III.1. Imperiile germanice
SEC. V-774
Declinul Imperiului Roman a facilitat
pătrunderea triburilor germanice pe teritoriul său. Cu toate că au existat
mişcări migratoare ale popoarelor germanice în Europa încă din sec. II, valul
masiv de huni care avansa spre vest a împins triburile germanice din estul
Europei. Acestea au pornit şi ele spre apus, stabilindu-se în vestul şi sudul
continentului, unde au înfiinţat regate efemere, precum Imperiul Ostrogot al
lui Teodoric cel Mare.
Vandalii, burgunzii şi anglo-saxonii
În sec. V, vandalii, burgunzii şi
anglo-saxonii au creat mai multe regate pe teritoriul Imperiului Roman de Apus.
Vandalii au pornit din Europa de Est şi
au ajuns în nordul Africii în 429, după ce trecuseră prin Spania. Sub
conducerea regelui Gaiseric au înfiinţat acolo un regat cu capitala la
Cartagina. Au cucerit insulele din vestul Mării Mediterane, iar în 455 au
întreprins campanii de jefuire a Romei. Regatul a fost însă slăbit de luptele
pentru succesiune din familia regală şi de conflictele religioase, cum a fost
cel al persecutării catolicilor de către vandalii arieni. În 535, generalul
bizantin Belizarie a reuşit să recucerească regatul vandal pentru împăratul său.
Burgunzii au pornit şi ei din Europa de
Est alături de vandali, dar s-au stabilit în regiunea Rin-Mainz, unde se pare
că şi-ar fi stabilit capitala la Worms. În anul 437, primul regat burgund a
fost distrus de mercenarii huni conduşi de generalul Roman Flavius Aetius, după
cum se relatează şi în poemul epic german Cântecul Nibelungilor. În anii
următori, Aetius i-a mutat pe burgunzi în zona lacului Geneva, unde aceştia
şi-au format al doilea regat. În anul 534, au fost înfrânţi de Merovingi, prima
dinastie de regi ai statului franc, şi anexaţi imperiului lor.
Potrivit legendei, anglii, saxonii şi
iuţii conduşi de fraţii Hengist şi Horsa ar fi fost chemaţi în ajutor de
britanici pentru a-i sprijini în aplanarea conflictelor interne. Germanii s-au
stabilit definitiv în Anglia şi i-au silit pe celţii britanici să se retragă în
Ţara Galilor şi Cornwall. Triburile germanice, care în cele din urmă s-au unit,
au format poporul anglo-saxon şi au înfiinţat câteva mici formaţiuni statale,
în care creştinismul a pătruns treptat. La începutul sec. IX Egbert de Wessex
şi Alfred cel Mare le-au unificat în regatul cunoscut sub numele de Anglia.
Cântecul
Nibelungilor
Poemul medieval Cântecul Nibelungilor
narează evenimente din timpul Marii Migraţii a popoarelor. În partea a doua,
este descrisă distrugerea regatului burgund de către legendarul rege al hunilor
Etzel (Atila). Marele poem eroic anonim cuprinde 39 de „aventuri" şi are
la bază mai multe cicluri de legende. Cântecul Nibelungilor a fost redescoperit
abia în sec. XVIII şi este considerat o epopee naţională germană.
Regatele vizigoţilor, ostrogoţilor şi longobarzilor
Vizigoţii au înfiinţat un regat în sudul
Franţei în sec. V, dar au fost alungaţi spre Spania de către franci un secol
mai târziu. Regatul ostrogoţilor din Italia a fost cucerit de bizantini, iar
locul i-a fost luat apoi de către Regatul longobarzilor.
După ce vizigoţii conduşi de Alaric au
jefuit Roma în anul 410 s-au stabilit în sud-vestul Franţei. Aflaţi oficial încă
sub suveranitatea împăratului roman, ei şi-au înfiinţat propriul regat cu
capitala la Toulouse. În a doua jumătate a sec. V, regele Euric a extins
graniţele regatului vizigot până în Spania. Fiul său Alaric II, a pierit
luptând împotriva francilor în anul 507, după ce aceştia încălcaseră acordul
încheiat între cele două imperii cu o generaţie în urmă. Vizigoţii au fost
siliţi să se retragă în Peninsula Iberică, unde şi-au ales oraşul Toledo drept
noua capitală. Tot în această perioadă, vizigoţii, care crezuseră în doctrina
ariană, s-au convertit la catolicism în anul 568 şi s-au putut integra mai bine
în rândurile localnicilor. Biserica s-a aliat cu marii nobili şi prin influenţa
exercitată împreună au slăbit puterea centrală în regat. Aşa se explică înfrângerea
rapidă suferită de vizigoţi din partea arabilor între anii 714-719.
Creştinismul a supravieţuit însă în nordul Peninsulei Iberice. Regele ostrogot,
Teodoric cel Mare, a fost luat prizonier şi dus la Constantinopol, întrucât
sechestrarea sa garanta respectarea de către ostrogoţi a tratatului încheiat
între tatăl său şi Imperiul Bizantin, în calitate de aliat al bizantinilor, el
s-a îndreptat spre Italia, unde l-a învins pe regele Odoacru, înfiinţându-şi un
regat cu capitala la Ravenna. Teodoric a încercat în zadar să unifice statele
germane prin căsătorii interdinastice şi astfel să poată înfrunta Imperiul
Roman de Răsărit. El însuşi s-a căsătorit cu sora regelui franc Clovis I. După
moartea sa în anul 526, Regatul ostrogot a intrat în declin din cauza
delimitării stricte dintre goţii arieni şi romanii catolici, a conflictelor
interne şi a problemelor legate de succesiune.
În anul 552, generalul bizantin de
origine armeană Narses l-a înfrânt pe regele ostrogot Totila, care plănuise să
readucă la viaţă Regatul goţilor din Italia. Narses a rămas şi a domnit în
Italia pentru câtva timp. Bizantinii au fost în cele din urmă alungaţi de către
longobarzii, conduşi de regele Alboin. Aceştia s-au stabilit în nordul Italiei
în anul 568, în regiunea care va obţine denumirea Lombardia, coborând apoi şi
în sudul peninsulei. Doar Ravenna, Roma, extremitatea sudică a Italiei şi
Sicilia au rămas sub controlul bizantinilor. Însă şi aceste teritorii au fost
mai târziu parţial cucerite de longobarzi, în vreme ce papalitatea şi-a
delimitat treptat în centrul Italiei un teritoriu sub control propriu, care
avea să devină mai târziu Statul Papal. Regii longobarzi domneau doar asupra
nord-vestului Italiei din capitala Pavia şi dinastiile se succedau rapid la
putere. Au existat şi ducate care arătau doar o supunere formală regelui. După
ce francii conduşi de Carol cel Mare au cucerit nordul Italiei în anul 774,
doar prinţii longobarzi din sud şi-au păstrat independenţa.
