III.2. Regatul Francilor
486-843
În timpul domniei lui Clovis I din
dinastia Merovingilor, francii au câştigat supremaţia în Europa de Vest.
Conflictul care va caracteriza întreaga istorie medievală din punct de vedere
social şi politic, cel dintre suveran şi prinţii autohtoni, a apărut după
moartea lui Clovis. Au fost necesare concesii înainte ca nobilimea să
recunoască autoritatea regală. Împărţirea repetată a regatului între
moştenitorii legitimi a slăbit puterea Merovingilor, care au cedat în cele din
urmă în faţa Carolingilor, foştii majordomi ai palatului. Carol cel Mare,
(Charlemagne) primul împărat al Sfântului Imperiu Roman, s-a remarcat dintr-un
lung şir de conducători Carolingi încununaţi de succese.
Imperiul Franc al Merovingilor
Pornind de la un mic teritoriu aflat la
sud de estuarul Rinului, Merovingii au format cel mai mare Imperiu al
germanilor din Evul Mediu timpuriu.
Francii dornici de expansiune au intrat
în conflict cu Siagrius, ultimul guvernator roman local, care a fost învins de
Clovis I în anul 486. Clovis şi-a extins considerabil teritoriul, astfel încât
la moartea sa în anul 511, stăpânea peste zona formată din Franţa şi Belgia de
astăzi, Renania şi sud-vestul Germaniei. Clovis a fost creştinat de către
episcopul Remigius de Reims. El a încurajat amestecul francilor cu populaţia
locală galo-romană şi a încheiat o alianţă între conducătorii Regatului Franc
şi ulterior ai Sfântului Imperiu Roman, cu papalitatea. Prin codul său de legi,
Lex Salica, Clovis nu a permis accesul femeilor la tron. El a asigurat astfel
continuitatea succesiunii Merovingilor şi a succesorilor lor, Carolingii şi
Capetingii, până în sec. XIX, dar a dat naştere şi unor conflicte majore,
precum Războiul de 100 de Ani dintre Franţa şi Anglia, în sec. XIV.
În ciuda reglementării situaţiei
succesiunii, imperiul a fost împărţit după moartea lui Clovis între cei patru
fii ai săi conform vechiului obicei franc de tragere la sorţi. Astfel au apărut
trei noi regate, Austrasia, Neustria şi Burgundia, ai căror conducători au
început să se lupte între ei. Chlotar II a fost cel care a reuşit să reunifice
imperiul un secol mai târziu, însă cu mari sacrificii de ordin politic. Pentru
a atrage nobilimea de partea sa, a fost silit să accepte Edictum Chlotarii din
anul 614, care stipula că demnitarii regali, conţii, urmau să fie aleşi din rândul
latifundiarilor din provincii. Astfel se consolida puterea nobilimii locale în
detrimentul autorităţii centrale. Cele trei regate trebuiau să aibă un majordom
al palatului, care îl reprezenta pe rege şi se bucura de o putere
considerabilă.
Dagobert I a fost ultimul suveran din
dinastia Merovingilor care a stăpânit un imperiu unit, între anii 629 şi 639.
Disensiunea din interiorul dinastiei a facilitat ascensiunea Carolingilor.
Ascensiunea Carolingilor
Majordomii Carolingi ai palatului au
preluat în cele din urmă puterea în Regatul Francilor.
Pepin I, fondatorul dinastiei
Carolingilor, a fost majordom al palatului în Regatul Austrasia, unde domnea
Dagobert I. Merovingii au devenit conducători marionetă după ce Pepin II,
nepotul celui al cărui nume îl purta, a preluat puterea în Regatul Francilor şi
l-a înfrânt pe majordonul din Neustria, la Tertiy, în anul 687. La moartea lui
în anul 714, fiul său, Carol Martel („ciocanul"), a devenit rege, deşi nu
revendicase coroana. Acesta a înfrânt triburile germanice, printre care s-au
numărat turingii, i-a anexat pe bavarezi regatului său şi a susţinut misiunea
Sfântului Bonifaciu în Germania. Însă cea mai mare realizare a sa este oprirea
invaziei arabilor în Europa de Vest, ceea ce i-a adus ulterior renumele de „salvatorul
Apusului". În 732, Carol a învins armata arabă la Tours, lângă Poitiers,
iar şapte ani mai târziu, arabii au fost alungaţi şi din Provence. Carol şi-a
format o armată de călăreţi bine înarmaţi, iar această inovaţie militară va sta
la baza sistemului feudal european şi a organizării cavaleriei. Pentru a-şi
răscumpăra armurile, ostaşii au primit fiefuri şi au jurat credinţa regelui.
În anul 747, Pepin III, fiul lui Carol
Martel, l-a înlăturat din funcţia de majordom al palatului din Austrasia pe fratele
său Carloman, care a ales să se retragă la o mănăstire după o luptă sângeroasă
cu alemanii. În 751, Pepin III a pus capăt domniei Merovingilor, după ce l-a
exilat pe ultimul rege la o mănăstire. Şi-a luat apoi titlul de rege, fiind
primul din dinastia Carolingilor. Trei ani mai târziu a obţinut şi
recunoaşterea Papei Ştefan II. Pepin III şi-a arătat recunoştinţa faţă de Papă
apărând Roma de prinţii longobarzi (D şi cedându-i pământurile cucerite de la
aceştia prin „Donaţia lui Pepin".
Pe aceste teritorii va lua naştere
Statul Papal. Cu puţin timp înainte de moartea sa în anul 768, Pepin a împărţit
Regatul Francilor între fiii săi, Carol cel Mare şi Carloman, urmând
precedentul Merovingilor.
Majordomii
palatului
Majordomii palatului au fost la început
răspunzători doar de îngrijirea locuinţei regale, însă pe măsură ce au preluat
sarcini militare, ei au câştigat o influenţă politică tot mai mare. Aceştia nu
numai că au administrat teritoriile aflate sub răspunderea lor, ci le-au
guvernat pe deplin sub monarhii care nu se bucurau de o prea mare autoritate.
Regii din dinastia Merovingilor au îndeplinit un rol simbolic până când în cele
din urmă majordomii Carolingi ai palatului au preluat puterea şi titlul de
rege.
Războaiele lui Carol cel Mare
Carol cel Mare a lărgit graniţele
Regatului Francilor anexând numeroase teritorii.
Carloman, fiul lui Pepin III, a murit în
771 la doar trei ani după tatăl său. Fratele său mai mare, Carol cel Mare, a
preluat teritoriile lui Carloman şi a încălcat obiceiul potrivit căruia
proprietăţile trebuiau să fie împărţite între fiii moştenitori. Urmaşii lui
Carloman au fost nevoiţi să se refugieze la curtea longobarzillor, care erau în
conflict cu Statul Papal. Când în 772, Papa Adrian I i-a reamintit lui Carol
cel Mare de datoria sa de a sprijini Roma, împăratul a luptat pentru a apăra
oraşul între anii 773-774. Longobarzii au fost învinşi definitiv, iar Carol cel
Mare s-a proclamat noul lor rege. Cea mai mare parte a Italiei de nord a
devenit atunci parte din Regatul Francilor.
Începând cu anul 772, Carol cel Mare a
încercat să îi supună pe saxoni, bucurându-se de câteva succese militare. Însă
ţăranii saxoni liberi conduşi de Wittekind nu au putut fi subjugaţi nici prin
creştinare şi nici prin colaborarea cu nobilii saxoni. După ce aceştia au
înfrânt armata francilor în anul 782, Carol cel Mare a organizat un masacru
pentru a se răzbuna. Mii de prizonieri saxoni au fost ucişi la Verden an
derAler. În anul 785, Wittekind a încheiat pace cu Carol cel Mare şi a fost
botezat. A durat însă mult timp până când întreaga populaţie saxonă s-a supus
împăratului şi a acceptat să treacă la creştinism. Bavarezii au fost cei mai
refractari, refuzând să plătească dări Bisericii. În campania sa de creştinare,
Carol cel Mare a înfiinţat numeroase episcopii pe teritoriul saxon. Ducele
Tasilo III din Bavaria, care fusese deja cucerită de Carol Martel, a ameninţat
că se va alia cu avarii şi se va desprinde de regat. El a fost înlăturat de la
putere în Dieta lui Ingelheim din anul 788, pentru nesupunere.
Carol cel Mare s-a concentrat apoi
asupra consolidării frontierelor prin înfiinţarea unor mărci de graniţă, unde
administratorii regali deţineau şi autoritate militară. În 796 a luat naştere
marca avară, după cucerirea avarilor de pe teritoriul Ungariei de astăzi, în
nord, tratatele încheiate cu boemii şi sorbii slavi asigurau plata tributului,
iar în anul 811 Carol cel Mare a încheiat pace cu danezii. Singurii care nu au
putut fi supuşi au fost bascii şi arabii, aceştia din urmă câştigând Bătălia de
la Roncesvalles în anul 778, descrisă în poemul medieval Cântecul lui Roland.
Einhard
Einhard a redactat renumita biografie a
lui Carol cel Mare Vita Caroli Magni. A fost primit la şcoala de la curtea lui
Carol cel Mare în jurul anului 794, la vârsta de 25 de ani şi a intrat apoi în
diplomaţie. Einhard a fost consilierul bisericesc al lui Ludovic cel Pios, fiul
lui Carol cel Mare şi abate al mănăstirii Seligenstadt, unde a şi murit în anul
840.
Imperiul lui Carol cel Mare
Carol cel Mare (Charlemagne), cel mai de
seamă reprezentant al dinastiei Carolingilor, a modernizat administraţia şi
cultura imperiului său. Domnia sa a avut un impact major asupra istoriei
medievale, deşi Imperiul Francilor a căzut în declin după moartea sa.
La începutul sec. IX, imperiul lui Carol
cel Mare cuprindea cea mai mare parte a Europei de Vest şi de Sud. Papalitatea
dorea să îşi asigure definitiv susţinerea puternicului monarh franc şi tocmai
de aceea Papa Leon III l-a încoronat pe Carol cel Mare în anul 800 în timpul
liturghiei de Crăciun în Bazilica Sf. Petru de la Roma. Împăratul bizantin,
care se considera adevăratul moştenitor al imperiu lui Roman, a refuzat să
recunoască întronarea. Bizanţul a confirmat existenţa noului Imperiu doar după
ce Carol cel Mare i-a cedat teritorii în jurul Mării Adriatice, prin Tratatul
de la Aachen în anul 812. Carol cel Mare şi-a stabilit reşedinţa la Aachen şi a
dorit să transforme oraşul într-o „nouă Romă". A ridicat o Catedrală
Imperială, cu o capelă octogonală. A trimis de asemenea soli şi spioni, care să
îi verifice pe conţii care administrau provinciile. Carol cel Mare a permis
supuşilor săi din provincii să îşi păstreze propriile legi, atât timp cât nu
contraveneau cu cele ale imperiului.
La moartea împăratului în 814, Imperiul
a trecut în mâinile lui Ludovic cel Pios, cel mai mic fiu al lui Carol. Fiii
acestuia, însă, Ludovic Germanul, Carol II (cel Pleşuv) şi Lothair I au divizat
imeriul în lupta pentru succesiune, prin Tratatul de la Verdun din anul 843. În
urma acestei împărţiri a luat deja formă viitoarea frontieră dintre Franţa şi
Germania. Teritoriul de graniţă a primit numele de Lotaringia (ulterior
Lorena), după Lothair II. Dezbinarea şi disputele apărute mai târziu între
succesori, precum şi atacurile normanzilor şi ale maghiarilor, au marcat
căderea imperiului. Dinastia Carolingilor a luat sfârşit în Imperiul Francilor
de Răsărit, Germania de astăzi, odată cu moartea lui Ludovic III (Copilul) în
anul 911. În teritoriile din vest ale francilor, Franţa de astăzi, Carolingii
au domnit până în anul 987.
Renaşterea
carolingiană
Renaşterea carolingiană a lui Carol cel
Mare, care probabil nu ştia să citească sau să scrie, dar dorea să reînvie şi
din punct de vedere cultural Imperiul Roman, a îmbinat elementele culturii
creştine, antice şi germanice. campanie de educare a fost demarată sub
îndrumarea eruditului preot anglo-saxon Alcuin, fiind invitaţi învăţaţii cei
mai de seamă din toată Europa. Şcoala centrală de la curtea regală a servit ca
model în întregul imperiu pentru şcolile de pe lângă catedrale şi mănăstiri. De
acolo, călugării propagau cultura medievală. Literele mici din scrisul
carolingian, stau la baza caracterelor romane sau Antigua folosite în zilele
noastre.
