III.5. Franţa în Evul Mediu Mijlociu şi Târziu
843-1515
Carol II (cel Pleşuv), nepotul lui Carol
cel Mare, a primit vestul Imperiului Francilor, viitoarea Franţă, prin Tratatul
de la Verdun din anul 843. Numirea lui Hugh Capet peste ultimii Carolingi în
anul 987 a marcat începutul supremaţiei dinastiei Capetinge în Franţa, care a
domnit prin anumite ramuri până în sec. XIX. Capetingii au construit treptat un
stat centralizat în ciuda opoziţiei puternicilor prinţi din regat. Astfel a
fost declanşat Războiul de 100 de Ani, care a durat până în anul 1453,
împotriva regilor englezi care deţineau vaste teritorii în Franţa.
Ascensiunea Capetingilor
După înlăturarea ameninţării
Carolingilor, Capetingii au consolidat şi au extins dominaţia lor în Franţa.
Ultimii Carolingi şi-au disputat cu
saxonii din Germania controlul asupra Lorenei. În calitate de duci de Paris,
Capetingii câştigaseră un prestigiu considerabil după ce îi respinseseră pe
normanzi. Ei au profitat de conflict pentru a se impune, iar membrii familiei
lor fuseseră aleşi în anii 888 şi 922 în locul unor candidaţi Carolingi. Când
Ludovic V din dinastia Carolingilor a murit în anul 987 fără a avea urmaşi,
Hugh Capet a preluat tronul cu ajutorul saxonilor. La început, regii deţineau
un teritoriu restrâns în Île-de-France în jurul Parisului, de unde obţineau
veniturile necesare. Mulţi duci şi conţi autonomi de facto stăpâneau restul
Franţei. Dacă în Sfântul Imperiu Roman a fost preferată monarhia electivă din
lipsă de moştenitori majori ai tronului şi din cauza dispariţiei dinastiilor
imperiale, în Franţa s-a consolidat monarhia ereditară prin moştenirea
neîntreruptă din tată în fiu a coroanei. Regii au căutat sprijin în oraşele
înfloritoare şi la înaltul cler. Un personaj religios important a fost abatele Suger
de la Saint-Denis, care a întărit autoritatea regală centrală, a combătut
vasalii nesupuşi, a recrutat soldaţi pentru a doua cruciadă împreună cu Bernard
de Clairvaux şi a fost regent pentru Ludovic VII, atunci când acesta a
participat la cruciadă. Tot el l-a consiliat pe Ludovic în privinţa divorţului
de Eleonora de Aquitania.
Normanzii
Normanzii, un trib de vikingi, au jefuit
coastele Europei, dar în a doua jumătate a sec. IX s-au stabilit în regiunile
pe care le terorizaseră, cum a fost Normandia, din nordul Franţei, care le-a
luat numele şi care a devenit ulterior Ducatul de Normandia. Pornind de acolo,
normanzii conduşi de William I Cuceritorul au invadat şi ocupat Anglia în anul
1066. Regii englezi, descendenţi ai lui William, şi-au păstrat controlul asupra
teritoriului deţinut de Franţa.
Apariţia domeniului coroanei
Filip II August şi succesorii săi au
extins proprietăţile coroanei franceze.
Capetingii au încercat să îşi extindă
teritoriile pe care le deţineau prin căsătorii atent plănuite. În anul 1137,
Ludovic VII s-a căsătorit cu Eleonora de Aquitania, moştenitoarea unor întinse
moşii din sud-vestul Franţei. Mariajul a eşuat şi a fost anulat în 1152.
Eleonora s-a recăsătorit cu Henric II Plantagenet, conte de Anjou, duce de
Normandia şi începând cu anul 1154 rege al Angliei. Monarhul francez s-a
confruntat după această uniune cu un rival periculos în propria ţară.
Conflictul a consolidat monarhia franceză, care a primit sprijinul poporului şi
al Bisericii, în vreme ce regele englez era acuzat de asasinarea
arhiepiscopului de Canterbury, Thomas Beckett.
Pentru a-i destabiliza pe englezi, Filip
II, fiul lui Ludovic VII din a doua căsătorie, a provocat o dispută între
Henric şi fiul său Richard Inimă-de-Leu, şi apoi între Richard şi fratele lui
Ioan Fără-de-Ţară. Deşi era vasal al regelui Franţei, Ioan a refuzat să îl
slujească pe acesta, când a fost convocat la curtea regală de la Paris. În urma
unui proces ce a avut loc în anul 1204, proprietăţile din Franţa ale lui Ioan
au fost confiscate. El s-a aliat cu vărul său din familia Welf, Otto IV,
pornind un război împotriva Franţei. Filip i-a învins însă pe Ioan şi pe Otto
în Bătălia de la Bouvines din anul 1214, care i-a adus numele de „August".
Un alt război a început împotriva albigenzilor din sudul Franţei, care aveau
sprijinul nobililor, inclusiv al puternicilor conţi de Toulouse şi al vasalilor
acestora. După moartea lui Filip în anul 1223, fiul şi apoi nepotul lui Ludovic
IX cel Sfânt, au continuat să lupte în războaiele albigenzilor. Deşi au fost
purtate ca nişte cruciade sfinte, scopul lor era cucerirea sudului Franţei,
atât de înfloritor şi de bogat din punct de vedere cultural şi lingvistic.
Războaiele
albigenze
Albigenzii sau catarii cum mai erau numiţi,
cei neprihăniţi, pe care papii i-au considerat eretici, aveau o comunitate în
regiunea de lângă oraşul Albi din sudul Franţei. Catarii aveau o viziune
dualistă asupra lumii, împărţită în bine şi rău şi considerau că Biserica
Romano-Catolică era malefică. Au fost trimişi cruciaţi din nordul Franţei şi
inchizitori special pentru a-i elimina pe catari, ceea ce s-a şi întâmplat după
douăzeci de ani de persecuţii sângeroase.
Eleonora de
Aquitania
Independenta Eleonora de Aquitania a
fost şi o patroană a artelor, ocrotindu-i pe trubaduri. Stilul ei de viaţă nu a
fost apreciat de soţul ei, regele Ludovic VII din Franţa, care era influenţat
de consilierul său, abatele Suger. Al doilea mariaj al Eleonorei a eşuat din cauza
soţului ei infidel, Henric Plantagenet, regele Angliei. Eleonora a fost ţinută
în arest la domiciliu ani la rând, în Anglia, pentru că susţinuse o conspiraţie
a fiului ei Richard Inimă-de-Leu împotriva regelui.
Franţa sub ultimii Capetingi
Ultimii Capetingi au consolidat puterea
monarhiei şi au reuşit chiar să domine papalitatea.
Ludovic IX cel Sfânt i-a învins pe
albigenzi şi pe conţii de Toulouse, anexând sudul Franţei proprietăţilor
coroanei. A dominat şi în conflictul cu regii englezi, care încă mai deţineau
teritorii vaste în sud-vestul Franţei, chiar şi după confiscarea celor pe care
le deţinuse Ioan Fără-de-Ţară. Ludovic IX a fost canonizat în 1297 pentru cele
două cruciade întreprinse în Ţara Sfântă, dar şi pentru că a murit de ciumă în
timpul ultimei dintre acestea, în anul 1270.
Nepotul lui Ludovic, Filip IV, a fost
nevoit să abandoneze Flandra în anul 1302 după o răscoală şi după bătălia de la
Pintenii de aur, la Courtrai, în care cavalerii săi au fost nimiciţi de rebelii
flamanzi. Papa Bonifaciu VIII s-a împotrivit deciziei lui Filip de a aplica
taxe clerului, iar în anul 1302, prin bula papală Unam Sanctam, a
revendicat supremaţia absolută asupra lumii. Filip a ordonat răpirea Papei şi
cu toate că Bonifaciu a reuşit să scape, a murit la puţin timp după aceea.
În anul 1305, Filip l-a pus pe prietenul
său, arhiepiscopul de Bordeaux, pe scaunul papal. Ca şi Papa Clement V, el a
mutat reşedinţa papală la Avignon, în sudul Franţei. Filip a cumpărat întregul
oraş, care aparţinea Sfântului Scaun. Papii, supuşi complet regelui Franţei, au
trăit acolo aproape 70 de ani. Filip a atacat apoi Ordinul Cavalerilor
Templieri, care deţinea proprietăţi vaste în Franţa. Capii ordinului au fost
arestaţi şi acuzaţi de erezie până în anul 1307. După ce au mărturisit sub
tortură, marele maestru şi alţi cavaleri au fost arşi pe rug, iar regele le-a
confiscat averile. Ordinul a fost desfiinţat oficial de către Papă în anul
1312, la solicitarea regelui. După moartea lui Filip IV în anul 1314, cei trei
fii ai săi i-au urmat la tron, dar au murit toţi înainte de a lăsa un
moştenitor. Astfel a luat sfârşit principala ramură a dinastiei Capetingilor în
anul 1328. Conform Lex Salica a lui Clovis I, care permitea doar
bărbaţilor să urce pe tron, vărul lui Carol IV, Filip VI din Casa de Valois a
devenit rege. Regele englez, Edward III, a cerut şi el coroana Franţei, fiind
fiul surorii lui Carol IV, Isabela. Astfel a fost declanşat Războiul de 100 de
Ani.
Războiul de 100 de Ani şi Casa de Valois până în 1515
Războiul împotriva Angliei a adus Franţa
în pragul dezastrului. După o refacere iniţială, ţara a trebuit să se confrunte
cu noii săi rivali, Habsburgii.
În anul 1346, în timpul Războiului de
100 de Ani, englezii i-au înfrânt pe francezi în bătălia de la Crecy. Eduard,
„Prinţul Negru", fiul lui Eduard III, a ieşit învingător în anul 1356 în
bătălia de la Maupertuis, luându-l prizonier pe regele Ioan II al Franţei. Prin
Tratatul de la Bretigny din anul 1360, Ioan a fost eliberat în schimbul unei
recompense şi a cedării unor teritorii. Nu şi-a putut plăti cauţiunea şi a fost
luat din nou prizonier, murind în anul 1364.
Carol V, regent în timpul captivităţii
tatălui său, a devenit rege. La început s-a confruntat cu o răscoală ţărănească
în nord-estul Franţei, pe care a înăbuşit-o. Apoi în anul 1369, şi-a reîndreptat
atenţia asupra războiului împotriva Angliei şi a reuşit să recâştige aproape
toate teritoriile deţinute de englezi.
Fiul său, Carol VI, a ajuns pe tron în
anul 1380, dar după 1392 a fost acuzat de demenţă şi poreclit Carol Nebunul.
Lupta pentru regenţă între rudele sale a degenerat în război civil. Henric V al
Angliei a profitat de situaţie şi a invadat Franţa în 1415. După bătălia de la
Agincourt, Carol a fost nevoit să cedeze Normandia lui Henric şi să îl numească
moştenitor al tronului Franţei prin Tratatul de la Troyes încheiat în anul
1420. Ambii monarhi au murit în anul 1422.
Carol VII, fiul lui Carol VI, a
revendicat coroana, beneficiind de sprijinul sudului Franţei, în vreme ce
Henric VI al Angliei era susţinut de nordul ţării. În anul 1428, după asediul
de la Orléans, francezii păreau să fi pierdut războiul, dar în anul următor,
sub comanda Ioanei d'Arc, au reuşit să respingă atacul englezilor. Burgundia a
încheiat pace cu regele francez prin tratatul de la Arras din anul 1435,
Parisul a fost eliberat, iar până în anul 1453 englezii au fost alungaţi din
ţară, cu excepţia oraşului Calais. Izbucnirea Războiului Rozelor în Anglia i-a
împiedicat pe englezi să atace din nou Franţa.
Carol VII şi succesorii săi au început
efortul de reconstrucţie a ţării. Ludovic XI a luptat împotriva lui Carol cel
Viteaz, ducele Burgundiei, care dorea să obţină autonomia. După moartea ducelui
în 1477, Ludovic a pierdut o mare parte a Burgundiei prin căsătoria fiicei lui
Carol cel Viteaz cu Maximilian al Austriei. Habsburgii au câştigat putere şi au
devenit noii duşmani ai Franţei.
Casa de Valois a revendicat Regatul
Neapolelui şi Ducatul de Milano, pe care Ludovic XII le ocupase în 1499. Pe
tron i-a urmat în 1515 ginerele său, Francisc I, în timpul căruia conflictul cu
Habsburgii a atins apogeul.
Ioana d'Arc
Ioana d'Arc s-a născut într-o familie de
ţărani în anul 1412 şi a avut viziuni în copilărie. Considerându-se chemată să
salveze Franţa, ea s-a înrolat şi a adus victoria de la Orléans în anul 1429. Împotriva
dorinţei lui Carol VII, a continuat să lupte în anul 1430, fiind capturată de
englezi. Clericii pro-englezi din oraşul ocupat Rouen au judecat-o pentru
erezie şi vrăjitorie şi au condamnat-o la moarte. Regele francez nu a
întreprins nimic pentru a o salva şi Ioana a fost arsă pe rug în anul 1431.
