III.3. Sfântul Imperiu Roman în Evul Mediu mijlociu şi târziu
911-1519
Evul Mediu german a fost dominat de trei
dinastii imperiale succesive: saxonii, salienii şi Hohenstaufenii, care au
depus mari eforturi pentru a menţine coeziunea imperiului şi autoritatea
centrală. În vreme ce saxonii se bazau pe cler, salienii şi Hohenstaufenii
vedeau în influenta Biserică, ca şi în prinţi, doi rivali puternici în lupta
pentru supremaţia în imperiu. Nici unul dintre monarhi nu a izbutit să
introducă succesiunea ereditară la tron. În Evul Mediu târziu, prinţii locali
au preluat puterea, punând în pericol autoritatea statului centralizat.
Perioada de început a Sfântului Imperiu Roman în timpul saxonilor
Sfântul Imperiu Roman a luat naştere din
Imperiul Francilor de Răsărit. Ducele Saxoniei, Henric I, a fost numit rege şi
a început consolidarea imperiului.
Carolingii, descendenţii regelui
francilor Carol cel Mare şi ai fiului său Ludovic, au desfiinţat rapid ducatele
tribale aflate în estul Imperiului, precum cele ale saxonilor, şvabilor,
alemanilor, turingilor şi bavarezilor. Ele au fost făcute unităţi
administrative ale vastului imperiu. În faţa pericolului reprezentat de
maghiari, slavi şi normanzi, ducii numiţi de rege au primit şi atribute
militare, iar pe măsură ce autoritatea regelui scădea, autonomia lor a crescut.
După căderea francilor carolingieni de Răsărit în anul 911, prinţii germani
l-au ales rege în cadrul unei mari adunări pe ducele Conrad al Franconiei.
Succesorul său, Henric I al Saxoniei, cunoscut şi sub numele de „Henric
Păsărarul", a fost ales în anul 919. Această procedură a pus bazele unei
monarhii mai curând elective, decât ereditare.
Imediat după ce a fost ales, Henric a
semnat un tratat cu regele franc (francez) de apus, Carol III cel Simplu,
reafirmând independenţa Sfântului Imperiu Roman (Imperiul Franc de Răsărit).
Henric a supus provincia francă de Apus Lorena în anul 925. În bătălia de la
Riade, în Turingia, din anul 933, a reuşit să îi învingă pe maghiarii, care
faceau incursiuni de jaf în regatul lui.
Succesorii lui Henric s-au remarcat prin
energia lor. După moartea lui Henric în anul 936, fiul său, Otto I, a fost
primul rege german încoronat la Aachen sau Aix-la-Chapelle, restabilindu-se
astfel legătura cu tradiţia lui Carol cel Mare. Pentru a contracara acţiunile
nobilimii, Otto s-a bazat în primul rând pe susţinerea Bisericii. I-a donat
proprietăţi şi a crescut autoritatea juridică a clerului. Biserica se angaja în
schimb să ofere sprijin financiar şi militar monarhului. Dat fiind faptul că
preoţii erau celibaţi, funcţiile şi proprietăţile nu se puteau transmite
ereditar, astfel încât ele reveneau automat coroanei după moartea celor care le
deţineau. Pentru ca această politică să funcţioneze, investitura, numirea
clericilor în funcţie trebuia să fie un privilegiu al monarhului, şi nu al
Papei. De aici au apărut dispute acerbe şi nesfârşite, care au dat naştere
controversei învestiturii în secolele XI-XII.
Renaşterea lui Otto şi declinul saxonilor
Otto I cel Mare a obţinut mai multe
victorii în Italia şi împotriva slavilor, reuşind astfel să se menţină pe tron.
Succesorul său nu a avut suficient timp pentru a consolida Imperiul.
Pentru a putea controla unele ducate
rebele, Otto I a cedat Bavaria fratelui său Henric, iar Suabia, care luase
naştere din vechea Alemania, fiului său cel mai mare, Liudolf. Dar şi aceştia
după o perioadă de timp l-au înfruntat, la fel ca şi ducii. Otto cel Mare s-a
bucurat de mai mult succes în politica externă. În 950, a cucerit Boemia, apoi
a consolidat teritoriile limitrofe creând noi graniţe şi episcopii pentru a-i
creştina pe slavii polabi. În anul 951, a trecut Alpii răspunzând la cererea de
ajutor a văduvei regelui din Italia, Adelaide de Lombardia. Otto s-a căsătorit
cu ea şi a preluat regatul, în cadrul campaniilor ulterioare, a respins atacul
maghiarilor în anul 955 la Lechfeld lângă Augsburg şi i-a învins pe prinţii
longobarzi şi pe bizantini. În anul 962, Papa l-a încoronat împărat al
Sfântului Imperiu Roman. Astfel s-a instaurat tradiţia ca monarhul încoronat la
Aachen să aibă şi dreptul de a deveni împărat al Sfântului Imperiu Roman la
Roma, denumit mai târziu Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană. Pentru a
restabili relaţiile cu Bizanţul, Otto II, fiul lui Otto, s-a căsătorit cu
Teofana, fiica împăratului bizantin. A domnit doar zece ani, între 973 şi 983.
Pe plan intern, a reuşit totuşi să îl supună pe vărul său Henric II
(Certăreţul) de Bavaria. Controlul asupra Italiei a fost slăbit în anul 982,
când Otto II a fost învins de arabi. Mai mult, Marea răscoală a slavilor polabi
din anul 983 a dus la pierderea teritoriilor de dincolo de râul Elba.
După moartea lui Otto II, Teofana şi
soacra sa Adelaide au apărat regatul tânărului Otto III de Henric Certăreţul. Otto
a înfiinţat apoi arhiepiscopiile de Gniezno în Polonia şi Gran în Ungaria,
pentru a încuraja munca de misionarism în estul Europei. În Italia, el a
obţinut în anul 996 alegerea vărului său Bruno ca Papa Grigore V, primul Papă
german. Patricienii romani nu au putut accepta însă transformarea Romei în
capitala Imperiului German şi în 1001 l-au alungat pe Otto din oraş. Fiul lui
Henric Certăreţul din dinastia saxonilor bavarezi, a fost încoronat ca regele
Henric II în 1002, dar a fost şi ultimul din linia sa, întrucât a murit fără să
lase urmaşi.
Teofana
După decesul lui Otto II, prinţesa
bizantină Teofana, a fost regenta fiului ei minor Otto III până când a murit
(în anul 991). În această perioadă, cultura bizantină a devenit tot mai
influentă la curtea ei, întrucât regenta a invitat mulţi artişti de seamă din
Bizanţ şi a introdus venerarea Sfântului Nicolae. Fiicele sale, Adelaide şi
Sofia, au devenit stareţe ale mănăstirilor Gandersheim şi Esen din Quedlinburg.
Aceste centre culturale medievale din Saxonia au rămas principate autonome
conduse de stareţe până în anul 1803.
Începutul controversei învestiturii în timpul domniei Salienilor
În lupta pentru câştigarea puterii
deţinută de prinţii locali, Conrad şi Henric III s-au bazat pe sprijinul
oraşelor, al papalităţii reformate şi al ministerialilor.
În 1024, la moartea lui Henric II,
Conrad II, o rudă a Otonienilor din Franconia, a fost ales de către nobilime
rege al germanilor şi a înfiinţat astfel dinastia Saliană. Un contract ereditar
încheiat în timpul Otonienilor a facilitat anexarea Regatului Burgundiei de
către germani sub Conrad II în anul 1033. Deşi regele controla acum trecătorile
prin Alpi, oraşele burgunde deveneau din ce în ce mai independente. Pentru a
reduce influenţa prinţilor, regele a acordat privilegii oraşelor longobarde,
dar şi acestea au început să conteste autoritatea regală. Au apărut conflicte
între episcopii mitropolitani şi înalţii nobili pe de o parte, şi cei mai puţin
înstăriţi, pe de alta. Henric III, fiul lui Conrad, care a devenit rege în anul
1039, a intervenit mult mai direct în administrarea Bisericii. A crezut că va
putea dobândi controlul asupra papalităţii susţinând mişcarea de reformă
iniţiată la Cluny. I-a sprijinit pe reformatori în lupta lor împotriva
căsătoriilor membrilor clerului şi a simoniei.
Henric a reuşit, în ciuda opoziţiei
puternicilor aristocraţi romani, să impună alegerea mai multor papi care
favorizau reforma, cum au fost Clement II şi Leon IX. Aceste victorii iniţiale
au dăunat Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană pe termen lung, întrucât,
odată cu încrederea câştigată, Biserica a dobândit şi puterea care a
transformat-o într-un rival al monarhului, alături de prinţi. Domnia lui Henric
IV, fiul lui Henric III, a scos la lumină noile probleme. Monarhii germani au
devenit tot mai dependenţi de ministeriali, care crescuseră în influenţă din
sec. XI. Ministerialii au fost iniţial funcţionari în administraţie şi armată
care au primit fiefuri dar fără dreptul de a le transmite prin ereditate. Fiind
strâns legaţi de seniorii lor, ei erau fideli şi li s-au încredinţat posturi la
curte, fiind însărcinaţi chiar cu administrarea proprietăţii regale la nivelul
întregului stat.
Reforma de la
Cluny
Mişcarea pentru reformă de la Cluny a
urmărit iniţial să purifice Biserica de influenţele lumeşti. Ea a fost iniţiată
în mănăstirea franceză benedictină fondată în anul 910 la Cluny şi a luat
amploare graţie abaţilor de acolo, care erau pioşi şi aveau o voinţă de fier.
Accentul se punea pe celibatul clericilor şi pe lupta cu simonia, de la Simon
Magul - vinderea de funcţii bisericeşti şi de bunuri spirituale. Papa Grigore
VII a imprimat însă mişcării şi o direcţie politică: noua superioritate morală
trebuia să îi caracterizeze şi pe conducătorii laici. După aceasta, în special
în Imperiul german, papii au pretins controlul asupra monarhilor şi s-au opus
numirii clericilor de către rege.
Controversa investiturii şi sfârşitul dinastiei Salienilor
Henric IV a încercat să îşi recâştige
puterea politică din mâinile papalităţii revitalizate, dar nu s-a ajuns la
nicio înţelegere, până la preluarea tronului de către fiul său Henric V.
Când Henric IV, fiul lui Henric III, a
ajuns la putere în 1056, a cerut sprijin de la ministeriali şi de la oraşele care
deveniseră din ce în ce mai importante. În oraşe apăruse o clasă mijlocie
încrezătoare în ea însăşi. Capitalul ei submina controlul absolut al nobilimii
în zonele rurale.
Papii reformatori pe care tatăl său îi
sprijinise au devenit opozanţi ai lui Henric IV. Papa Grigore VII pretindea ca
papalitatea să deţină controlul total asupra domeniilor de interes ale
Bisericii, mai ales în privinţa investiturii - dreptul de a numi clerici în
funcţii. Când Henric IV a refuzat să îl mai recunoască pe Papă la Conciliul de
la Worms în ianuarie 1076, Grigore VII a ripostat excomunicându-l pe rege şi
eliberându-i astfel pe toţi supuşii lui Henric IV şi pe prinţi de jurământul
lor de credinţă faţă de monarh. Într-o adunare ţinută la Tribur, prinţii au
cerut abdicarea lui Henric IV, dacă excomunicarea nu era ridicată. Conflictul a
grăbit destrămarea sistemului feudal al imperiului şi a anihilat suveranitatea
regilor germani. Nobilii au profitat de disputa dintre împărat şi papă pentru
a-şi însuşi averile abandonate de episcopi. În anul 1077, Henric s-a întâlnit
cu papa la Canossa şi şi-a recâştigat dreptul de a conduce. A fost nevoit să
lupte cu prinţii rebeli care între timp îl aleseseră rege pe Rudolf de Suabia şi
în anul 1080 i-a înfrânt. Papa Urban II a reafirmat interdicţia investiturii de
către laici la Conciliul de la Clermont în 1095, aşa că până şi fiii lui Henric
s-au întors împotriva lui. Cel mai mare, Conrad, profitând de o revoltă a
oraşelor longobarde, l-a înlăturat de la putere după anul 1090. Henric, al
doilea fiu, care fusese numit succesor la tron, l-a silit pe tatăl său să
abdice în anul 1105 sub presiunea unei insurecţii a prinţilor, devenind Henric
V. Henric IV a murit în anul următor.
Au urmat noi revolte şi Henric V a
încheiat un acord cu prinţii în Dieta Sfântului Imperiu Roman de la Würzburg în
anul 1121. Concordatul de la Worms din anul 1122 a pus în sfârşit capăt controversei
investiturii: Biserica urma să numească episcopii şi pe egumenii mănăstirilor,
iar regele avea să acorde autoritatea laică. Biserica nu mai putea fi folosită
ca un instrument al puterii în Imperiu.
Drumul la Canossa
Henric IV a mers la Canossa, în nordul
Italiei, pentru a-l întâlni pe Papa Grigore VII şi a obţine revocarea
excomunicării sale. Se spune că Papa l-a umilit pe rege punându-l să facă
penitenţă şi să aştepte desculţ în zăpadă, în gerul de ianuarie, trei zile şi
trei nopţi înainte de a-l primi şi a-l ierta. Deşi „a merge la Canossa"
înseamnă a-ţi recunoaşte înfrângerea, momentul a fost o victorie pentru Henric
IV, care prin ridicarea excomunicării şi-a recâştigat privilegiul de a acţiona
sub oblăduirea Bisericii.
Conflictul dintre familiile Welf şi Hohenstaufen
Nici Conrad III şi nici Frederic I nu au
putut câştiga supremaţia permanentă asupra papalităţii şi a puternicilor prinţi
din imperiu.
Henric V, ultimul rege din dinastia
Saliană, a murit în anul 1125, iar ducele saxon Lothair de Supplinburg a fost
ales ca succesor. Împăratul Lothair II s-a aliat cu familia Welf, care stăpânea
Ducatul de Bavaria, pentru a putea face faţă rivalului său, Ducele Conrad de
Suabia din familia Hohenstaufen. Lothair a aranjat căsătoria dintre fiica sa
Gertrude şi Henric cel Mândru, fiul ducelui Welf. Henric a moştenit atât
proprietăţile familiei sale, cât şi pe cele ale lui Lothair, unificând Saxonia
şi Bavaria. Prinţii familiei Welf devin cei mai puternici din imperiu.
Cu toate acestea, prinţii l-au ales în
anul 1138 pe Conrad drept succesorul lui Lothair. Conrad III l-a înlăturat pe
Henric de la putere şi a încredinţat ducatul acestuia unor prinţi loiali.
Conflictul dintre familia Welf şi cea Hohenstaufen a adus dezbinare în imperiu
pe parcursul întregului secol următor. Saxonia a fost cedată lui Albrecht Ursul
din Casa de Ascania, iar Bavaria lui Henric Jasomirgott din Babenberg. Henric
Leul, fiul lui Henric cel Mândru, care a devenit şi ginerele puternicului rege
englez Henric II, a recuperat însă Saxonia patru ani mai târziu.
Din dorinţa de a readuce pacea, Frederic
I, nepotul şi succesorul lui Conrad, i-a repus în drepturi în Bavaria pe
membrii familiei Welf în 1156, acordându-i lui Henric Jasomirgott drept
despăgubire şi titlul de duce al Austriei.
Frederic I (Barbarossa sau „Barbă-roşie"),
1152-1190, fiul lui Frederic II de Hohenstaufen, s-a confruntat cu nemulţumirea
oraşelor din Liga Lombardă din Italia şi a papilor, care au cerut sprijinul
regilor normanzi din Sicilia. După ce a liniştit spiritele în Germania, el a
fost încoronat împărat al Sfântului Imperiu Roman în 1155. După înfrângerea sa
la Legnano în 1176, unde pedestraşii i-au învins pentru prima dată pe cavaleri,
Frederic a încheiat pace şi s-a retras temporar din disputele cu oraşele italiene,
papalitatea şi Sicilia.
În timpul luptelor din Italia, Henric
Leul, care se afla în fruntea Casei Welf, şi-a încălcat jurământul de vasal,
refuzând să îi acorde sprijin regelui. A fost denunţat, judecat şi deposedat de
ducatele sale. Familia Welf a putut păstra doar moşiile ei particulare. Bavaria
a fost cedată Casei de Wittelsbach, iar Saxonia, mult mai mică acum, a fost din
nou încredinţată Ascanienilor. Numeroase teritorii care aparţinuseră Bavariei
sau Saxoniei au intrat sub controlul direct al împăratului. Vechile ducate
tribale au fost astfel desfiinţate definitiv şi s-au creat condiţiile propice
apariţiei statelor mici. Henric s-a autoexilat la rudele sale din Anglia. În
1189, Frederic a cedat tronul fiului său cel mai mare, Henric şi a preluat conducerea
celei de-a treia cruciade. După ce a obţinut însă două victorii semnificative,
el s-a înecat în circumstanţe misterioase în râul Salef din Asia Mică în 1190.
Declinul familiei Hohenstaufen
Conflictul dintre familiile Hohenstaufen
şi Welf a slăbit irevocabil monarhia germană, ducând în cele din urmă la
dispariţia Hohenstaufenilor.
Regatul normand din Sicilia a devenit
baza puterii familiei Hohenstaufen. Henric VI, care a fost încoronat împărat
după moartea tatălui său, Frederic Barbarossa, în anul 1190, s-a căsătorit cu
Constanţa, moştenitoarea Regatului Siciliei. Henric a murit şi el însă înainte
de a-şi concretiza planurile de a crea o monarhie ereditară care să domnească
peste Germania şi Italia. Fiul său minor, Frederic, a primit doar tronul Siciliei,
deoarece în imperiu a reizbucnit disputa dintre familiile Hohenstaufen şi Welf.
În anul 1198, au fost aleşi doi regi
rivali: Filip Hohenstaufen de Suabia, fratele lui Henric VI şi Otto Welf IV,
fiul lui Henric Leul. Papa Inocenţiu III a sprijinit familia Welf de la
început, dar când Otto, devenit singurul monarh după moartea lui Filip în 1208,
a dorit anexarea Siciliei, Papa a trecut de partea lui Frederic II, acceptându-l
ca rege al Germaniei. Deşi a avut sprijinul rudelor sale din Anglia, Otto a
fost învins de Frederic şi aliatul acestuia, regele francez Filip II August, în
anul 1214 în Bătălia de la Bouvines, lângă Lille. La moartea lui Otto în anul
1218, Frederic a preluat puterea şi în anul 1220 a devenit împărat al Sfântului
Imperiu Roman.
Frederic II, care a trăit în sudul
Italiei, a înfiinţat Universitatea din Bologna pentru a forma funcţionari de
stat şi a stăpânit în Germania prin acordarea prerogativelor regale, cedând
autoritatea şi proprietăţile regale Bisericii şi prinţilor. Aceasta a dus la
scindarea imperiului şi la creşterea autonomiei prinţilor locali. În anul 1226,
Frederic a cerut ordinelor germane să cucerească şi să asimileze Prusia. O reconciliere
cu familia Welf a avut loc în anul 1235, când Otto Copilul, nepotul lui Henric Leul,
a fost numit duce de Brunswick şi Lunenburg. Lupta cu papii pentru putere a
continuat şi a dus la excomunicarea lui Frederic în 1227, anulată după ce
acesta a condus o cruciadă în Ţara Sfântă între anii 1228-1229, după cum jurase
când devenise împărat. În anul 1239, Papa l-a excomunicat din nou pe Frederic,
iar în anul 1245 un conciliu al Bisericii l-a condamnat chiar ca eretic.
La moartea sa, în anul 1250, tronul a
fost preluat de fiul său, Conrad IV, care a domnit puţin, murind şi el în anul
1254. Ajuns la putere, fiul acestuia, Conradin s-a confruntat imediat cu o
invazie a Siciliei de către Carol de Anjou, fratele regelui francez. Conradin a
pierdut Bătălia de la Tagliacozza din anul 1268 şi a fost luat prizonier de
Carol în timp ce încerca să fugă de pe câmpul de luptă, fiind apoi executat la
Napoli. Astfel a luat sfârşit dinastia Hohenstaufen.
Lupta pentru putere a Caselor de Habsburg, Luxemburg şi Wittelsbach
După anihilarea autorităţii regale,
conducătorii locali şi-au recâştigat controlul asupra proprietăţilor. Astfel au
apărut conflictele de interese dintre imperiu şi dinastiile autonome.
După căderea dinastiei Hohenstaufen a
debutat o perioadă cunoscută sub numele de Interregnum. În anul 1257, un
descendent al lui Filip de Suabia, regele spaniol Alfonso X de Castilia, a fost
ales conducător al Sfântului Imperiu Roman. Nu a putut obţine recunoaşterea sa,
la fel ca şi rivalul său englez la tron, Richard, conte de Cornwall, în vidul
de putere creat, clerul local şi prinţii au putut să îşi extindă simţitor
influenţa.
Un grup de prinţi mai importanţi, Kurfürsten, s-a
ridicat treptat şi a cerut privilegiul de a alege regele. După moartea lui
Richard de Cornwall în 1273, prinţii l-au ales rege pe contele Rudolf de
Habsburg. Cu toate că provenea dintr-o familie respectată şi bogată, el nu era
de viţă nobilă. Prinţii au crezut că îl vor putea manipula, însă acesta a
început să facă ordine, să lupte cu nedreptăţile din regat, eliminându-i de
pildă pe baronii bandiţi. Şi-a creat o bază teritorială puternică care să-i
susţină familia. Rudolf I l-a învins pe Otakar II de Boemia în anul 1278 şi i-a
numit pe fiii săi duci de Austria şi de Styria, teritorii care fuseseră anexate
de boemi după dispariţia dinastiei Babenberg.
După moartea lui Rudolf în 1291 şi
scurta domnie a lui Adolf de Nassau până în 1298, fiul lui Rudolf a preluat
tronul ca Albert I. A deţinut puterea vreme de zece ani, fiind asasinat în 1308
de propriul nepot, fapt ce a spulberat planurile Habsburgilor de a înfiinţa o
monarhie ereditară. Electorul Baldwin din Trier l-a impus ca rege pe fratele
său Henric VII de Luxemburg. Ioan, fiul lui Henric, s-a căsătorit cu
moştenitoarea regatului Boemiei, teritoriu care a devenit baza de putere a
Luxemburgului. Ludovic IV de Bavara, din Casa Wittelsbach, l-a învins în
alegeri pe rivalul său de Habsburg şi a devenit rege în anul 1314. A fost
încoronat împărat la Roma în anul 1328, deşi fusese excomunicat de către Papa
Ioan XXII în anul 1324 pentru că îşi oferise sprijinul lui Pietro Rainalducci,
antipapa Nicolae V. În anul 1338, în Dieta de la Rense, electorii germani au
interzis papilor să mai intervină în alegerea regilor germani. Întrucât Ludovic
a fost prea preocupat de extinderea sferei sale de influenţă, prinţii l-au ales
în anul 1346 pe Carol IV, nepotul lui Henric VII şi fiul lui Ioan de Boemia din
Casa de Luxemburg, ca împărat rival al Sfântului Imperiu Roman. El a primit şi
coroana Lombardiei în anul 1355. La moartea lui Ludovic IV în anul 1347, Carol
a devenit unicul domnitor.
Ascensiunea Habsburgilor
După căderea Casei de Luxemburg,
Habsburgii s-au impus ca dinastie imperială până la căderea Sfântului Imperiu
Roman în anul 1806. Sursa puterii lor a fost de fapt asigurată de proprietăţile
familiei, pe care le-au extins prin alianţe matrimoniale.
În Bula de aur din anul 1356,
Carol IV a adus modificări procesului de alegere a regelui, numind trei
arhiepiscopi electori (de Mainz, de Trier şi de Köln) şi patru electori laici (palatinii
de Rin, de Saxonia, de Brandenburg şi de Boemia). Întrucât Papa nu mai putea
interveni, regele era încoronat la Aachen, devenind astfel şi împărat. Cei
şapte electori puteau controla politicile imperiale şi drepturile în vigoare pe
teritoriile pe care le administrau. Carol şi-a înfrumuseţat capitala Praga şi a
înfiinţat acolo prima universitate germană în anul 1348.
Wenceslas, fiul lui Carol, a fost
înlăturat de la putere de către electori din cauza lipsei sale de interes
pentru dezvoltarea imperiului. Fratele lui Wenceslas, Sigismund, rege al
Germaniei începând cu anul 1410, a fost implicat în multe conflicte. Deşi a
reuşit să pună capăt Marii Schisme a Papalităţii prin intervenţia sa din
Conciliul de la Konstanz din 1414-1418, nu a putut să îi învingă pe Otomani în
Ungaria, teritoriu pe care îl obţinuse prin căsătorie. Războaiele din Boemia cu
husiţii, unde devenise rege după fratele său Wenceslas în anul 1419, i-au
distras atenţia de la problemele interne ale imperiului.
După moartea lui Sigismund în anul 1437,
ginerele său, Habsburgul Albert II de Austria, i-a moştenit pământurile. El a
murit timpuriu în anul 1439, la fel ca şi fiul său László V (Posthumus) în anul 1457, iar Habsburgii au pierdut
Boemia şi Ungaria. Vărul lui Albert, împăratul Frederic III a reuşit să se
impună cu mare greutate, doar în imperiu şi în Albert II teritoriile austriece moştenite
în familie. Fiul său, Maximilian I, numit şi „ultimul cavaler", a dobândit
înfloritoarele Ţări de Jos prin căsătoria cu Maria de în anul 1477. A respins
atacurile francezilor asupra acestor teritorii. În imperiu, unde a preluat
coroana tatălui său în 1493, reformele lui au eşuat iniţial, dar apoi s-au
bucurat de succes graţie alianţelor matrimoniale, pe care le-a pregătit cu
grijă. Prin căsătoria fiului său Filip cel Frumos cu moştenitoarea Regatului
Spaniol şi dubla căsătorie a nepoţilor săi Ferdinand şi Maria cu moştenitorii
tronului Ungariei şi Boemiei s-au pus bazele ascensiunii Habsburgilor, care vor
atinge apogeul prin imperiul lui Carol V, devenit împărat în 1519 după moartea
bunicului său Maximilian I.
Despre politicile
matrimoniale ale Habsburgilor
Bela gerant alii, tu felix Austria nube! - „Lasă-i pe alţii să se războiască, tu, fericită
Austrie, căsătoreşte-te!"
