III. Introducere
Răscoalele provocate de migraţia
popoarelor europene la sfârşitul Antichităţii au fragilizat puterea Imperiul
Roman şi implicit toată ordinea politică a Europei. Chiar dacă supremaţia pe
continent a fost preluată de regatele germanice, cultura Antichităţii târzii,
în special creştinismul, a rămas puternică şi a marcat Evul Mediu timpuriu.
Simultan cu răspândirea creştinismului în Apus, în sec. VII, profetul Mahomed a
înfiinţat islamismul în Arabia o religie nouă şi extrem de eficientă din punct
de vedere politic şi militar. În foarte scurt timp au luat naştere mari imperii
islamice - din Peninsula Iberică şi Maghreb până în India şi Asia Centrală, cu
centre precum Córdoba, Cairo, Bagdad şi Samarkand.
Umaniştii de la sfârşitul sec. XV şi
începutul sec. XVI au fost cei care au dat Evului Mediu acest nume. Ei l-au
considerat o perioadă „întunecată" de tranziţie de la mult-admirata
Antichitate la timpurile în care trăiau. Imaginea noastră despre epoca
respectivă nu este însă influenţată de o astfel de viziune negativistă despre
un ev al decăderii intelectuale, al obiceiurilor primitive şi al lipsei de
libertate personală. Cunoaştem splendoarea vieţii de la curţile regale şi ştim
de cavalerii nobili care trăiau aventuri apărând onoarea regelui sau din
dragoste pentru o domniţă sau de castelele masive de piatră, de trubadurii şi
de menestrelii itineranţi. Descoperim această lume din cronicile medievale
aparţinând lui Chretien de Troyes, lui Wolfram von Eschenbach sau lui Gottfried
von Strasburg. Ştim însă în prezent că acestea au fost nişte reprezentări mai
degrabă idealizate ale realităţii, nefiind foarte exacte. Astfel de descrieri
literare au stimulat admiraţia pentru Evul Mediu şi denaturarea sa de către
romanticii germani din sec. XIX, al căror sentiment al identităţii naţionale a
fost hrănit cu imaginea unui fals trecut glorios.
Ordinea socială
Societatea medievală era puternic
ierarhizată, iar în fruntea ei se aflau nobilimea şi clerul. Majoritatea
populaţiei, de la cei mai umili cerşetori până la cei mai bogaţi negustori,
forma „a treia stare". Ierarhizarea era justificată prin mentalitatea
potrivit căreia fiecare stare, la fel ca şi membrele unui corp, avea sarcinile
proprii pe care trebuia să le execute pentru binele tuturor. Crearea grupurilor
sociale, a stărilor, a influenţat şi alte aspecte ale vieţii, meşteşugarii
formând astfel ghilde, iar credincioşii confrerii religioase. În acest mod s-a
manifestat nu doar nevoia de siguranţă şi apartenenţă socială, ci şi de a găsi
un loc în ordinea divină.
Întrucât agricultura a fost cel mai
important factor economic în Evul Mediu, ordinea socială a fost legată
indisolubil de deţinerea de terenuri. Cei care aveau pământ se bucurau de
putere şi influenţă. Feudalismul (nume provenind de la cuvântul latin feudum,
fief), care a apărut în Franţa la începutul Evului Mediu, a devenit sistemul
caracteristic pentru această întreagă perioadă în Europa. Fieful era închiriat
de către senior vasalului său. După moartea acestuia din urmă, pământul revenea
la stăpânul său iniţial, cu toate că în timp, el ajunsese să fie moştenit de
către urmaşii vasalului. Dacă se obţinea transmiterea pe bază ereditară a
fiefului, vasalul devenea mai puţin dependent de seniorul său, iar descendenţii
lui aveau bune şanse să îşi mărească autonomia în timp. Odată cu instituirea
învestiturii s-a creat şi o relaţie de natură socială. Vasalul îi datora
seniorului credinţă şi slujire, mai ales în caz de război, iar seniorul se
obliga la rândul său să îi ofere loialitate şi protecţie. În vârful acestei
piramide feudale se afla regele, care domina peste toţi, de la prinţi şi
înaltul cler, până la negustori şi ţărani.
Condiţiile de trai
În Evul Mediu, condiţiile de viaţă şi de
muncă, în special cele ale oamenilor de rând, dar şi ale clerului şi nobililor
de rang inferior, erau destul de primitive, în comparaţie cu cele din
înfloritoarea civilizaţie islamică. Malnutriţia, îngrijirea medicală proastă,
războaiele şi disputele dădeau naştere nesiguranţei în ziua de mâine şi
speranţei de viaţă foarte scăzută. Epidemiile au făcut ravagii, precum ciuma
sau „Moartea neagră", care a răpus aproximativ 25 de milioane de oameni
numai în Europa la mijlocul sec. XIV, o treime din populaţia totală a
continentului. Se pare că invazia mongolilor şi caravanele de negustori au adus
ciuma din Asia Centrală în Orientul Mijlociu şi în Europa. Posibil că şi acolo
ea a răpus tot pe atâţia oameni. Astfel de epidemii aveau un impact foarte
puternic asupra populaţiei, creând o atmosferă de panică şi fanatism religios,
dar şi o sete de viaţă şi plăceri.
Viaţa culturală şi spirituală
Biserica, şi mai ales mănăstirile de
călugări şi de maici care au declanşat de asemenea reforme interne ale
Bisericii, au fost purtătoarele şi formatoarele culturii în Evul Mediu. În
interiorul acestora s-a păstrat şi s-a dezbătut cunoaşterea din Antichitate şi
au fost create noi opere religioase şi filozofice, precum şi numeroase texte
liturgice. Bisericile şi mănăstirile au fost răspunzătoare nu doar de
păstrarea, ci şi de transmiterea educaţiei şi a culturii. În mănăstirile şi
şcolile de pe lângă catedrale se predau septem arties liberales (cele
şapte arte liberale): gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia
şi muzica. Primele universităţi s-au dezvoltat tocmai din aceste şcoli în sec.
XII, iniţial sub forma confreriilor (universitas) de profesori şi
studenţi. După teologie, dreptul şi medicina erau specialităţile cele mai
studiate.
Tot teologii au fost cei care şi-au asumat
sarcina de a uni credinţa şi cunoaşterea, dogma teologică şi descoperirile
ştiinţifice, prin scolasticism filozofic. Mistici precum Hildegard von Bingen
şi Meister Eckhart au căutat o trăire personală profundă a divinului, ca reacţie
la scolasticismul raţional. Mişcări de laici, precum beghinele, au format
comunităţi în afara mănăstirilor, în încercarea de a introduce o nouă formă de
pietate (devotio moderna) în viaţa cotidiană. Inchiziţia (nume provenind
de la cuvântul „examinare" din limba latină) a fost una dintre
instituţiile Bisericii Catolice care a contribuit la conturarea imaginii
negative a „Evului Mediu întunecat". Ea a fost creată la sfârşitul sec.
XII şi prima jumătate a sec. XIII având menirea să reprime erezia şi să apere
credinţa creştină. În pofida metodelor sale crude, ea nu a fost doar un
instrument de reprimare. Din punct de vedere juridic, ea a reprezentat un
progres, întrucât a înlocuit „judecata divină", decisivă într-un proces,
cu examinări supuse unor reguli. Astfel s-a deschis calea pentru procesele
moderne.
Trecerea la Epoca modernă
Trecerea la Epoca modernă a afectat mai
multe domenii, printre care filozofia şi economia şi a marcat puternic
societatea. Odată cu apariţia sistemului financiar internaţional şi a primelor
forme de capitalism după sec. XIII, importanţa proprietăţii a scăzut, iar
poziţia oraşelor, unde se putea obţine capital prin diferite mijloace, în
special prin comerţ internaţional, a devenit tot mai semnificativă. „Clasa
mijlocie" a obţinut putere politică în relaţia cu nobilimea şi clerul,
adaptându-se rapid la noile moduri de a dobândi capital şi bogăţie.
Concepţia despre om şi mediu a devenit
mai lumească, în special în Flandra şi Italia, unde în numeroase oraşe
comerciale bogate, s-a pus accentul pe mentalitatea „acum şi aici".
Această schimbare s-a resimţit la sfârşitul Evului Mediu, odată cu apariţia
umanismului şi a Renaşterii şi a fost cauzată parţial şi de redescoperirea
textelor antice. Revendicarea de către dogma catolică a supremaţiei absolute în
interpretare a fost subminată în cele din urmă şi înlocuită cu scolasticismul Epocii
moderne.
