali şi prădau
oraşele de-a lungul coastei. Cei mai cunoscuţi din această perioadă au fost cei
doi fraţi Khayr ad-Din. Atacurile asupra galeoanelor spaniole conduse de Khayr
ad-Din (Barbarossa) l-au determinat pe împăratul Carol Quintul să atace
principalele centre din nordul Africii, asediind Algerul şi ocupând Tunisul, în
1535.
Pe termen lung, supremaţia, cel puţin de
iure, asupra părţii estice a Maghrebului era deţinută de otomani, aceştia
cucerind Cirenaica în 1521, Tripolitania (Libia) în 1551, Algeria în 1556 şi
Tunisia în 1574. În 1587-1671, Algeria a fost administrată de un guvernator
turc (paşa), până când ienicerii locali au preluat puterea, aceştia
fiind oficial dependenţi de sultan; dominaţia lor a ţinut până la ocupaţia
franceză din 1830. În 1591, paşa a fost de asemenea înlăturat din Tunisia în
favoarea unui conducător mult mai autonom. În 1640, Hammud ibn Murad a preluat
puterea, întemeind dinastia Muradid-bei, care a domnit până în 1702. Ei au fost
succedaţi în 1705 de Husein ibn Ali, acesta punând începutul dinastiei
Huseinizilor care a condus până la declararea republicii în 1957. În
Tripolitania, dinastia Karamanli a domnit în 1711-1832. Armatele navale ale
acestora erau recunoscute ca fiind nişte piraţi de temut. Chiar şi înaintea
anului 1800, această regiune era văzută de Franţa ca un eventual teritoriu
colonial.
Asediul Maltei
După ce turcii au capturat în 1522
comandamentul Ordinului Sfântul Ioan de Ierusalim din Rodos, împăratul Carol
Quintul a oferit acestuia în 1530 insula Malta drept feudă. De aici adepţii
ordinului au continuat să înfrunte lumea islamică. O flotă de corsari turcească
a încercat să cucerească Malta în 1565, dar cavalerii, ajutaţi de spanioli, au
respins atacul, după un asediu ce a durat patru luni. Eroul acestei bătălii a
fost marele maestru al ordinului, Jean Parisot de La Valette.
Marocul sub domnia dinastiilor Wattasidă şi Alaoulită
Independenţa Marocului a fost apărată de
dinastiile Wattasidă, Saadită şi Alaoulită. Sub conducerea lui Maoulay Ismail
şi a succesorilor săi, Marocul a avut parte de stabilitate şi prosperitate, ca
urmare a poziţiei sale comerciale strategice.
Cu toate că Marocul nu a ajuns sub
dominaţie otomană, a fost nevoit să lupte cu Portugalia pentru a-şi apăra
independenţa. Suverani Marocului din 1472, Wattasizii au pierdut Melilla în
favoarea Spaniei în 1497, apoi Agadirul şi întinderi vaste ale regiunii costale
în favoarea Portugaliei, care a asediat în 1515 Marrakech-ul. În 1524, dinastia
Saadită s-a răzvrătit în sudul Marocului, iar în 1554 l-a detronat pe ultimul
conducător Wattasid. Întemeietorul dinastiei Saadite, Mohamed al-Mahdi, a
pretins titlul de sultan, a încheiat alianţă cu otomanii şi s-a declarat
descendent al Profetului Mahomed - şerif - şi chiar calif al islamului.
În 1578, la Ksar el-Kebir, Ahmad al-Mansur a zdrobit invadatorii portughezi
conduşi de regele Sebastian şi s-a situat în fruntea unei guvernări puternice
ce a dus ţara spre prosperitate. Aplicând politica makhzan, o metodă de
împroprietărire cu pământ, a reuşit să pună nobilimea în dificultate
financiară. Fiii săi au împărţit ţara în două: guvernarea de la Fes (până în
1626) şi guvernarea de la Marrakech (până în 1659).
Şerifii dinastiei Saadite au fost
succedaţi de dinastia Alaoulită, care domneşte până astăzi în Maroc. Primul
conducător Alaoulit, Moulay ar-Rashid, s-a instalat ca sultan în 1666 la Fes
şi, în colaborare cu otomanii, a cucerit în 1669 Marrakech-ul, apoi în final
întregul Maroc. În 1672 a fost succedat de fiul său Ismail as-Samin, principala
personalitate guvernantă a Maghrebului din sec. XVIII. Figură politică abilă,
curajoasă şi brutală, a înfrânt rezistenţa şeicilor locali şi a confreriilor
religioase, şi-a creat un corp de elită format din 150.000 de sclavi negri şi a
construit magnificul oraş imperial de la Meknes. A întreţinut relaţii
comerciale cu puterile europene.
Tot ce câştigase Ismail as-Samin era în
pericol de a se pierde în războaiele celor şapte fraţi ai săi. Totuşi, nepotul
său, Mohamed III ibn Abdallah (1757-1790), a readus stabilitatea prin
restructurarea sistemului administrativ şi financiar şi prin creşterea
economică realizată prin acordarea de licenţe comerciale unor state. În
secolele XVIII-XIX, sultanii Marocului au fost nevoiţi să încheie acorduri cu
unele ţări: Franţa şi Spania (1767), Imperiul Austriac (1805), Statele Unite
ale Americii (1836). După 1810, Maoulay Suleiman, fiul lui Mohamed III, şi-a
schimbat vederile religioase, iniţial liberale, persecutând confreriile de altă
credinţă şi interzicând obiceiurile locale, ceea ce a generat tulburări.
