III.9. Italia medievală

  07:59    

CCA 600-CCA 1500

Nordul Italiei a întreţinut legături strânse cu Franţa şi ulterior cu Sfântul Imperiu Roman. Sudul Italiei a fost iniţial un regat normand, apoi a trecut în posesia familiei Hohenstaufen din Germania şi a caselor regale franceze şi spaniole. Papalitatea a atins apogeul puterii sale lumeşti în secolele XII-XIII. Influenţa sa a scăzut apoi spre Evul Mediu târziu, când a fost divizată de Marea Schismă Apuseană. În acelaşi timp, în nordul Italiei a apărut o clasă mijlocie independentă, ale cărei forme timpurii de economie capitalistă s-au răspândit pe continent în cursul următoarelor secole. Veneţia, unul dintre oraşele-stat din nordul Italiei, a devenit una dintre cele mai mari puteri economice europene.

Regatul Italiei după Carolingi

Mai multe dinastii s-au luptat pentru tron după căderea Carolingilor. Ottonienii saxoni au fost cei care au reuşit în cele din urmă să supună Italia coroanei regale germane.

Carol cel Mare a cucerit Regatul longobard din nordul Italiei în anul 774, iar fiii şi nepoţii lui au stăpânit regiunea pânâ în sec. IX. După sfârşitul Carolingilor, suverani aparţinând mai multor familii au deţinut coroana regală a Italiei. Majoritatea urmaşilor pe linia feminină a dinastiei Carolingiene, au fost simpli uzurpatori. Nici unul dintre aceşti regi nu a putut înfiinţa o dinastie permanentă şi a urmat o perioadă agitată în care nobilimea locală şi mai târziu oraşele şi-au câştigat autonomia.

Văduva lui Lothair II, Adelaide de Lombardia, a cerut în anul 951 ajutorul regelui german Otto cel Mare din dinastia de Saxonia împotriva noului rege Berengar II din Casa de Ivrea. Otto l-a învins pe Berengar şi a devenit rege al Italiei. A unificat regatul pe plan intern şi l-a anexat apoi Sfântului Imperiu Roman, numit mai târziu de Naţiune Germană. Regii şi împăraţii germani nu şi-au creat o bază a puterii în Italia imperială, depinzând deopotrivă de sprijinul marilor nobili, al oraşelor care deveneau tot mai puternice, al Bisericii şi al papalităţii. Ei au încercat să învrăjbească unele facţiuni rivale, acordând învingătorilor noi prerogative regale, dar această politică a sfârşit prin a submina autoritatea regală. În cele din urmă, Italia s-a fărâmiţat în nenumărate oraşe-stat, procesul de unificare a lor, încheindu-se abia în a doua jumătate a sec. XIX.

Sudul Italiei în secolele VIII-XV

Normanzii şi Hohenstaufenii au făcut din Regatul Siciliei un stat model. Dinastiile franceze şi spaniole s-au luptat pentru puternicul tron al Hohenstaufenilor.

Principatele longobarde au supravieţuit în sudul Italiei. Mai existau de asemenea baze bizantine care căzuseră în mâinile arabilor musulmani ce ocupaseră Sicilia şi Puglia în sec. IX. Normanzii care fuseseră mercenari în serviciul prinţilor din sudul Italiei începuseră încă din sec. XII să îşi însuşească teritorii. Papii au încercat să îi controleze pe normanzi, oferindu-se să le recunoască autoritatea prin investire oficială. În anul 1059, Robert Guiscard a fost numit duce de Puglia şi Calabria, iar fratele său Roger I conte de Sicilia. Roger II a unificat proprietăţile normande, iar Papa i-a acordat titlul de rege în anul 1130. La curtea sa din Palermo, centru cultural european de prim rang la acea vreme, se puteau întâlni creştini catolici şi ortodocşi, evrei şi musulmani.

În anul 1194, împăratul Henric VI de Hohenstaufen, ginerele lui Roger II, a dobândit coroana Siciliei. Fiul său, împăratul Frederic II a considerat că Sicilia era mai primitoare decât teritoriile nordice ale Sfântului Imperiu Roman şi şi-a stabilit reşedinţa acolo. Datorită educaţiei sale alese, Frederic a fost numit de contemporanii săi Stupor mundi („minunea lumii"). După moartea sa în anul 1250 şi a fiului său Conrad IV în anul 1254, fratele nelegitim al lui Conrad, Manfred, a domnit în Sicilia ca regent al fiului lui Conrad, Conradin. Pentru a-i elimina definitiv pe Hohenstaufeni, Papa a acordat coroana Siciliei lui Carol I de Anjou, fratele regelui Franţei. Carol i-a învins pe Manfred şi Conradin, executându-l pe acesta din urmă în anul 1268.

Administratorii francezi ai lui Carol au ridicat dările sicilienilor, care s-au răsculat în anul 1282 în Vecerniile Siciliene. În aceste circumstanţe, Petru III de Aragon, ginerele lui Manfred, a invadat şi a cucerit insula. Până la moartea sa şi imediat după aceea, Carol a păstrat doar teritoriile din Italia, care au format Regatul Neapolelui. Urmaşii săi s-au luptat pentru succesiunea în regat. Ultimul monarh al Casei de Anjou, regina Ioana II l-a ales iniţial pe regele Alfonso V de Aragon şi Sicilia ca succesorul ei, iar apoi pe un văr francez, Ludovic din Casa de Valois. După moartea ei în anul 1435, Alfonso a dobândit Regatul Neapolelui pentru familia sa. Nepotul său, Ferdinand Catolicul de Aragon, a unificat Sicilia şi Napoli în anul 1501. După moartea sa în anul 1516, Spania şi proprietăţile din Italia au trecut în posesia nepotului său, Carol V din Casa de Habsburg.

Fragment din Cronica lui Salimbene di Adam despre împăratul Frederic II

„Frederic era îndemânatic, viclean, avar, desfrânat, maliţios, iute la mânie, dar putea fi şi un bărbat galant în rarele ocazii când dădea dovadă de bunătate sau curtoazie. Era plin de mângâiere, jovial, încântător şi plin de har. Ştia să scrie, să citească, să cânte şi să compună muzică."

Papalitatea în Evul Mediu

Papalitatea a atins apogeul în Evul Mediu, după ce fusese consolidată prin reformele de la Cluny şi prin cele gregoriene. Însă disputele de ordin doctrinar şi teologic din sânul Bisericii, precum şi cele legate de secularizare au declanşat declinul papalităţii.

Papii, episcopi ai Romei şi urmaşi ai Sfântului Apostol Petru, revendicaseră poziţia supremă în Biserica Catolică. După ce împăraţii romani şi-au mutat reşedinţa din Roma, iar structura statală din Imperiul de Apus s-a destrămat, papii au preluat tot mai multe atribute laice. Amploarea puterii lor este dovedită de Leon I, care a reuşit să îl convingă pe conducătorul hunilor, Atila, să renunţe la asediul Romei. Papii şi-au fundamentat revendicările, printre altele, şi pe un document falsificat cunoscut sub numele de „Donaţia lui Constantin", prin care împăratul Constantin cel Mare ar fi lăsat cea mai mare parte a Imperiului de Apus papalităţii. Patriarhul răsăritean de Constantinopol şi capul Bisericii imperiale bizantine a refuzat să accepte primatul papal. Sciziunea inevitabilă a avut loc în anul 1054, prin Marea Schismă Răsăriteană, când Papa Leon IX şi Patriarhul Mihail Cerularie s-au excomunicat reciproc.

La începutul sec. VII, Papa Grigore a introdus administrarea centralizată a domeniilor papale. De aici au luat naştere Statele papale (Patrimonium Petri), dintre care Vaticanul a rămas şi în prezent sub controlul Papei.

În anul 753, noul rege franc Pepin III a extins Statele papale printr-o donaţie de terenuri, cunoscută sub numele de Darul lui Pepin. În schimb, el a fost recunoscut de Papa Ştefan II ca succesorul regilor Merovingi. Deveniţi protectori ai Bisericii, francii au apărat papii de prinţii italieni şi de patricienii romani. Această alianţă a fost reconfirmată în anul 800, când Papa Leon III l-a încoronat pe Carol cel Mare împărat. Ottonienii saxoni, care au devenit regi ai Italiei în anul 951, au păstrat tradiţia acestor legături strânse între coroană şi papalitate. În acelaşi timp, reformele de la Cluny au urmărit o împrospătare spirituală a Bisericii şi eliminarea abuzurilor, precum căsătoria preoţilor, simonia şi investitura de către laici.

Salienii, care au urmat saxonilor, au impus un papă dornic de reforme. Reînnoită politic şi spiritual, papalitatea s-a opus instrumentalizării Bisericii de către conducătorii laici prin crearea controversei investiturii. Papa Grigore VII a afirmat supremaţia clerului peste domnitorii lumeşti în Dictatus Papae. Mişcarea de reînnoire a câştigat amploare politică prin reformele gregoriene. Capitularea simbolică a împăratului Henric IV în faţa Papei Grigore VII prin „drumul la Canossa" în anul 1077 a dezvăluit cât de mult a crescut puterea papalităţii.

Controversa investiturii a luat sfârşit oficial în anul 1122, deşi conflictul dintre papi şi conducătorii laici a continuat.

Între anii 1198 şi 1216, în timpul pontificatului lui Inocenţiu III, papalitatea a profitat de lupta pentru putere din Sfântul Imperiul Roman dintre familiile Hohenstaufen şi Welf şi a atins astfel apogeul puterii sale politice. Inocenţiu a declanşat cruciadele împotriva albigenzilor din Franţa şi a musulmanilor din Ţara Sfântă. Tot el a încurajat fondarea ordinelor franciscan şi dominican. În anul 1231, acesta din urmă a fost chemat să infiinţeze Inchiziţia, care urma să lupte împotriva ereziilor şi să supravegheze respectarea doctrinelor Bisericii.

Papii nu aveau instrumente ale puterii laice, precum armate, iar arma lor spirituală supremă, excomunicarea, şi-a pierdut mult din efect prin abuz. Regele Filip IV al Franţei a ripostat la pretenţiile de supremaţie absolută enunţate de Papa Bonifaciu VIII în bula Unam Sanctam din anul 1302, silind papalitatea să îşi mute reşedinţa la Avignon, în Franţa, în anul 1309 şi demonstrând astfel autonomia statului. Papii au rămas acolo până în anul 1377, sub influenţa permanentă a regilor francezi. Excomunicarea făcută de Papa Ioan XXII în anul 1324 nu l-a mai intimidat pe împăratul Bavariei, Ludovic IV. El a rămas de partea franciscanilor în disputa privind sărăcia, sfidând papalitatea. Franciscanii, spre deosebire de papi, considerau că sărăcia lui Hristos trebuia să servească drept model întregii Biserici.

Întrucât proprietăţile papale din Italia erau ameninţate, Grigore XI s-a întors de la Avignon la Roma în anul 1377. Au izbucnit conflicte între cardinalii francezi şi cei italieni imediat după moartea lui Grigore, întrucât ambele tabere îşi susţineau propriul candidat compatriot pentru scaunul papal. Într-adevăr, în anul 1378 au fost aleşi doi papi: Urban VI la Roma şi Clement VII la Avignon. După anul 1409 au existat chiar trei papi rivali, iar Marea Schismă Apuseană a luat sfârşit abia în anul 1417, prin alegerea unui unic Papă Martin V la Conciliul de la Constanţa. Autoritatea spirituală a papalităţii a avut mult de suferit în timpul Schismei. În unele concilii, precum cel de la Basel dintre anii 1431-1449, s-au impus decizii fără aprobarea papei. Papii au reuşit să elimine această tendinţă, care a fost declarată eretică în anul 1459 de către Pius II. Astfel a fost înlăturat un posibil instrument de reformă a Bisericii.

Reforma a luat naştere în sec. XVI din imposibilitatea Bisericii Catolice de a se reforma, ducând astfel la o disoluţie a autorităţii acesteia. Reforma a luat avânt graţie secularizării papalităţii, introdusă de Pius II şi de predecesorul său, Nicolae V şi de un întreg şir de papi în timpul Renaşterii.

Nordul Italiei în timpul Salienilor şi Hohenstaufenilor: Welfii şi Ghibelinii

Disputa dintre Guelfî şi Ghibelini a luat naştere din lupta pentru putere şi înavuţire dintre împărat, papă, aristocraţie şi oraşe.

În sec. XII, noile rute comerciale inaugurate de cruciade au adus o considerabilă prosperitate economică oraşelor italiene. Pentru a mai diminua din influenţa papilor şi a nobilimii, împăraţii au acordat oraşelor tot mai multe libertăţi. Acestea îşi urmăreau însă acum propriile ţeluri, iar controversa investiturii slăbise întrucâtva autoritatea regală. În plus, conflictul dintre familiile Welf (sau Guelf) şi Hohenstaufen se extinsese şi în Italia, deoarece ambele case revendicau moştenirea însemnată a Matildei de Toscana. Când împăratul Frederic I de Hohenstaufen şi-a impus dominaţia asupra Italiei şi a vrut să introducă propriile dări, oraşele din nordul Italiei au format împotriva sa Liga lombardă. Ei l-au învins pe împărat în bătălia de la Legnano din anul 1176 şi şi-au câştigat astfel independenţa financiară şi politică.

Din acest conflict au apărut două facţiuni: Guelfii, care susţineau papalitatea, şi Ghibelinii, care îşi luaseră numele de la castelul Hohenstaufen din Waiblingen şi îl sprijineau pe împărat. Disputa dintre familiile Welf şi Hohenstaufen a dispărut treptat din atenţia publică. Guelf şi Ghibelin au devenit simboluri pentru taberele opuse în multe conflicte între familii sau între facţiuni politice, în special în comune, unde aveau loc adevărate războaie civile la scară redusă. Pentru a se apăra, oamenii se retrăgeau în turnuri fortificate, aşa-numitele case-turn, care scoteau de asemenea în evidenţă bogăţia şi puterea familiilor.

Guelfii care în sec. XIII locuiau în Florenţa se considerau foarte buni patrioţi care apărau libertăţile oraşului. Deşi fuseseră exilaţi din oraş, ei au revenit la putere după moartea împăratului. Prin afirmarea permanentă a idealului patriotismului civic, Guelfii încercau să îi împiedice pe rivalii Ghibelini să câştige influenţă. La sfârşitul sec. XIV, Guelfii erau în principal reprezentanţii aristocraţiei florentine, în vreme ce Ghibelinii îi reprezentau politic pe cei din clasa de mijloc.

Matilda de Toscana

Contesa de Toscana deţinea o poziţie cheie datorită bogăţiei şi a situării strategice a proprietăţilor sale în inima Italiei. Matilda, care susţinea reforma Bisericii, a mediat între Henric IV şi Papa Grigore VII, care s-au întâlnit la reşedinţa familiei acesteia de la Canossa în anul 1077. Contesa Matilda şi-a rescris testamentul de mai multe ori înainte de a muri fără moştenitori. Iniţial, şi-a lăsat averea Bisericii, apoi împăratului. În cele din urmă, Welfii, familia fostului ei soţ, au revendicat moştenirea. Conflictul a luat sfârşit abia în anul 1213.

Nordul Italiei în Evul Mediu târziu: signori şi condottieri

Printre numeroasele oraşe italiene şi micile teritorii autonome au apărut noi state, caracterizate de instabilitate politică şi relaţii tensionate cu vecinii lor.

În sec. XIII, odată cu declinul Hohenstaufenilor, s-a creat un vid de putere în nordul şi centrul Italiei. Papii îşi aveau atunci reşedinţa în Franţa, la Avignon, iar papalitatea urma să fie scindată de Marea Schismă Apuseană. În sudul Italiei, regii de Napoli din Casa de Anjou se luptau cu regii de Aragon ai Siciliei. Franţa şi Anglia erau angajate în Războiul de 100 de Ani. Pe tronul Germaniei se succedau rapid regi şi împăraţi din familii diferite, care se concentrau în principal pe politica internă şi nu mai deţineau resurse pentru a se implica şi în guvernarea Italiei. Poetul Dante spera ca împăratul Henric VII de Luxemburg să fie cel care va aduce pace şi coeziune în Italia, dar moartea prematură a acestuia în 1313 a zădărnicit aceste planuri.

În această perioadă de dezorganizare generală, nordul Italiei s-a fragmentat în nenumărate oraşe-stat şi teritorii autonome. Ciocnirile dintre diversele facţiuni şi disputele dintre Guelfi şi Ghibelini aduceau mai degrabă a război civil şi semănau haos în regiune. Comunele s-au văzut aşadar nevoite să acorde puteri aproape absolute unui singur conducător puternic al oraşului, signori, existând bineînţeles şi cazuri când acesta prelua singur puterea. Aceştia proveneau fie din vechi familii nobile, precum Este în Ferrara, Gonzaga în Mantova, sau Visconti n Milano, fie din rândurile clasei de mijloc înstărite, precum Medici în Florenţa. Unii dintre signori şi-au transmis titlurile pe cale ereditară, astfel încât unele oraşe-republică au devenit cu timpul principate. O parte dintre ei au trecut la o politică expansionistă şi i-au supus pe signorii vecini, lărgindu-şi teritoriile. În nesfârşitele lupte dintre ei, signorii angajau de obicei generali mercenari, condottieri, cât şi trupele acestora.

Condottierii au format în timp propriile teritorii, cum a fost cazul familiei Sforza, care a preluat în anul 1450 conducerea oraşului Milano, după Visconti.

Între timp, familia Valois din Franţa şi Habsburgii din Sfântul Imperiu Roman îşi consolidau şi ei teritoriile. Cei din familia Valois, fiind înrudiţi cu Visconti şi Anjou, au revendicat Milano şi Napoli. Habsburgii au moştenit sudul Italiei şi Spania şi au încercat să reinstaureze dominaţia tradiţională a Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană asupra Italiei. Italia a fost prinsă între marile puteri şi implicată în conflictele dintre acestea.

Italia

„Italie roabă! Cuib de chin flămând! / Corabie-n vânt cutreierând zăludă, / nu ţară-aleasă, ci bordel de rând! / îi fu de-ajuns acelui duh s-audă / de-al ţării nume ca să-şi strângă-n braţă / tovarăşul, şi azi în tine-asudă / urzind războaie cei rămaşi în viaţă/ şi între ei se bat ca porcii-n troace, / deşi sunt strânşi de-un zid şi-o fortăreaţă."
Fragment din Divina Comedie de Dante (Purgatoriul, Cântul VI, în româneşte de Eta Boeriu)

Genova şi Pisa

Genova şi Pisa, ca puteri maritime, au reuşit să acumuleze bogăţii considerabile, dar din cauza instabilităţii interne şi-au pierdut independenţa politică.

Cruciadele şi Reconquista spaniolilor din timpul Evului Mediu au pus capăt dominaţiei musulmanilor în zona Mediteranei. Vidul de putere a fost umplut de oraşele maritime italiene, cele mai importante fiind Genova, Pisa şi Veneţia. Primele profituri le-au obţinut transportând trupele cruciate pe corăbiile lor. Au înfiinţat porturi comerciale care vor deveni baze puternice în statele participante la cruciade: în Imperiul Bizantin, în jurul Mării Egee şi al Mării Negre. Italienii aduceau în Europa mărfuri căutate precum mătase, brocart, damasc, piper, tămâie, porţelan, perle şi parfum prin intermediari arabi. Tot de la arabi au împrumutat şi un sistem de contabilizare eficient, precum şi cifrele arabe. Pe lângă comerţ, tranzacţiile şi creditele bancare au luat şi ele avânt.

Prin campanii maritime îndreptate împotriva arabilor, Pisa şi Genova au reuşit în sec. XI să îşi stabilească supremaţia în vestul Mării Mediterane. Cu toate acestea, pe plan intern oraşele erau mereu în stare de rivalitate şi în război. La început, Pisa s-a ridicat peste celelalte oraşe şi din bogăţiile ei s-au construit multe edificii impozante. La mijlocul sec. XIII însă, Genova a preluat supremaţia. Împăratul Mihail VIII Paleologul i-a acordat Genovei numeroase concesii comerciale, drept mulţumire pentru ajutorul acordat pentru recuperarea tronului Bizanţului în anul 1261. În anul 1284, flota genoveză a înfrânt-o pe cea a Pisei în bătălia maritimă de la Meloria.

La fel ca şi majoritatea comunelor din Italia, Genova şi Pisa erau antrenate pe plan intern în disputele tot mai ample dintre facţiuni. Familiile nobile ale Guelfilor şi Ghibelinilor se aflau şi ele în război. În plus, existau conflicte şi în popolo, dar nu în „popor", ci printre micii negustori şi meşteşugari din clasa mijlocie care urcau pe scara socială şi doreau mai multă putere. În funcţia de magistrat se succedau rapid popoli şi signori din familiile aristocrate. Puterile străine au câştigat şi ele influenţă în oraşele-republică, susţinând diverse facţiuni. În anul 1406, Pisa a fost detronată de Florenţa, care a devenit noua putere în Toscana. Genova a rămas independentă, dar a intrat curând sub dominaţia oraşului Milano, apoi a francezilor, şi începând din anul 1528 a Habsburgilor.

Lombard şi gir

Mulţi termeni financiari, precum lombard şi gir, ne reamintesc faptul că economia modernă a luat naştere în nordul Italiei. De acolo, bancherii şi comercianţii italieni au răspândit primele forme de capitalism în restul Europei. La Londra, negustorii lombarzi s-au stabilit pe strada Lombardă. Pe această stradă se află şi astăzi numeroase bănci.

Veneţia

Republica Veneţia s-a îmbogăţit din controlul comerţului cu Orientul şi a preluat pentru un timp supremaţia.

Aşezările de pe insulele Lagunei Veneţiei, unde se retrăsese populaţia în timpul Marii Migraţii, se aflau sub suzeranitate bizantină şi nu au aparţinut niciodată Sfântului Imperiu Roman. Veneţia a fost aşadar puternic influenţată de civilizaţia bizantină. Deşi în sec. VIII, Imperiul Bizantin i-a numit pe primii conducători politici dogi (de la cuvântul latin dux, „conducător"), alegerea acestora a devenit ulterior liberă. Puterea dogilor a fost redusă considerabil în secolele XII-XIII de apariţia Marelui Sfat şi a Senatului, ai cărei membri proveneau din familiile de vază ale oraşului. Numele lor fuseseră înscrise în Cartea de aur în 1297. Marea parte a populaţiei a fost astfel exclusă de la participarea politică de către aristocraţie. Sfatul celor zece, ales anual şi statul poliţienesc supravegheau toate celelalte instituţii, păstrau echilibrul politic, evitau războaiele civile şi instaurarea influenţei puterilor străine, prezentă în alte oraşe italiene.

Veneţia s-a îmbogăţit foarte mult datorită poziţiei sale strategice pe rutele comerciale spre estul Mediteranei prin Marea Adriatică şi spre nordul Europei prin trecătorile din Munţii Alpi. Dogele veneţian Enrico Dandolo a reuşit astfel să supună Constantinopolul în 1204 în cadrul celei de-a patra cruciade. Veneţia a primit majoritatea prăzilor de război şi a dobândit de asemenea teritorii vaste pe coastele mărilor Adriatică şi Egee.

Când Veneţia a învins Genova în lupta pentru supremaţia în Marea Mediterană în Războiul Chioggia (1378-1381), a devenit cea mai mare putere comercială din Europa, recunoscută pretutindeni pentru flota şi pentru forţa sa maritimă.

În sec. XV, Veneţia a început să îşi extindă teritoriile din Italia, de pe terra firma, pentru a asigura rezervele de hrană necesare populaţiei în continuă creştere. Astfel au avut loc numeroase războaie câştigate de veneţieni. Republica a intrat în declin în secolele XV-XVI, odată cu înaintarea spre vest a Otomanilor şi cu deplasarea rutelor comerciale din Marea Mediterană în Oceanul Atlantic.

Ghetoul evreiesc

În anul 1516, guvernul veneţian a mutat comunitatea evreiască a oraşului pe insula Gheto. În Veneţia domnea o atmosferă de toleranţă, mulţi evrei exilaţi din Spania şi Portugalia s-au stabilit acolo. Acest ghetou a constituit un precedent pentru modul în care au fost persecutaţi evreii din întreaga Europă în timpul şi după cel de-al Doilea Război Mondial.

Marco Polo

Veneţianul Marco Polo a pornit într-o călătorie comercială spre China în anul 1271, unde se spune că a devenit prieten foarte apropiat al lui Kubilai-Han, împăratul mongol al Chinei. A revenit în Europa în anul 1295. Autobiografia sa a fost pusă la îndoială chiar şi de contemporanii săi, întrucât amintirile lui erau extrem de extravagante şi fanteziste.