IV.11. Europa de Est şi Scandinavia
1500-1800
Polonia a trecut printr-o perioadă
frământată din cauza slabei monarhii constituţionale care făcea mari eforturi
pentru a-şi păstra autoritatea în faţa unei aristocraţii setoase de putere. A
fost apoi divizată şi împărţită între marile puteri, în Ungaria şi
Transilvania, Poarta Otomană şi Habsburgii se luptau pentru supremaţie. Regii
protestanţi danezi şi suedezi încercau să întărească autoritatea centrală şi
să-şi extindă sfera de influenţă. După 1648, Suedia devine o mare putere
europeană sub domnia lui Gustav II Adolf, dar Rusia va întrerupe dominaţia
suedeză din nord după moartea lui Carol XII.
Polonia şi Ungaria în secolele XVI şi XVII
Dreptul aristocraţiei la vot şi
disputele cu vecinii au slăbit regatul polonez. Ungaria a ajuns sub dominaţia
Porţii Otomane şi a Habsburgilor.
Ca în orice monarhie constituţională, în
Polonia puterea regelui era limitată. Nobilimea ţinea ţărănimea în robie
extinzându-şi la fiecare nouă alegere drepturile în Dietă (Seim).
Sigismund I din dinastia Iagello, rege din 1506, era un promotor al Renaşterii şi
al umanismului. A încheiat în 1515 disputele cu Habsburgii şi în 1525 pe cele
cu Ordinul Teutonilor, asupra Prusiei de Est. Fiul său, Sigismund II August, a
unificat provinciile lituaniene cu Polonia prin Uniunea de la Lublin din 1569.
Odată cu stingerea dinastiei Iagello,
aristocraţia, obişnuită cu dreptul la libertatea religioasă şi independenţă, a
forţat în 1572 alegerea lui Henric de Valois devenit mai târziu Henric III rege
al Franţei. În 1587, Sigismund III a adus la domnie linia catolică a Casei
Vasa. Fiul acestuia, Vladislav IV, a intrat mult în teritoriul rus, dar Ioan II
Cazimir, fratele lui Vladislav, a trebuit ulterior să facă faţă răscoalei
cazacilor conduşi de Bogdan Hmelniţki. Susţinut de Rusia şi de ţăranii
polonezi, acesta şi-a înfiinţat în 1654 propriul stat pe teritoriul Ucrainei,
devenind vasal ţarului. Când Ucraina a fost pierdută în favoarea Rusiei, regele
a abdicat.
O ramură a Casei Iagello a domnit în
Boemia şi Ungaria încă din sec. XV. În 1515 au făcut un pact cu Habsburgii
pentru dubla căsătorie a copiilor regelui Vladislav II, Ludovic şi Anna, cu
nepoţii lui Maximilian I, împăratul Sfântului Imperiu Roman, Ferdinand şi
Maria. Ferdinand I a revendicat Boemia şi Ungaria după ce tânărul rege Ludovic
II a căzut în lupta de la Mohacs împotriva Imperiului Otoman. Dar Ferdinand nu
a stăpânit decât Boemia; Poarta Otomană, susţinându-şi propriii regi, a ocupat
mare parte a Ungariei pentru următorul secol şi jumătate.
Ungaria şi Polonia până la finele secolului XVIII
Lupta pentru putere dintre Poarta
Otomană şi Habsburgi a trezit rebeliuni în Ungaria şi în Transilvania. La
început, Polonia a luptat împotriva Suediei în Războiul Nordului, apoi a căzut
sub influenţa Rusiei, iar în final a încetat să mai existe din cauza celor trei
împărţiri.
Bătălia pentru cucerirea Ungariei şi a
Transilvaniei a slăbit puterea Habsburgilor în Est. Poarta Otomană susţinea de
secole nobilimea locală împotriva Habsburgilor, începând cu Ioan Zapolya,
voievod al Transilvaniei din 1511, şi rege al Ungariei de Est din 1526. Alt
exemplu este cel al protestantului Gabriel Bethlen, prinţ al Transilvaniei în
1613 şi rege al Ungariei în 1620, care s-a extins spre Boemia şi Austria.
Habsburgii au reuşit pentru prima dată să-şi extindă dominaţia asupra întregii
Ungarii, odată cu victoria prinţului Eugeniu de Savoia în 1697. În 1704 a avut
loc ultima răscoală împotriva Habsburgilor, condusă de Ferenc II Rakozi, prinţ
al Transilvaniei şi al Ungariei, dar în 1711 acesta a fost nevoit să renunţe la
toate titlurile deţinute. Totuşi, Ungaria, din dorinţa de a deveni
independentă, a rămas un focar constant de conflicte până la finalul monarhiei
I Habsburgilor. Ioan III Sobieski, ales rege al Poloniei în 1674, a ajutat la
despresurarea Vienei în timpul asediului otoman. Totuşi, încercarea sa de a
întemeia o monarhie ereditară a eşuat, din cauza rezistenţei opuse de nobilime.
În schimb, principele elector saxon Frederic August I (cel Puternic) a fost
ales rege în 1697 sub numele August II. În 1701, el a fost alungat din Polonia
de Carol XII al Suediei, în timpul Războiul Nordului, dar a reuşit să-şi
recâştige tronul după înfrângerea acestuia la Poltava în 1709.
După moartea lui August în 1733,
nobilimea poloneză l-a ales la tron pe nobilul polonez Stanislav I Leszczynski,
socrul lui Ludovic XV al Franţei, care mai fusese instalat rege de Carol XII în
1704-1709. Totuşi, temându-se de pierderea influenţei, Rusia şi Austria au
forţat în 1733-1734 alegerea lui August III, fiul lui August cel Puternic. Îndelungatul
Război de Succesiune pentru Tronul Poloniei s-a încheiat cu un schimb de
teritorii pe tot cuprinsul Europei. Stanislav I Leszczynski a primit Lorena ca
despăgubire, iar Francisc Ştefan de Lorena, Toscana. August III a continuat să
domnească în Saxonia şi Polonia. După moartea acestuia, ţarina Ecaterina II a Rusiei
l-a instalat la tron în 1764 pe fostul ei iubit Stanislav II Poniatowski.
Regele a încercat să iniţieze reforme, dar Rusia l-a împiedicat. În schimb,
Confederaţia naţională poloneză de Bar s-a răzvrătit şi, în sprijinul acesteia,
Poarta Otomană a pornit un război cu Rusia. Ieşind învingătoare, ţarina a
iniţiat în 1772 prima împărţire a Poloniei, în care Rusia, Austria şi Prusia au
anexat mari părţi din teritoriu. În următoarele două împărţiri, din 1793 şi
1795, Polonia a fost divizată în întregime. Regele Stanislav II a abdicat, iar
vechiul Imperiu Polonez a încetat să mai existe.
Danemarca şi Suedia până în secolul XVII
Regii danezi şi suedezi au adoptat
Reforma, au câştigat lupta cu nobilimea şi s-au implicat activ în Războiul de
30 de Ani. Suedia a fost unul dintre principalii beneficiari ai Tratatelor de
pace de la Osnabruck şi Münster, semnate în 1648 (Pacea din Westfalia).
În mod tradiţional, nobilimea daneză şi
suedeză a încercat să-şi păstreze independenţa, în timp ce regii au căutat
să-şi întărească autoritatea, susţinând puterea maritimă a propriilor ţări.
Cristian IV, rege al Danemarcei şi Norvegiei din 1513, şi-a instaurat brutal
suzeranitatea asupra Suediei în 1520, prin Baia de Sânge de la Stockholm
- execuţia în masă a adversarilor săi. Totuşi, doar după trei ani, el este
alungat de nobilul suedez Gustav Eriksson, ales ca rege. Sub titlul Gustav I
Vasa, a întemeiat Suedia ca stat-naţiune modern şi a introdus Reforma în 1527.
Pe această temelie formată în războaie,
alianţe nestatornice împotriva Danemarcei, Poloniei şi a oraşului Lübeck - care
făcea parte din Alianţa Hanseatică, controlând astfel comerţul în Marea Baltică
- au clădit şi succesorii săi. Regele Gustav II Adolf a reuşit astfel să
câştige teritorii în zona Baltică, de la Rusia, în 1617, şi de la Polonia, în
1629, făcând din Suedia principala putere nordică. În 1630 s-a implicat în
Războiul de 30 de Ani în calitate de lider al puterii protestante. De asemenea,
Suedia a dobândit în 1645 teritorii de la Danemarca şi s-a numărat printre
învingătorii Păcii din Westfalia din 1648, câştigând arhiepiscopia Bremenului,
dioceza Verdenului şi părţi din Pomerania. Fiica şi succesoarea lui Gustav II,
Cristina, pentru care cancelarul Axei Oxenstierna a fost regent până în 1644, a
transformat curtea într-un centru de cultură, dar a abdicat în 1654,
convertindu-se în 1655 la catolicism şi decedând la Roma în 1689. Regii Casei
Palatinat-Zweibrücken au moştenit Suedia de la dinastia Vasa în 1654 şi au
continuat să-i extindă puterea şi influenţa.
În Danemarca, autoritatea crescândă a
monarhilor a fost stimulată de introducerea Reformei (ca şi Norvegia) în 1536,
deoarece a plasat Biserica sub controlul şefului statului. Cristian IV a
centralizat guvernarea şi în 1625 a intrat în Războiul de 30 de Ani. În 1645 a
fost forţat să recunoască prin Pacea de la Bromsebro hegemonia Suediei în
regiunea baltică. Fiul său, Frederic III, a lipsit nobilimea de putere printr-o
alianţă semnată în 1660 cu clerul şi clasa de mijloc, a introdus monarhia
ereditară şi a instalat absolutismul prin Legea Regală din 1665.
Poemul din 1616
de Gustav II Adolf:
Într-o bună zi virtutea te va răsplăti,
/ Când vei fi devenit Pulbere, / Cu glorie eternă / Aşa cum ţi-a fost promis.
Gustav II Adolf, sec. XVII
Europa de Nord în secolul XVIII
Carol XII a transformat din nou Suedia
în puterea dominantă din nord-estul Europei, dar, odată cu moartea sa, tot ce
fusese câştigat a fost pierdut. Monarhia luminată a fost instalată cu greu în
Danemarca şi Suedia.
Carol X Gustav din Casa Palatinat-Zweibrücken,
moştenitor al tronului Suediei de la verişoara sa Cristina de Vasa în 1654, a
extins posesiunile suedeze prin războaie împotriva Poloniei şi Danemarcei, dar
a fost obligat prin Tratatul de la Roskilde din 1658 să renunţe la tot sudul Suediei,
inclusiv Skane şi Halland. Cu toate că fiul său Carol XI a pierdut Pomerania de
la Brandenburg, a reuşit într-un final să zdrobească puterea aristocraţiei
suedeze, capturând averea coroanei şi instalând legea absolutistă. Danemarca,
Rusia şi Polonia s-au aliat împotriva fiului său Carol XII, care l-a succedat
la tron în 1699, pentru a recâştiga teritoriile pierdute de la Suedia, dar
acesta a invadat Danemarca, forţând-o să accepte pacea, apoi, în 1700, în
fruntea armatelor sale, a distrus armata rusă la Narva. În 1702, Carol XII l-a
expulzat pe August cel Puternic al Saxoniei şi Poloniei din Livonia, în 1702
din Polonia, iar în 1706 a invadat Saxonia. Totuşi, în 1709, a suferit o
înfrângere zdrobitoare în lupta cu ţarul Petru cel Mare pe dealurile de la
Poltava, fiind nevoit să se refugieze în Turcia; în final a fost învins în
Norvegia în noiembrie 1718. Războiul Nordului început în 1700 s-a încheiat prin
Pacea de la Nystad din 1721. Suedia a fost obligată să predea Rusiei
posesiunile deţinute în zona baltică şi sud-vestul Finlandei. Pe plan intern,
căsătoriile şi moştenirea următoarelor domnii de către Casele germane Hessen-Kassel
şi Holstein-Gottorp au slăbit puterea regală suedeză. Gustav III Vasa a
restaurat puterea absolută a regelui printr-o de stat şi a abolit privilegiile
aristocraţilor în 1789. A fondat în 1786 Academia Suedeză. A fost asasinat în
martie 1792 de o conspiraţie a nobililor în timpul unui bal mascat. Fiul său,
Gustav IV Adolf, a finanţat războaie nereuşite împotriva lui Napoleon, fiind
detronat de ofiţerii săi în 1809.
Absolutismul inflexibil al Danemarcei a
împiedicat iniţierea unor reforme necesare. Doi prim-miniştri, Johann Hartwig
Graf Bernstorff şi nepotul său Andreas Peter Graf Bernstorff, au încercat să
guverneze în spiritul absolutismului luminat. În 1771-1772, John Frederic de
Struensee, medicul regelui bolnav mintal Christian VII, tot el şi iubitul
Reginei Carolina Mathilde, s-a implicat în politică, iniţiind reforme radicale,
inclusiv abolirea torturii şi a cenzurii, dar în 1772 a fost îndepărtat de la
putere şi executat.
