IV.13. Imperiul Otoman, marea putere din Orient
CCA 1300-1792
Grupările tribale turkmene ale
otomanilor, situate în nord-vestul Anatoliei, şi-au extins graniţele către
vest. După căderea Constantinopolului în 1453, sultanul Selim I a transformat
în 1516-1517 Imperiul Otoman într-o mare putere, prin cucerirea Orientului
Apropiat şi a unor teritorii importante din Africa. Sub conducerea succesorilor
săi, în special a lui Soliman Magnificul au început invazia în Europa. După
câteva victorii izbutite asupra Imperiului Habsburgic, otomanii au fost forţaţi
după 1697 de austrieci şi ruşi să se retragă. Pe plan intern, reformele politice
au fost slabe.
Ascensiunea otomanilor
Primii sultani otomani şi-au consolidat
puterea în Anatolia şi au început campaniile de cucerire ale Balcanilor. În
1453, Mehmet II a cucerit Constantinopolul, punând astfel capăt Imperiului
Bizantin.
Osman I, fondatorul dinastiei căreia i-a
dat şi denumirea, a fost în jurul anului 1300 conducătorul unui grup tribal din
nord-vestul Anatoliei. Luptătorii tribului se dedicaseră unui jihad
(război sfânt) împotriva Bizanţului. Orhan, fiul lui Osman, şi-a luat titlul de
sultan, a stabilit capitală la Bursa şi a cucerit Anatolia Orientală. În 1354 a
câştigat controlul asupra peninsulei Galipoli, pe care a folosit-o ulterior ca
un cap de pod pentru cucerirea Balcanilor. Murad I a cucerit Bulgaria în
1385-1386 şi a triumfat în bătălia de la Kosovo Polje din 1389 în faţa sârbilor.
Pe parcursul sec. XIV, federaţia tribală
otomană a devenit o structură statală solidă. Sultanii şi-au înarmat bine
armatele şi au creat un corp de elită format din creştini balcanici islamizaţi
- mult temuţii ieniceri. În 1393, Baiazid I a subjugat definitiv Bulgaria, dar
în 1402 a suferit o grea înfrângere lângă Ankara, în bătălia cu mongolul Timur
Lenk. Expansiunea a fost întreruptă de reorganizarea statală, până când Mehmet
I Cuceritorul a readus sub control Asia Mică şi o mare parte a Balcanilor.
Asediul asupra Constantinopolului a început în 1422 sub conducerea lui Murad
II, care subjugase toată Anatolia. În 1439, Murad a anexat Serbia imperiului
său, zdrobindu-i armata în cea de-a doua bătălie de la Kosovo. A respins
totodată la Varna în 1444 ultima cruciadă creştină. La 29 mai 1453, Mehmet II
Mehmet II a reuşit să cucerească Constantinopolul, punând astfel capăt
Imperiului Bizantin, dar a fost învins de domnitorul român Ştefan cel Mare la
Vaslui (1475). A prefăcut numeroase biserici în moschei, inclusiv Hagia Sofia,
şi a construit palatul Topkapi, reşedinţa sultanilor de atunci înainte.
Critobulus de
Imbros
Istoria lui
Mehmet Cuceritorul, sec. XV
Despre cucerirea
Constantinopolului
... dar atunci Sultanul Mehmet a văzut că
palisada şi restul pereţilor (Constantinopolului) au fost distruse, şi nu era
nici un luptător care să le apere... a strigat îndată cât îl ţineau bojocii:
Avem oraşul, prietenii mei, îl avem deja. Încă o mică sforţare, şi oraşul e
cucerit. Nu fiţi slabi, ci avântaţi-vă cu curaj în luptă şi dovediţi-vă
vitejia, iar eu voi fi cu voi.
Apogeul Imperiului Otoman
Selim I, succesorul lui Mehmet II, a
reuşit să transforme Imperiul Otoman într-o putere mondială. În timpul domniei
lui Soliman Magnificul, imperiul a atins apogeul său politic şi cultural.
Mehmet II se considera următorul
cuceritor al lumii. În timp ce încerca să evite tulburările interne prin
acordarea de libertăţi culturale creştinilor şi evreilor în schimbul plăţii unui
impozit, armatele sale invadau Serbia, Bosnia şi Albania, ocupând până şi
ultimul teritoriu creştin din Pelopones în 1458-1462. Serbia a fost anexată în
1459. În curând, otomanii controlau partea estică a Mediteranei şi Marea Neagră
prin cucerirea Imperiului Trapezunt din Asia Mică şi subjugarea hanilor din
Crimeea în 1475 şi obligarea acestora la plata haraciului. În 1480, Mehmet a
ajuns în sudul Italiei pregătindu-se să avanseze spre Roma, centrul
creştinătăţii, dar a murit în primăvara anului următor.
A urmat o perioadă de inactivitate
militară sub piosul sultan Baiazid II, încheiată în aprilie 1512 printr-o
lovitură de stat condusă de fiul său Selim I (cel Cumplit). La urcarea sa pe
tron, Selim s-a proclamat suveranul lumii şi succesorul lui Alexandru cel Mare.
A fost creatorul Imperiului Otoman. În 1514 i-a învins la Chaldiran pe şahii
Safavizi ai Persiei, a ocupat Azerbaidjanul, estul Anatoliei şi a subjugat
Kurdistanul, obţinând astfel controlul asupra rutelor comerciale către Persia.
A ocupat Siria în 1516 şi a cucerit Egiptul în 1517, profitând de cererea de
ajutor a mamelucilor egipteni împotriva portughezilor şi dublând astfel
teritoriul Imperiului Otoman. L-a detronat pe ultimul calif al oraşului Cairo,
asumându-şi acest titlu, şi a preluat protectoratul asupra aşezărilor sfinte
din Mecca şi Medina. Pe plan intern, ca să poată asigura poziţia sultanului în
faţa rivalilor şi pentru a evita luptele pentru succesiune, a introdus practica
prin care sultanul îşi ucidea toţi fraţii care aveau pretenţii la tron. Soliman
I (Magnificul), fiul lui Selim, a condus Imperiul Otoman către punctul de
maximă grandoare culturală. Acesta s-a consacrat modernizării guvernului, a
sistemului judiciar şi a celui financiar. Moschei încântătoare au fost
construite de strălucitul arhitect Sinan. Armatele lui Soliman au extins
graniţele imperiului spre vest. În 1521 au cucerit Belgradul, care a devenit în
următoarea perioadă principala lor bază din Balcani, iar în 1526 i-au învins pe
unguri în bătălia de la Mohacs.
Domniile marilor viziri
Succesorii lui Soliman I au fost în
general conducători slabi, marii viziri guvernând în locul lor. Cu toate
acestea, în 1683, otomanii au ajuns încă o dată la porţile Vienei.
La mijlocul sec. XVI, Selim II şi Murad
III au avut domnii lipsite de importanţă în timpul cărora sultanii şi-au
pierdut interesul faţă de problemele statului. Perioadele de guvernare ale
marilor viziri au început odată cu mania pentru lux şi opulenţă a sultanilor şi
numeroasele intrigi domestice în care s-au implicat. Mulţumită marelui vizir
Mehmed Sokollu, imperiul a rămas stabil din punct de vedere politic, chiar şi
după înfrângerea suferită din partea flotei aliate creştine în bătălia de la
Lepanto din 1571. Turcii au stabilit noi relaţii diplomatice şi comerciale cu
Anglia, în 1580, şi cu Ţările de Jos, în 1603. În războiul împotriva perşilor
din 1579-1590, Caucazul împreună cu Tbilisi şi Tabriz au ajuns sub control
otoman, dar au fost pierdute în 1603 în favoarea şahului Abbas cel Mare.
Rebeliunile din Anatolia şi Kurdistan
erau semne clare ale dezbinării interne a imperiului. Ienicerii deveniseră un
puternic stat în interiorul statului, dar în 1622, după ce l-au asasinat pe
sultanul Osman II, care încercase să le limiteze puterea, fratele acestuia,
Murad IV, a înfrânt dominaţia lor prin pedepse aplicate cu cruzime. Murad a
reuşit să potolească revoltele kurzilor şi ale druizilor din Siria, iar în 1638
a recucerit Bagdadul de la Safavizi. În această perioadă, numeroşi albanezi,
bosniaci şi bulgari au fost convertiţi la islam.
De la mijlocul sec. XVII, guvernarea a
trecut în mâinile familiei albaneze de mari viziri Koprulu, care a declarat
război împotriva corupţiei şi a întărit puterea centrală. În 1669 au reuşit să
smulgă veneţienilor Creta şi în 1672, de la polonezi, Podolia.
În 1676, Kara Mustafa a devenit mare
vizir, conducându-şi armatele către Ungaria. În 1683 a asediat Viena, dar
armatele mixte şi aliaţii polonezi i-au înfrânt pe turci pe câmpiile de la
Kahlenberg, obligându-i să se retragă; Carol V de Lorena şi Ludovic-Wilhelm de
Baden-Baden i-au izgonit pe otomani din Ungaria. Veneţienii au ocupat în 1687
teritorii din Pelopones, inclusiv Atena. Nici reîntoarcerea marilor viziri din
familia Koprulu nu a pus capăt pierderilor suferite de turci în Balcani.
Haremul
Soţiile sultanului, concubinele sale şi
nenumăratele servitoare trăiau în harem, separate de lumea de afară şi păzite
cu străşnicie de eunuci. În fruntea haremului se afla mama sultanului, cu care
concurau, pentru putere şi influenţă asupra lui, toate femeile care-i născuseră
fii. Aceştia erau crescuţi tot aici, în această „cuşcă de aur". Nu e de
mirare că mulţi dintre ei erau rupţi de realitate sau chiar aveau dereglări
psihice în momentul când preluau puterea.
Imperiul între declin şi reformă
Imperiul Otoman a fost forţat să intre
în defensivă în Balcani în urma victoriilor prinţului Eugeniu de Savoia şi a
presiunilor făcute de Rusia. Pe plan intern s-au pus piedici reformelor, şi aşa
mult întârziate.
În urma înfrângerii suferite la Zenta în
1697 din partea generalului austriac Eugeniu de Savoia, Imperiul Otoman, prin
prevederile tratatului de la Karlowitz, a pierdut Ungaria, Transilvania şi
Slavonia în favoarea Austriei, Podolia în favoarea Poloniei şi Peloponesul
împreună cu părţi din Dalmaţia în favoarea Veneţiei. În 1700, Azovul a fost
cedat Rusiei. Sultanul Ahmed III i-a oferit azil lui Carol XII al Suediei, apoi
a provocat un război cu Rusia în 1710-1711, câştigat de otomani. Totuşi, în
1717, Belgradul, a fost cedat Imperiului Austriac, care, prin Tratatul de la
Passarowitz din 1718, a recâştigat Banatul, nordul Serbiei şi Oltenia.
Aceste eşecuri militare au condus în
1730 la detronarea lui Ahmed III şi reinstaurarea domniei ienicerilor, care au
recâştigat nordul Sebiei şi Oltenia între 1736 şi 1739. Odată cu semnarea
pactului militar cu Austria, după 1741, principalul inamic al Imperiului Otoman
devine Rusia, cu ambiţiile ei expansioniste. Alianţa otomanilor cu Prusia din
1761 a continuat până în Primul Război Mondial. În timpul Primului Război
Ruso-Turc (1768-1774), ruşii au înaintat în Moldova şi Transcaucazia distrugând
în 1770 flota otomană.
Între 1774 şi 1783, otomanii au cedat
ruşilor Crimeea şi austriecilor Bucovina. Ecaterina cea Mare a uzurpat în 1784
protectoratul principatelor creştine din Georgia. Turcii au intrat încă o dată
în război cu Rusia şi Austria între 1787 şi 1792. Rusia a continuat să câştige
teritorii, devenind astfel puterea dominantă din jurul Mării Negre.
Perioada Lalelei
Perioadă dintre 1718 şi 1730 din timpul
domniei sultanului Ahmed III este cunoscută ca Perioada Lalelei. În urma
Tratatului de la Passarowitz, interesul otomanilor pentru cultura barocă
europeană a crescut, la fel şi interesul Occidentului în ceea ce priveşte
Orientul. Aceasta este o perioadă a înfloririi artelor. Laleaua, un produs de
export foarte popular şi valoros al Turciei - bulbii fiind vânduţi
contragreutăţii lor în aur - a devenit simbolul acestei perioade.
