II.18. Primele regate din nordul şi nord-estul Africii
CCA 1000 Î.HR.-SEC. VIII D.HR.
Aflate aproape la marginea lumii
mediteraneene, regatele berberilor, nubienilor şi ethio-pienilor au apărut în
nordul şi nord-estul Africii încă de la începutul mileniului I î.Hr. Deşi
marginalizate din punct de vedere geografic, aceste state şi popoare au jucat
un rol important în istoria egiptenilor, cartaginezilor şi romanilor. Relaţiile
comerciale bogate au generat un intens schimb cultural. Aceste regiuni au venit
în contact cu creştinismul, dar şi-au dezvoltat şi păstrat propriile forme de
credinţă, aşa cum este cazul Ethiopiei.
Africa de Nord
Deşi fenicienii şi grecii au colonizat
coastele din nordul Africii, interiorul era stăpânit de berberi.
Africa de Nord a fost locuită încă de timpuriu
de triburile berbere, care erau parţial sedentare, parţial nomade. Libienii din
est au început să invadeze Egiptul în mai multe valuri în sec. XIII î.Hr., însă
unii dintre ei au intrat în slujba Egiptului ca mercenari. La începutul sec. X
au existat chiar câţiva faraoni de origine libiană. Pe coastele nord-africane
au apărut colonii feniciene în sec. IX şi greceşti, două secole mai târziu,
care vor fi dominate ulterior fie de Cartagina, fie de Egipt. Numidienii,
aliaţi ai Romei, au profitat de înfrângerea Cartaginei în Războaiele Punice
pentru a-şi înfiinţa un regat pe teritoriul de astăzi al Algeriei şi al
Tunisiei. Când a început lupta pentru succesiune în 118 î.Hr., regele Iugurta a
obţinut prin mituire sprijinul senatorilor romani, provocând un scandal enorm
la Roma. În anul 112, el a trecut la violenţă şi şi-a eliminat toţi rivalii,
silind Roma să intervină. Războaiele Iugurtine s-au încheiat în 105 î.Hr., iar
regele a fost executat în anul următor. Iuliu Cezar a fost însă cel care a
reuşit în anul 46 î.Hr. să îl înlăture pe ultimul rege numidian, care fusese de
partea lui Pompei în timpul războiului civil. Un alt aliat al Romei,
Mauritania, a profitat de înlăturarea Numidiei. După ce ultimul rege din
dinastia conducătoare a murit în 25 î.Hr., împăratul Augustus l-a întronat pe
prinţul numidian Juba II. Mauritania a rămas independentă până în 40 d.Hr.,
când Caligula a ordonat asasinarea regelui Ptolemeu, nepotul lui Antoniu şi al
Cleopatrei.
În timpul dominaţiei romane, nordul
Africii a prosperat şi s-a îmbogăţit prin agricultură şi comerţul din Sahara.
Apogeul a fost atins sub împăratul Septimius Severus, care provenea din acea
zonă şi care a susţinut dezvoltarea oraşelor. Creştinismul a apărut devreme în
această regiune. Augustin, episcop de Hippo Regius (nord-estul Algeriei de
astăzi) şi mare părinte al Bisericii, trebuie să fi fost martor la invazia
vandalilor în jurul anului 430. În sec. VII, arabii musulmani au cucerit nordul
Africii şi au adus un suflu nou în zonă.
Africa de Nord-Est
De la bun început, Nubia s-a aflat sub
influenţa puternică a Egiptului. Originile Regatului lui Aksum din Ethiopia ţin
însă de domeniul legendei.
Faraonii egipteni au început de timpuriu
să facă incursiuni înspre sud în Nubia (Sudanul de astăzi), regiune bogată în
aur. Teritoriul a fost cucerit şi colonizat în sec. XV î.Hr., devenind astfel
viceregatul Kuş. Acesta şi-a recâştigat independenţa în 1070 î.Hr., fiind apoi
condus de prinţi locali, cu reşedinţa la Napata. Kuşiţii au profitat de
declinul intern al Egiptului din sec. VIII-VII î.Hr. şi s-au instalat acolo
considerându-se a XXV-a dinastie de faraoni. Legăturile strânse dintre cele
două regate au făcut ca civilizaţia egipteană să lase o amprentă puternică
asupra celei nubiene. Atât de marcantă a fost influenţa egiptenilor, încât
kuşiţii au ridicat şi ei temple şi complexe funerare în formă de piramidă,
preluând chiar şi titlul de faraon. În jurul anului 530 î.Hr., capitala a fost
mutată de la Napata înspre sud la Meroe, care a devenit portul principal de unde
se realiza exportul metalelor preţioase. În sec. IV, creştinismul a pătruns în
Egipt prin Nubia, dar Regatul Kuşit intrase deja în declin. Au existat însă
mici regate creştine în Nubia, până în sec. XVI.
Ethiopienii susţin că se trag din
Menelik, fiul regelui biblic Solomon şi al reginei din Saba, iar teritoriul lor
de origine este Yemenul de astăzi. Se crede că Menelik ar fi adus Chivotul
Legământului în Ethiopia, care ar fi rămas până în prezent în oraşul Aksum.
În sec. IV, regele Ezana Meroe, care se
urcase pe tron când încă era minor, a distrus capitala kuşiţilor şi a impus
creştinismul ca religie de stat. Pentru a-i proteja pe creştinii din sudul
Arabiei, Aksum a cucerit Yemenul în sec. VI, aducând astfel regatul la
dimensiunile sale maxime. Odată cu răspândirea islamismului în zonă în sec. VII
şi cu pierderea ieşirii la ocean, Aksum a fost izolat din punct de vedere
cultural şi economic şi şi-a pierdut influenţa după sec. VIII. Atenţia
Ethiopiei s-a mutat mai la sud, unde se aflau platourile protejate. Ca oraş
sfânt, Aksum a rămas totuşi locul de încoronare a împăraţilor ethiopieni până
în sec. XIX.
Biserica
ethiopiană
Biserica ethiopiană s-a născut prin
eforturile misionare ale fraţilor Frumentius şi Aedesius din Alexandria, de la
începutul sec. IV. Preceptele acestora difereau însă de cele ale Bisericii
Catolice, în special în ceea ce priveşte cristologia şi canonul biblic. Capul
Bisericii a fost patriarhul copt de Alexandria până în 1959, iar după acest an
s-a creat o patriarhie ethiopiană la Addis Abeba, care a devenit în 1896
capitala ţării.
