III.4. Elveţia
1291-1848
Confederaţia elveţiană o a luat naştere
în secolele XIII-XIV din necesitatea creşterii puterii în luptele împotriva
dominaţiei străine. În sec. XVI, a devenit un centru al Reformei, deşi mari
regiuni au rămas catolice. Elveţia şi-a câştigat autonomia în sec. XVII.
Cantoanele nu s-au despărţit din dorinţa de a se elibera de sub dominaţia
străină, în ciuda diferenţelor considerabile de organizare şi religie dintre
ele. Cu toate acestea, statul federal unificat a apărut abia după crearea
Republicii Helvetice în timpul lui Napoleon şi după marea criză constituţională
cauzată de Sonderbundskrieg (războiul civil al Alianţei Speciale) în anul 1847.
De la lupta pentru independenţă la neutralitate
Confederaţia elveţiană a luat naştere
din alianţele locale de apărare împotriva Habsburgilor, Savoiarzilor şi
Burgunzilor.
În Evul Mediu, Elveţia de astăzi a fost
parte din Regatul Burgundiei, iar ca teritoriu al ducatului de Suabia a
aparţinut Regatului Germaniei. Supuşi la început regilor şi ducilor, mulţi
conducători laici şi religioşi şi-au câştigat treptat autonomia. În sec. XIII,
acest proces a fost accelerat de căderea dinastiei Hohenstaufen, care domnise
în Suabia. Odată cu ascensiunea Savoiarzilor în sud-vest şi a Habsburgilor în
nord, cantoanele, oraşele şi fermele dornice de libertate s-au aliat împotriva
lor.
Cantoanele Uri, Schwyz şi Unterwalden au
fost primele care în anul 1291 au încheiat o alianţă împotriva Habsburgilor
formând o Ligă Eternă (Ewiger Bund), care a constituit fundamentul
vechii Confederaţii elveţiene. După ce Liga i-a învins pe Habsburgi la
Morgarten în anul 1315, cantoanele Berna, Zürich, Lucerna şi Glarus au intrat
şi ele în Confederaţie în anul 1353. Aliaţii Habsburgi ai Confederaţiei,
Burgunzii conduşi de ducele Carol cel Viteaz au fost învinşi în anul 1476 la
Grandson şi la Morat. Carol a fost ucis în Bătălia de la Nancy în anul 1477.
Elveţienii s-au implicat în războiul dintre Franţa şi Habsburgii din Italia.
Deşi au cucerit Ticino, ei au pierdut lupta de la Marignano în faţa francezilor
în anul 1515 şi au adoptat neutralitatea. Au mai avut loc ciocniri cu
Savoiarzii, care au fost nevoiţi să cedeze Vaud şi Geneva. Atât Elveţia, cât şi
Grisons, care pe atunci nu facea parte din Confederaţie, au fost afectate de
Războiul de 30 de Ani. Independenţa Elveţiei a fost recunoscută pe plan
internaţional prin Pacea de la Westfalia din anul 1648.
Wilhelm Tell
Wilhelm Tell este considerat un personaj
emblematic al luptei pentru independenţă a elveţienilor. Potrivit legendei, a
fost silit de către vechilul habsburg Gesler să tragă cu arcul într-un măr
aşezat pe capul fiului său. Tell s-a răzbunat mai târziu, declanşând o răscoală
împotriva Habsburgilor. Friedrich von Schiller a preluat legenda, probabil
inventată, pentru a scrie drama, pe baza căreia Gioachino Rossini a compus
opera omonimă.
Dezvoltarea internă de la Reformă la Alianţa Specială
Statul elveţian federal de astăzi a luat
naştere în sec. XIX din alianţa creată între cantoane mai mult sau mai puţin
autonome.
Confederaţia elveţiană, care şi-a
căpătat numele generic de la unul dintre cantoanele iniţiale, Schwiz, a fost
creată pornind de la cele 13 cantoane vechi, câteva mai noi şi teritorii supuse
şi aliate, legate între ele printr-un sistem complex de acorduri şi relaţii
guvernamentale. Printre vechile cantoane se numărau oraşe importante precum Zürich
şi Berna. Cele mai noi nu erau membre cu drepturi depline în confederaţie, de
care erau legate prin alianţe, dar îşi păstrau autonomia internă. Printre ele
se aflau principalitatea Neuchâtel, mănăstirile Sf. Gall, episcopia de Basel şi
oraşul-stat Geneva. Au existat şi teritorii separate administrate de vechile
cantoane. Singura instituţie comună în întreaga confederaţie a fost Tagsatzung
(Parlamentul), în care se întruneau deputaţii din cantoane.
În timpul Reformei diferenţele
religioase s-au adăugat celor de organizare existente între cantoane. În sec.
XVI, fără a exista vreo legătură între ei, Ulrich Zwingli şi ]ean Calvin au
început să răspândească Reforma din Zürich şi Geneva. De la începutul sec. XVI
şi până la începutul sec. XVIII au avut loc ciocniri violente între protestanţi
şi catolici în timpul „războaielor lui Kappel" din anii 1529 şi 1531 şi a
luptelor de la Villmergen. Întrucât nici unii nu s-au putut impune, Elveţia a
rămas până în prezent împărţită în cantoane catolice şi protestante.
Neutralitatea Elveţiei a fost respectată
până în anul 1798 când trupele lui Napoleon au invadat-o. În ciuda rezistenţei
interne, Napoleon a sprijinit facţiunile liberale înfiinţând un stat central,
Republica Helvetică. Un compromis între noul centralism şi vechiul federalism a
fost posibil prin Actul de mediere al lui Napoleon din anul 1803. Cantoanele
şi-au recâştigat autonomia după eşecul de la Congresul de la Viena din anul
1815, dar disputa cu privire la o constituţie comună a continuat. În anul 1847
şase cantoane catolice conservatoare (Uri, Schwyz, Unterwalden, Lucerna,
Fribourg, Valais) au înfiinţat Sonderbund (Alianţa Specială) pentru a se
opune celor protestante liberale, ce deţineau majoritatea în Adunarea federală.
Războiul civil, Sonderbund, care s-a declanşat a durat o lună. Au
existat mai puţin de o sută de victime, iar Sonderbund a fost învinsă. În anul
1848, a luat naştere statul federal elveţian, care centraliza sistemul
legislativ, de apărare şi comercial.
Garda elveţiană
Până în sec. XIX, aproape fiecare armată
europeană includea mercenari elveţieni, care aveau un renume de luptători dârzi
şi agresivi. Ţinuturile muntoase sărace de acasă ofereau puţine mijloace de
subzistenţă elveţienilor. Doar Garda pontificală elveţiană de la Vatican,
creată în anul 1505, a supravieţuit până în prezent.
