III.20. China după dinastia Han
220-1279
Timp de mai bine de 300 de ani după
căderea dinastiei Han, China este împărţită între regate rivale. În sec. VII,
dinastia Tang aduce o perioadă de înflorire culturală. În 960, după jumătate de
secol de tulburări şi divizări, dinastia Song începe reunificarea ţării, cu
toate că aceasta rămâne slabă din punct de vedere militar. Dinastia Song este
silită să se retragă către sud. Aici poporul Jin pune bazele unei perioade de
înflorire culturală, care se sfârşeşte odată cu invazia mongolă din 1279.
Dinastia Tang (618-907)
Dinastia Tang pune capăt celor câteva
secole de tulburări. Cultura chineză şi expansiunea teritorială ajung la
punctul lor culminant.
După căderea dinastiei Han în sec. III se
declanşează o serie de războaie între cele trei regate rivale. Nomazii din
zonele de stepă de la nord de Marele Zid atacă în mod repetat, ajungând să
controleze zona de nord. China rămâne împărţită în două, nord şi sud, până în
sec. VI. Numeroase facţiuni intră în competiţie pentru controlul asupra zonei
de nord, până când dinastia Wei reuşeşte să le domine în 439. În timpul scurtei
sale perioade de domnie, dinastia Sui restabileşte unitatea Chinei între
589-618, însă este înfrântă în războiul împotriva popoarelor din Manciuria de
Sud şi Coreea de Nord. Revolta condusă de Li Yuan, determinată în principal de
cauze interne, deschide drumul dinastiei Tang (618-907).
Membrii dinastiei Tang reuşesc să
stabilizeze China din capitala Ch'ang-an (astăzi Xi'an) din extremitatea estică
a Drumului Mătăsii. Conducătorii erau foarte toleranţi în ceea ce priveşte
cultura şi religia, deoarece guvernul central avea o organizare solidă, cu
funcţionari publici foarte bine instruiţi, reguli şi legi eficiente. Literatura
şi arta chineză trec printr-o perioadă de înflorire. Legăturile comerciale pe
uscat şi pe apă se dezvoltă, iar cuceririle şi acordurile internaţionale
asigură influenţa dinastiei Tang până în Asia Centrală şi de Sud. Însă, în sec.
VIII, China este nevoită să suporte expansiunea regatului tibetan Tufan, care
cucerise teritoriile Tang.
Pe plan intern, dinastia Tang se
prăbuşeşte sub povara propriului succes. Creşterea demografică determinată de
dezvoltarea spectaculoasă a economiei distruge baza financiară a statului. Împăratul
Xuanzong, care încearcă anumite reforme, se confruntă cu intrigile de la curte,
care în 775 culminează cu revolta guvernatorului şi generalului An Lushan. Începe
un război civil care avea să se termine opt ani mai târziu şi care a costat
milioane de vieţi. Instabilitatea politică declanşează represiuni interne. În
845 începe persecuţia budiştilor, care duce la distrugerea a mii de mănăstiri
şi temple. Guvernatorii regionali încep să acţioneze independent, până când Zhu
Wen îl înlătură pe împărat, după care începe perioada celor Cinci Dinastii şi a
celor Zece Regate.
Dinastia Song (960-1279)
Dinastia Song reuşeşte să stabilizeze
China, până la cucerirea ţării de către mongoli.
În 880, o nouă răscoală întrerupe domnia
dinastiei Tang în China. Între 907-960, ţara se divide în regiuni mici, în timp
ce dinastia mongolă Liao construieşte un imperiu puternic în nord, între anii
907-1125.
Chao K'uang, primul împărat al dinastiei
Song, urcă pe tronul Chinei în 960. În următorii douăzeci de ani, dinastia Song
ocupă regiuni întinse din China şi stăpâneşte imperiul din capitala Kaifeng. La
fel ca dinastia Tang, dinastia Song centralizează puterea: ministerele
controlează diverse arii de responsabilitate, iar organizarea militară este
coordonată de ofiţeri civili. În 1004, după mai multe războaie fără succes,
dinastia Song este nevoită să facă pace cu Liao, prin plata tributului şi
cedarea teritoriilor anexate anterior în nord.
În această perioadă, ţara prosperă din
punct de vedere cultural şi economic, însă în 1050 începe criza. Creşterea
demografică era foarte rapidă, iar dările nu mai acopereau cheltuielile
statului, mai ales cele alocate protecţiei graniţelor de nord. În sec. XI, în
timpul domniei lui Shen Tsung (Chao Hsii), sunt întreprinse reforme extinse,
inclusiv o reformă a pământului în favoarea ţăranilor, conform căreia dările se
plăteau în funcţie de venit.
Dinastia Song şi dinastia Jin, care au
domnit în Manciuria între anii 1115-1234, i-au înfrânt pe Liao, însă au fost
siliţi să se retragă spre sud de către Jini, iar în 1126 au pierdut şi
Kaifengul. Astfel ia sfârşit Imperiul Song din Nord şi începe perioada Song de
Sud, care are capitala la Hangzhou din 1135. Aici, dinastia Song înfloreşte din
nou. Apar multe inovaţii tehnologice, cum ar fi tiparul cu litere mobile,
praful de puşcă şi porţelanul. Academiile instruiau pictorii peisagişti,
neoconfucianismul a devenit filozofia de stat, iar filozoful Chu Shi a pus
bazele noii limbi chineze.
Dinastia Song, ca şi celelalte de până
la ea, s-a văzut nevoită să lase loc mongolilor care veneau din stepele
nordice. În 1215, Genghis-Han cucerise deja Imperiul jin şi capitala acestuia,
Beijing. În 1279, Kubilai-Han încorporează dinastia Song în imperiul mondial al
mongolilor.
Hangzhou
În sec. XIII, călătorul italian Marco
Polo vizitează capitala dinastiei Song din Sud. Cele 12.000 de poduri ale
oraşului situat pe o lagună îi aminteau de oraşul său natal Veneţia. Hangzhou,
spunea el, era „cel mai frumos şi minunat oraş din lume".
