IV.12. Ascensiunea Rusiei ca mare putere
1613-1801
Dinastia Romanovilor a început odată cu
alegerea ca ţar a lui Mihail Romanov în 1613. Instaurarea sa a temperat starea
de frământare politică în Rusia, încheind aşa-numita perioadă Timpurile de
restrişte. Sprijinindu-se pe autoritatea sa absolută, ţarul Petru cel Mare
a putut conduce imperiul spre modernizare în toate domeniile şi extinderea
teritoriului. Succesorii săi au continuat acest proces, mai ales sub domnia
Ecaterinei cea Mare, care a dus politici de expansiune agresivă, în special
împotriva Poloniei şi a Imperiului Otoman. Ecaterina a domnit ca unul dintre
cei mai puternici monarhi luminaţi ai sec. XVIII.
Rusia sub Dinastia Romanov
Sub dinastia Romanov a fost reintrodusă
autocraţia ţarilor ruşi şi a început recucerirea teritoriilor pierdute de
predecesorii lor în favoarea Poloniei şi Suediei.
Alegerea lui Mihail Romanov ca ţar în
1613 a încheiat perioada Timpurilor de restrişte (Smuta). În spatele
acestor alegeri a stat tatăl său Feodor, patriarhul ortodox al Moscovei. O altă
rudă a sa, patriarhul Filaret, a condus Rusia împreună cu ţarul până în 1633.
Ţarul Mihail I a încheiat tratate de
pace cu Suedia şi Polonia în 1617-1618, fapt ce a permis realipirea
Novgorodului la imperiu. Reformele Bisericii au condus spre Marea Schismă.
Aleksei, fiul lui Mihail, a redus drepturile aristocraţiei şi mai ales ale
Bisericii. Iobăgia ţăranilor a fost prevăzută în lege. Ca urmare a sprijinului
acordat de atamanul cazac Bogdan Hmelniţki, Rusia a recâştigat părţi din
Ucraina, împreună cu Kievul, vechea capitală între 1654-1667, ceea ce a dus la
conflicte cu Poarta Otomană şi hanii din Crimeea.
După moartea lui Aleksei în 1676, cei
doi fii ai săi proveniţi din căsătorii diferite au luptat pentru succesiune.
Fiul său Feodor III a devenit ţar, dar a decedat şase ani mai târziu. Sofia,
sora lui Feodor, a domnit ca regent pentru fratele ei Ivan V, bolnav mintal, şi
pentru fratele vitreg Petru I, care nu împlinise vârsta legală de domnie; în
1686 s-a aliat cu Polonia şi s-a alăturat Ligii Sfinte împotriva otomanilor. Când
Petru a atins maturitatea, Sofia a încercat să păstreze conducerea şi să se
debaraseze de acesta. Totuşi Petru a rezistat şi a preluat puterea printr-o
lovitură de stat în 1689, exilând-o pe Sofia la mănăstirea Novodevicy. În acel
an, Petru, ca unic conducător după moartea lui Ivan, a reprimat în sânge
răscoala streleţilor, cu ajutorul unei unităţi militare credincioase
lui.
De la Petru cel Mare la Ecaterina cea Mare
Reformele iniţiate de Petru cel Mare au
modernizat Rusia, transformând-o într-o mare putere europeană. Succesorii săi,
în special Ecaterina cea Mare, au continuat expansiunea imperiului.
Fascinat de Occident, Petru I cel Mare a
întreprins în 1697-1698 o călătorie în Prusia, Anglia şi Olanda, unde a fost
instruit în tehnicile de artilerie şi construcţia de nave. A desăvârşit
extinderea armatei şi a flotei, apoi, în Războiul Nordului, a cucerit
teritoriile suedeze din sud-vestul Finlandei şi din regiunea baltică,
deschizând astfel accesul Rusiei la Marea Baltică. Aici, în estuarul râului
Neva, şi-a întemeiat noua capitală, Sankt Petersburg, proiectată după model
european. Pe plan intern, Petru a iniţiat modernizări multilaterale. A slăbit
puterea Bisericii prin desfiinţarea patriarhiei şi a numit un sfânt sinod după
modelul luteran. A instituit reforme economice şi sociale prin înfiinţarea de
bresle, a dezvoltat infrastructura, a recrutat artişti şi muncitori străini, a
înfiinţat instituţii de învăţământ şi a regularizat aristocraţia şi
administraţia.
Fiindcă Petru îşi omorâse fiul, văduva
lui, Ecaterina I, l-a succedat la tron în 1725. În 1741, Elisabeta, fiica lui
cea mai mică, a ajuns la domnie. Aceasta s-a aliat în 1756 cu Maria Tereza a Austriei
în Războiul de 7 Ani împotriva Prusiei, forţele lor aducând Prusia la marginea
colapsului în 1762, când moare Elisabeta. Acest fapt l-a salvat pe Frederic cel
Mare, căci Petru III, succesorul Elisabetei, fiind un mare admirator al regelui
prusac, a oprit imediat războiul. Ca să-l poată controla pe Petru, Frederic a
negociat în 1745 mariajul acestuia cu Sofia von Anhalt-Zerbst, fiica unui
general prusac. Domnia lui Petru a fost una scurtă totuşi, acesta fiind
înlăturat printr-un puci militar de soţia sa, care urcă pe tron în acelaşi an
sub numele Ecaterina II.
Influenţată de conceptele iluministe,
Ecaterina II cea Mare a comunicat cu mulţi dintre gânditorii importanţi ai
Europei, fapt ce nu a împiedicat-o să ofere mii de şerbi şi sate întregi în dar
numeroşilor săi amanţi şi favoriţi şi să participe la acţiuni armate împotriva
Revoluţiei Franceze.
Ecaterina a urmat politicile
imperialiste ale predecesorilor săi, transformând Rusia într-o mare putere.
Rusia a distrus în 1770 flota turcă, cucerind apoi nordul Caucazului şi
asigurând accesul la mult râvnita Mare Neagră. Crimeea, care era independentă
de mai puţin de un deceniu, a fost anexată. În cele trei împărţiri ale Poloniei
din 1772,1793 şi 1795, imperiul şi-a extins treptat graniţele către vest.
Rusia sub domnia lui Pavel I fiul
Ecaterinei, a făcut parte din cea de-a Doua Coaliţie Antinapoleoniană,
devenind, în urma Congresului de la Viena (1814-1815), unul dintre promotorii
Sfintei Alianţe, stâlp al conservatorismului şi „jandarmul" Europei.
Cneazul Potëmkin
Potëmkin era favoritul şi totodată
consilierul Ecaterinei cea Mare. Administrator iscusit, a iniţiat proiecte
ambiţioase în sudul Rusiei, pentru construcţia de noi oraşe. Rivalii săi îl
ridiculizau, spunând că punea la cale falsuri - Satele Potëmkin care mimau
traiul îmbelşugat al ţăranilor pentru a o impresiona pe împărăteasă în timpul
inspecţiilor acesteia prin Rusia.
