III.17. Răspândirea islamismului

  08:08    

622-CCA 1500

Imediat după moartea lui Mahomed, succesorii săi, califii, încep organizarea unui imperiu care se extinde rapid. La începutul sec. VIII, oştirile musulmane cuceriseră deja o zonă care se întindea din Spania, în vest, până în Pakistan, în est. Însă, din cauza schismelor religioase rezultate din disputele privind succesorii legitimi ai lui Mahomed, după anul 800 stăpânirea islamică începe să se dividă în dinastii regionale autonome. Din punct de vedere politic, islamul timpuriu este dominat în principal de arabi şi perşi, însă, după sec. X, poporul turc islamizat şi, după secolele XII-XIII, triburile berbere din vest şi mongolii din est devin forţele cele mai importante.

Mahomed şi „califii cei drepţi"

Mahomed instituise deja organizarea politică a islamului, iar în timpul primilor săi succesori, „califii cei drepţi", este iniţiată prima campanie victorioasă de expansiune.

Profetul Mahomed a formulat învăţăturile islamului şi, în acelaşi timp, a fost conducătorul politic al comunităţii. După Hegira, emigrarea la Medina, din 622, Mahomed elaborează strategia de atac şi sistemul de apărare ale comunităţii musulmane (umma), alungă triburile evreieşti, iar în anul 630, aproape fără violenţă, cucereşte Mecca, declarând Kaaba altarul principal al islamului.

Mahomed moare la 8 iunie 632 la Medina, fără să numească un succesor; astfel, au fost aleşi patru „califi drepţi", unul după altul, din cercul său intim. Primii doi erau socrii Profetului, iar ultimii doi, ginerii săi.

Abu Bakr, primul conducător musulman după moartea Profetului, ţine comunitatea unită prin puterea autorităţii sale. Sub conducerea lui, unele zone din Yemen sunt aduse sub stăpânire islamică. Succesorul său, Omar I ibn al-Hattab avea să fie adevăratul întemeietor al Imperiului Islamic. În anul 637, Omar consolidează organizarea internă a imperiului prin garnizoane militare, redistribuirea pământurilor, pensii şi perceperea unor impozite de la cei de altă credinţă. Între anii 635-637, generalii săi cuceresc toată Siria şi Palestina, inclusiv Damascul şi Ierusalimul, dar şi Imperiul Persan Sassanid. Apoi, între anii 639-641, subjugă Egiptul, iar între 640-644, Irakul. Succesorul său, Uthman, se dedică în principal politicii interne, iar în anul 653 compilează Coranul în forma sa actuală. În anul 647, armatele musulmane avansează în vest spre Tripolitania (Libia de astăzi), iar în 682 tot nordul Africii se afla deja sub stăpânire islamică.

Al patrulea calif, Ali, era vărul şi ginerele Profetului, fiind considerat de şiiţii musulmani drept adevăratul succesor (imam) al Profetului. Era un conducător drept şi viteaz, însă în politică lua cu greu hotărâri şi era mult prea precaut. În timpul conducerii sale au loc primele împărţiri ale comunităţii islamice. El pierde lupta împotriva Omeiazilor. Conducerea acestor „califi drepţi" este considerată în tradiţia sunnită drept „epoca de aur" a unei domnii pe placul lui şi a comunităţii islamice.

Califatul Omeiazilor

În anul 661, Omeiazii întemeiază un califat ereditar şi încep răspândirea rapidă a islamului către est şi vest de Damasc. În anul 750 sunt înlăturaţi de Abbasizi.

Stăpânirea dinastiei Omeiade începe în anul 657, când califul Ali pierde bătălia de la Siffin împotriva guvernatorului sirian rebel Muawiya. După asasinarea lui Ali în 661, Muawiya, care în anul 658 controla deja o mare parte a teritoriului musulman, pune bazele califatului familiei sale. Stabileşte capitala la Damasc, unde era construită magnifica Mare Moschee. Locurile pustii din Siria şi Iordania serveau drept zone de odihnă sau drept spaţii de agricultură. Între anii 674-678 trupele islamice avansează pe teritoriul bizantin şi pentru prima dată asediază Constantinopolul. În anul 680 sub Yazid I, este ucisă lângă Karbala familia nepotului Profetului, al-Husayn, eveniment care a iniţiat mişcarea şiită. În 685 Abd al-Malik începe stabilizarea structurilor politice ale Imperiului Omeiad. Intenţiona să facă din Ierusalim noul centru politic şi cultural al regatului său, construind aici Domul Stâncii între 691-692.

Al doilea val al expansiunii islamice începe sub al-Walid I. În anul 711, arabii şi berberii islamici conduşi de generalul Tariq trec din Africa spre Gibraltar în Spania, distrug Imperiul Vizigot de la Toledo şi în scurt timp cuceresc toată Peninsula Iberică, până în Asturia. Curând înaintează în sudul Franţei, însă în 732 sunt respinşi la Tours şi Poitiers de către francii conduşi de Carol Martel. Între 694-711 trupele arabe avansează în sudul Persiei, în Pakistanul de astăzi, iar în 704 cuceresc Afghanistanul, Buhara şi Samarkandul, dar şi Valea Indului până la Multan. În 724, Transoxiana şi Taşkentul cad victime forţelor islamice.

Între anii 717-718 trupele succesorilor lui al-Walid asediază din nou Constantinopolul şi jefuiesc în mod regulat regiunea bizantină a Asiei Mici. Califul Hisham se dovedeşte un expert în probleme administrative, recâştigând controlul asupra berberilor şi noilor musulmani revoltaţi, prin distribuirea de monede, finanţarea clădirilor publice şi a rezervelor de apă ale oraşelor. De asemenea, promovează cultura, artele şi educaţia. Între anii 749-750, distrugerea sângeroasă a Califatului Omeiazilor de către Abbasizi, înrudiţi cu familia Profetului, a fost facilitată de revoltele care au avut loc sub succesorii lui Hisham şi de luptele pentru tron din interiorul dinastiei conducătoare.

Tragedia de la Karbala

După abdicarea fratelui său mai mare al-Hassan, al-Husayn, fiul mai mic al lui Ali, este recunoscut de şiiţi ca al treilea imam şi conducător drept. În 680 locuitorii din al-Kufa îl conving să se ridice împotriva stăpânirii Omeiade. În timpul unui marş prin deşert, Husayn şi 72 de membri ai familiei sale sunt înconjuraţi de trupele califului Yazid, fiind înfometaţi şi ucişi. Tragedia de la Karbala din data de 10 muharram 680 (octombrie după calendarul european) este comemorată de şiiţi în cadrul festivalului Ashura, cu piese de teatru şi procesiuni de autoflagelare.

Dinastia Abbasidă timpurie

După înlăturarea Omeiazilor, Abbasizii preiau conducerea califatului şi transformă Bagdadul în centrul lumii islamice. Însă, în sec. IX, era deja vizibil un declin rapid al puterii.

Al-Mansur (754-775) este fondatorul Imperiului Abbasid. După ce securizează Califatul Abbasid prin exterminarea, de către fratele său Abu l-Abbas („cel Sângeros"), a tuturor Omeiazilor, cu excepţia prinţului Abd al-Rahman, duce lumea islamică la o perioadă de vârf. În anul 762 stabileşte noua capitală la Bagdad, la graniţa dintre lumea arabă şi cea persană, aceasta devenind centrul culturii, ştiinţei şi artei islamice şi un oraş comercial prosper în secolele următoare. Fiul său al-Mahdi stabileşte domnia dinastică şi absolută a califilor, cu islamismul sunnit drept religie de stat. Suprimă revoltele interne, însă pierde Spania, unde în anul 756 se întemeiase un califat independent la Córdoba.

Harun ar-Raşid, fiul lui al-Mahdi, a fost un bonvivant, fiind cunoscut din poveştile celor 1001 de nopţi. În timpul domniei sale, imperiul ajunge la o primă înflorire maximă. Cu toate acestea, distanţa dintre calif şi popor se adâncea din ce în ce mai mult. Familia de viziri Barmakid, care administrează cu înţelepciune imperiul, conduce guvernul până în anul 803.

Lupta pentru putere dintre fiii lui Harun este câştigată în anul 813 de către al-Mamun. Acesta ridică la nivel de doctrină de stat învăţăturile raţionaliste ale Mutaziliţilor, care promovau originea divină a Coranului. De asemenea, în anul 830 creează un centru intelectual odată cu înfiinţarea unei mari biblioteci, Casa Ştiinţelor din Bagdad. Ordonă traducerea scrierilor cărturarilor şi filozofilor Greciei antice, făcându-le astfel accesibile pentru europeni. Al-Mamun, apoi succesorii acestuia, încep să se folosească de serviciile trupelor de mercenari turci convertiţi la religia islamică sunnită.

În anul 836, al-Mutasim mută capitala şi gărzile turceşti de la Bagdad (care începuse să fie zguduit de conflictele dintre populaţie şi trupele turceşti) în noul oraş Samaria. Credinciosul fanatic al-Mutawakkil limitează în timpul domniei sale (847-861) influenţa filozofilor şi a Mutaziliţilor. Sub succesorii acestuia, disputele pentru succesiune şi schimbarea frecventă a califilor duc la slăbirea puterii centrale. Capitala revine la Bagdad în anul 883, însă conducerea autonomă locală, dezvoltată după anul 800, slăbeşte, iar declinul imperiului se accentuează. Aceşti califi slabi, care treceau din ce în ce mai mult sub controlul comandanţilor militari turci, devin o elită puternică sub califii din sec. X.

Centrele islamice ale ştiinţelor

În Bagdad şi în alte centre islamice ale ştiinţelor a fost adoptată şi dezvoltată moştenirea Antichităţii greceşti, fapt ce a permis un progres mai mare decât în Occident. Cele mai mari realizări au fost făcute în domeniile matematicii, astronomiei, medicinii şi opticii. De asemenea, s-a dezvoltat filozofia graţie cărturarilor al-Kindi şi Ibn Sina (Avicenna), ambii având un impact semnificativ asupra Renaşterii în Europa. Timp de secole, textele cărturarilor islamici au reprezentat canonul ştiinţific.

Sfârşitul Califatului Abbasid

În sec. IX, slăbirea puterii Abbasizilor favorizează autonomia regatelor locale şi contra-califatul şiit al Fatimizilor. Califatul se sfârşeşte odată cu invazia mongolă.

Cele mai multe regate locale care s-au dezvoltat sub Abbasizi s-au dovedit puternice din punct de vedere politic, transformându-şi curţile în centre culturale independente. Aghlabizii (800-909), care domneau în estul Algeriei, în Tunisia şi în Tripolitania, colonizează sudul Italiei şi Sicilia şi jefuiesc Roma în anul 846, în timp ce Tulunizii (868-905) şi Ikşiidizii (935-969) domnesc în Egipt, Siria şi Palestina. Tahirizii (821-873) din nord-estul Persiei (Korasan) şi Safarizii (861/67-903) din Afghanistan şi din unele zone din Transoxiana devin independenţi, însă sunt înlăturaţi de Samanizii din Samarkand. Maghrebul şi Spania ies de sub controlul Bagdadului.

Şiiţii Fatimizi devin cea mai mare provocare a Bagdadului, odată cu înaintarea acestora din Tunisia, unde îşi stabiliseră capitala la Kairouan. Fatimizii cuceresc Egiptul în anul 969, preiau controlul asupra Siriei şi ridică un contra-califat în noul oraş Cairo. Pentru a menţine unitatea regatului, fondatorul Fatimizilor, Ubayd Allah al-Mahdi profită de aşteptările şiite de salvare. Succesorii săi, al-Muizz şi al-Aziz transformă Cairo într-un centru ştiinţific şi cultural, iar odată cu Moscheea al-Azhar înfiinţează un centru al misionarismului şiit (astăzi şcoala sunnită cea mai importantă de teologie islamică).

Excentricităţile religioase ale califului al-Hakim duc la tulburări, iar între anii 1017-1021 la înfiinţarea unei comunităţi religioase a Druzilor, care îl venerau ca zeu. Între anii 1036-1037, Imperiul Fatimid, care trecea printr-un declin economic, pierde Siria în favoarea Selgiucizilor. În 1171, sultanul Aiubid Saladin îndepărtează Califatul Fatimid datorită schismei religioase şi politice din anul 1094. Din această schismă s-a desprins şi secta Asasinilor, cunoscută pentru atacurile sale sângeroase.

Între timp, începând cu anul 932, califii din Bagdad deveniseră marionetele dinastiei militare şiite a emirilor Buizi, care restabilesc puterea califatului şi resuscitează cultura persană. Cel mai important dintre Buizi, Adud al-Dawlah, emir al Bagdadului între anii 977-983, subordonează întregul Iraq. Între anii 1056-1062, Kerman, ultimul din dinastia Buizilor din Bagdad, este îndepărtat de Selgiucizi. Califii devin pioni ai Selgiucizilor şi ai Horezm-şahilor. Reuşesc să-şi restabilescă suveranitatea sub an-Nasir şi al-Mustansir, care construieşte Mustansiriya Madrassa în Bagdad. Ultimul calif, al-Mutasim, refuză să se predea mongolilor care avansau şi moare în anul 1258 împreună cu mii de supuşi, în timpul atacului invadatorilor asupra Bagdadului.

Emiratul/Califatul de Córdoba

După cucerirea islamică, Omeiazii spanioli duc imperiul spre o perioadă de înflorire politică şi culturală. În anul 929, Abd al-Rahman III ia titlul de calif.

După cucerirea unor regiuni extinse din Peninsula Iberică (începând cu 711) de către trupele arabe şi berbere, provincia Andaluzia este condusă de guvernatori ai califilor Omeiazi. După înlăturarea acestora de către Abbasizi, singurul prinţ Omeiad supravieţuitor, Abd al-Rahman I, înfiinţează în anul 756 un emirat autonom la Córdoba. Al-Andalus se bucură de o perioadă de înflorire economică, datorită excelentei administrări a statului, a sistemelor de irigare, a tehnicilor de cultivare avansate şi a relaţiilor comerciale cu Africa şi Orientul. Această creştere economică a fost însoţită de o înflorire artistică şi ştiinţifică. Córdoba devine un loc religios important, datorită Marii Moschei La Mezquita. Imensul palat-oraş Medina az-Zahara este construit la intrarea în oraş, în timpul domniei lui Abd al-Rahman III.

Abd al-Rahman I şi fiul său Hisham I consolidează puterea şi avansează de mai multe ori în sudul Franţei. În timpul domniei lui Abd al-Rahman II (822-852) are loc orientalizarea oraşelor şi rafinarea manierelor la curte. Conducătorul şi aristocraţia erau poeţi şi patroni ai artelor. Curând, Córdoba avea să concureze cu Bagdadul şi Samaria pentru titlul de centru al lumii islamice. Sub succesorii săi, puterea centrală începe să-şi piardă autoritatea. Conducătorii locali, cum ar fi familia Hafsun din Bobastro, care controlau o mare parte din Spania, limitează puterea emirului. La fel procedează şi regii creştini a căror putere era din ce în ce mai mare şi care înaintau spre sud din bazele lor din nordul Spaniei (Asturia, Leon şi Castilia).

Spania islamică atinge apogeul politic sub Abd al-Rahman III. Acesta restabileşte puterea pierdută, iar după anul 920 aduce tot vestul Maghrebului sub controlul său şi oferă imperiului o administraţie civilă şi militară foarte bine organizată. În anul 929 se proclamă calif şi pune bazele unui al treilea califat, alături de cele din Bagdad şi Cairo. Fiul său erudit, al-Hakam II, construieşte una dintre cele mai mari biblioteci ale timpului şi dezvoltă filozofia, ştiinţele şi artele. Generalul al-Mansur devine regentul lui Hisham II, care la moartea tatălui său era minor. Al-Mansur restabileşte puterea militară a imperiului în cele peste 50 de campanii împotriva creştinilor, iar în anul 997 cucereşte Fes şi oraşul de pelerinaj creştin Santiago de Compostela. Fiul său, Abd al-Malik preia puterea, însă după anul 1009 califatul se prăbuşeşte în războaie civile şi dispute între conducătorii semiautonomi. Ultimul calif, Hisham III, moare în anul 1031, iar califatul se divide în oraşe-stat islamice autonome (taifa) care ulterior sunt cucerite de puterile din nord.

Islamul în Spania şi în Maghreb

Slăbirea politică a arabilor în Spania duce la ascensiunea dinastiilor Berbere, care ajung din Maroc în Spania. În timp ce islamul era obligat să se retragă în Spania, Berberii revendică Maghrebul.

Între anii 1013-1091 al-Andalus se divide în 26 de state mici (taifa), conduse de dianstii Arabe sau Berbere. Între timp, Almoravizii, războinici de la graniţa berberă, îşi întăresc puterea în anul 1060, iar în anul 1082 înaintează din Marrakech către Alger. Chemaţi în sprijinul regilor locali ai Spaniei islamice împotriva creştinilor din nord, Almoravizii, care începuseră construirea unui imperiu în Maroc, îi înfrâng pe creştini, însă preiau ei controlul asupra Spaniei, iar între anii 1090-1094 desfiinţează micile regate.

Începând cu 1124, în Tinmal, Maroc, se dezvoltă opoziţia, sub forma unei mişcări de masă strict ascetice, almohazii, sub conducerea predicatorului Ibn Tumart. În 1147, conducătorul lor, Abd al-Mumin, înlătură stăpânirea Almoravidă din Marrakech şi Sevilla. În anul 1160 acesta absorbise deja în imperiul său aproape tot Maghrebul, inclusiv Algeria, Tunisia şi anumite părţi din Tripolitania. Almohazii pun capăt toleranţei religioase a conducătorilor musulmani din Spania şi restricţionează gândirea liberă care permitea credinţa ortodoxă. După succesele militare iniţiale din Spania, în 1212 aceştia suferă o înfrângere zdrobitoare din partea creştinilor la Las Navas de Tolosa, iar după 1224-1232 sunt subjugaţi de foştii prinţi vasali din Spania. Curând, creştinii cuceresc toată Spania, cu excepţia emiratului Nasrid al Granadei, fondat în anul 1232, care avea Alhambra ca centru al puterii. Această ultimă fortăreaţă maură rezistă până în 1492, când regii catolici îl alungă pe ultimul conducător, Mahomed XI şi elimină musulmanii din vestul Europei.

În anul 1269, dinastia Berberă a Merinizilor pune punct dominaţiei Almohade din Maroc şi rămâne la putere timp de 200 de ani, până în 1465. Ea îşi stabileşte reşedinţa la Fes, unse se contruiesc moschei şi şcoli islamice (madrassa) şi îşi exinte puterea pest Algeria. Hafsizii din Tunis rivalizau cu Merinizii (1129/1236-1574 şi conduceau în fostele teritorii Almohade din Tunisia, estul Algeriei şi Tripolitania. După 1258 folosesc titlul de calif. Sub Hafsizi Tunisul devine centrul comerţul meditereaneean în Maghreg.

Mahomed XI

Asediaţi de forţele creştine, după anul 1431 Nasrizii din Granada sunt obligaţi să plătească tribut regilor Castiliei. Ultimul sultal, Abu Abdallah Muhammad, (Mohamed XI), în Spania numit Boabdil („regele micuţ”), a domni între 1482-1492, cu excepţia unei perioade (1483-1487) în care a fost alungat de unchiul său. Rezistă cu greu înaintării regilor catolici, cărora le lasă Granada la 2 ianuarie 1492. Acest „adio din partea ultimului maur” a fost de multe ori reprezentat artistic. A fost exilat în Maroc şi a murit în 1527.

Imperiul Selgiucid

Marii Selgiucizi îşi unifică teritoriile într-un „stat sunnit", condus oficial de un calif. După prăbuşirea Imperiului Selgiucid, din dinastie rămâne doar o ramură minoră, în Anatolia.

Triburile turceşti islamizate preiau puterea în Orientul Mijlociu, odată cu ascensiunea Marelui Sultanat Selgiucid. Selgiucizii, care îşi iau numele de la legendarul întemeietor al tribului, Selgiuc, se stabilesc iniţial în Transoxiana şi urmează o religie cu practici şamanice. În 960 se convertesc la islamismul sunnit, sub influenţa perşilor samanizi. După împărţirea lor în mai multe triburi, aceştia înaintează dinspre Nishapur şi, după victoria asupra Ghaznavizilor sub conducerea lui Toghrul Beg, cuceresc vestul Iranului (1042), avansează spre Shiraz (1052) şi preiau controlul asupra Azerbaidjanului şi Kuzestanului în anul 1054. În 1055, Toghrul Beg cucereşte Bagdadul, îl eliberează pe calif de sub „conducerea protectoare" a Buiavizilor şiiţi şi îi ia locul ca sultan. Nepotul său, Alp Arslan, preia puterea în 1063, creează Marele Imperiu Selgiucid, împreună cu vizirul său excepţional, omul de stat şi filozoful Nizam al-Mulk. În 1071 obţine o victorie importantă asupra Fatimizilor, recucerind oraşul Alep de la Bizanţ la Manzikert. După asasinarea lui Alp Arslan în anul 1072, Nizam rămâne figura dominantă sub fiul acestuia, Malik Şah I. În anul 1092, Nizam devine prima victimă a atacurilor criminale ale Asasinilor.

Deoarece nu aveau nici o autoritate religioasă, selgiucizii, acum stăpânitori ai întregului Orient arab, cu excepţia sudului extrem al Peninsulei Arabia, acţionau drept „conducători ai pământurilor din est şi vest, înnoitori ai islamului" (titlu pe care îl luase Toghrul Beg în 1062), în numele califului. Creează un imperiu extins şi puternic, cu o administrare excepţională, legat prin drumuri sigure, căi comerciale şi caravanseraiuri primitoare, din Asia Centrală, de-a lungul Persiei, până în Iraq. Reţeaua de şcoli (madrassa) pentru educaţie generală şi pentru învăţăturile islamice şi „statul sunnit" integrat serveau la instruirea eficientă a viitoarei elite administrative.

Marele Imperiu Selgiucid se dezintegrează în urma luptelor pentru succesiune de după Malik, iar în 1157 este distrus de Hozem-şahii. Însă, o ramură Selgiucidă îşi obţinuse independenţa în Anatolia în anul 1078. Sultanul de aici, Qilich Arslan II, oscilează între cruciaţi şi bizantini şi creează un stat bine organizat şi stabil din punct de vedere militar, cu capitala la Konya. Ala ad-Din Kay-Qubad I a fost sultanul cel mai important, domnind între 1219-1237. După 1242, mongolii care înaintau spre vest măresc presiunea, iar Selgiucizii sunt înfrânţi în anul 1279 în lupta împotriva Ilkhanilor, succesorii mongolilor în Persia. Masud II, ultimul sultan al Selgiucizilor din Anatolia, moare în anul 1308.

Aiubizii şi Mamelucii

Perioada cruciadelor a favorizat ascensiunea dinastiilor militare în Orientul Mijlociu. Sultanul Saladin devine cel mai important general al islamului. Este urmat de conducătorii Mameluci.

Selgiucizii nu reuşesc să aducă sub controlul lor dinastiile locale din Palestina, Siria şi nordul Iraqului. O dinastie kurdă realizează prima unitate politică a regiunii, sub fondatorul acesteia, Saladin, unul dintre oamenii de stat şi cuceritorii cei mai importanţi ai Islamului.

Saladin (Salah ad-Din) era la început un conducător militar al Fatimizilor, însă îi înlătură pe aceştia în 1171 şi reinstituie sunnismul în zonă. După o succesiune rapidă de victorii, cucereşte Tripoli (1172), Damasc (1174), Alep (1183) şi Mosul (1185-1186) de la cruciaţi şi alţi conducători locali. În 1187 reuşeşte să cucerească Ierusalimul, pe care îl proclamă oraş deschis pentru toate religiile. Politica lui Saladin se caracterizează prin tactici remarcabile, abilitate de negociere şi generozitate cavalerească, fiind respectat chiar şi în Occident. Ca stăpân al Egiptului unit, al Siriei şi Iraqului, Saladin negociază cu armata celei de-a Treia Cruciade, condusă de Richard I Inimă de Leu şi îi convinge pe cruciaţi să pună capăt asediului fără succes asupra Ierusalimului în anul 1192.

Al-Adil, fratele lui Saladin, reuşeşte să reunifice imperiul care se fărâmiţase după moartea acestuia în 1193, dar succesorii lui al-Adil au avut nevoie de sprijinul slavilor militari caucazieni (mamelucii) pentru a lupta împotriva cruciaţilor. Între 1250-1260, Mamelucii îi înlătură pe ultimii Aiubizi şi preiau puterea, stăpânind Egiptul şi Siria, din capitala Cairo, până în 1517. Conducătorul Mameluc, sultanul Baybars I, un strateg militar strălucit, opreşte înaintarea mongolă spre vest în anul 1260 şi limitează stăpânirea cruciaţilor, care sunt alungaţi de succesorii săi între 1289-1291 din ultimele lor bastioane de la Tripoli şi Accra. Mamelucii transformă Cairo într-unui dintre cele mai importante centre ale comerţului asiatic în Mediterană, iar sub sultanul Barkuk rezistă în faţa cuceritorului mongol Timur Lenk. Îşi impun legitimitatea religioasă asupra califilor Abbasizi pe care îi dominau. După anul 1450 începe declinul Mamelucilor, iar în 1517 sunt înghiţiţi de către otomanii conduşi de Selim I.

Cucerirea Ierusalimului

Victoria lui Saladin de la Hattin asupra armatei cruciate, la 4 iulie 1187, a reprezentat o capodoperă tactică ce a deschis drumul recuceririi Ierusalimului la 3 octombrie. Saladin şi-a dovedit cavalerismul, permiţând locuitorilor Ierusalimului să-l aleagă pe cavalerul Balian de Ibelin drept comandant al apărării, chiar dacă acesta era de fapt prizonierul lui Saladin, deoarece nu dorea o victorie asupra copiilor şi femeilor. După cucerirea oraşului îi cruţă pe creştini şi le permite să-şi răscumpere libertatea. De asemenea, i-a lăsat liberi pe mulţi care nu aveau posibilitatea să-şi plătească răscumpărarea.

Conducătorii islamici regionali şi Mahmud din Ghazna

După Samanizii din Orient, Mahmud din Ghazna şi succesorii acestuia răspândesc islamul în Asia Centrală, până în India.

Orientul islamic cunoaşte o dezvoltare în general independentă de cea a Occidentului. După ce arabii avansează în Buhara, Samarkand şi Pakistan după anul 700, aceste dominioane se prăbuşesc în anul 821, în faţa Tahirizilor, ai căror guvernatori în Samarkand, Ferghana şi Herat erau iranieni Samanizi (după 819). În 873, Nasr I profită de declinul Tahirizilor şi obţine independenţa ca guvernator al califului Abbasid în Transoxiana. Transformă Buhara în reşedinţă regală, la sfârşitul sec. X aceasta devenind un centru cultural cu trăsături persane. În 903, fratele său Ismail cucerise deja Afghanistanul şi o parte importantă din Persia, inclusiv Khorasanul. Sub Nasr II (914-943) imperiul ajunge la extinderea maximă, întinzându-se de la Bagdad, Kerman şi Golful Persic până în Turkistan şi India. Succesorii săi pierd Khorasanul în 994 în faţa Ghaznavizilor, iar în 999 Qarakhanizilor le iau Transoxiana. Ultimul conducător Samanid este asasinat în anul 1005, în timp ce încerca să fugă.

Astfel, triburile turcice preiau puterea în Orient. În anul 977, Ghaznavizii, care erau iniţial mercenari turci şi generali ai Samanizilor, îl numesc pe Sebüktigin, fondatorul dinastiei, ca guvernator al Ghaznei. Fiul său, Mahmud din Ghazna, care preia puterea în anul 998, este unul dintre marii cuceritori ai islamului. În anul 999, cu oastea sa de călăreţi, cucerise deja Khorasanul de sub Samanizi şi zone importante din Persia şi Punjab. În 1027 primeşte de la califul din Bagdad titlul onorific de „protector al califatului" şi, ca sunnit ortodox, luptă împotriva şiiţilor Buiavizi. Era condus de credinţă şi de dorinţa de a obţine bogăţii. Între 1001-1024, Mahmud subjugă nordul Indiei, în urma a 17 campanii, şi face posibilă pătrunderea islamului în India. Duce o politică severă împotriva hinduşilor „idolatri" şi le distruge templele. Masud I, fiul lui Mahmud, se concentrează pe India şi suferă o înfrângere zdrobitoare în 1040 de la Selgiucizi, în urma căreia suveranitatea Ghaznavizilor avea să fie redusă la estul Afghanistanului şi nordul Indiei. În 1161, Ghurizii din Afghanistanul Central îi alungă din Ghazna, iar în anul 1186 din nordul Indiei.

Curtea lui Mahmud din Ghazna

Curtea lui Mahmud din Ghazna era centrul vieţii intelectuale islamice. Poeţii şi oamenii de ştiinţă erau sprijiniţi cu generozitate. De asemenea, erau luaţi în campanii, pentru a face studii acolo. Printre cei mai importanţi oameni de ştiinţă din anturajul lui Mahmud erau cărturarul al-Biruni, autorul cărţii Grădina ştiinţelor, şi Firdousi, care este însărcinat de Mahmud să scrie cartea persană a regilor, Şah-name.

Asia Centrală şi dinastia Horezm-şahilor

După selgiucizi şi Qarahanizi, dinastia Horezm-şahilor din nordul Iranului întemeiază cel mai mare imperiu al lumii islamice vechi. Din cauza expansiunii rapide, aceştia provoacă înaintarea spre vest a mongolilor.

Qarahanizii erau un popor turcic care făcea parte din familia uigurilor originari din stepele asiatice. Devin independenţi după anul 840, sub un hanat dual în vest şi est, şi se convertesc la islamism în sec.X. În anul 992, Qarahanizii cuceresc Buhara, iar în anul 999 deţineau deja dominioanele transoxaniene ale Sasanizilor. Transformă Buhara în reşedinţă regală, iar după anul 1042 conferă acelaşi statut şi Samarkandului.

La început, reuşesc să reziste în faţa Ghaznavizilor şi Selgiucizilor, însă în final sunt nevoiţi să recunoască suzeranitatea acestora, devenind ulterior vasalii lor. După 1180, sub conducerea şahilor dinastiei Horezm-şahilor, sunt înlăturaţi din hanatul de vest (între 1210-1211) şi din hanatul de est în anul 1212.

Cel mai mare imperiu islamic de dinainte de migrarea spre vest a mongolilor s-a dezvoltat sub Horezm-şahii, care se stabilesc în Asia Centrală. Începând cu 1017, sub conducerea Ghaznavizilor, sunt cuceriţi de Selgiucizi în 1047 şi numiţi guvernatori în Horezm. Konja Urgench rămâne capitala lor până în 1212, când ultimul şah mută guvernul în capitala Buhara. În prima jumătate a sec. XII, sub Qutb ad-Din Muhammad şi Ala ad-Din Atsiz, Horezm-şahii devin independenţi, iar în 1135 încep să-i alunge pe Selgiucizi din Iran. În 1157 Kiliq Arslan II înlătură stăpânirea Marilor Selgiucizi din Orient şi îşi ia titlul de protector al califului din Bagdad. Ala ad-Din Tekish cucereşte Iranul după ocuparea Khorasanului (1187) şi a Rajului (1192). Horezm-şahii domneau acum peste un imperiu imens, care se întindea în Turkistan, Iran şi în anumite părţi din Iraq.

Ala ad-Din Muhammad extinde din nou imperiul, alungându-i pe Ghurizi din Afghanistan în 1206 şi detronându-i pe Qarahanizii rivali din Transoxiana între anii 1210-1212. Ambele teritorii sunt absorbite în imperiu. Mai mult, îi alungă pe mongolii Qarakhitai înapoi spre est. Ala ad-Din era acum conducătorul unui imperiu islamic cu dimensiuni neîntâlnite până atunci. Însă, supraestimându-şi forţa, în anul 1218 provoacă invazia armatei mongole conduse de Genghis-Han, după ce refuză să-i despăgubească pe negustorii mongoli care fuseseră arestaţi de către unul dintre guvernatorii săi. Ala ad-Din moare în timp ce încearcă să fugă; fiul său, Djalal ad-Din este asasinat în anul 1231, după o viaţă aventuroasă ca fugar. Imperiul cade în mâinile mongolilor.