III.16. Cruciadele
SECOLELE XI-XII
Din perspectiva cauzelor şi efectelor
mişcarea cruciată, care începe în sec. XI, este un fenomen extrem de complex.
Cruciadele în Orient duc la extinderea comerţului european cu Orientul. Acestea
au un efect de durată în dezvoltarea Europei, mai ales a vieţii intelectuale.
Cruciadele din Europa, orientate împotriva musulmanilor din Peninsula Iberică
şi împotiva ereticilor şi păgânilor au, de asemenea, o importanţă politică de durată.
Consecinţele ideii de cruciadă au fost fatale pentru mulţi evrei europeni, care
cad victime armatelor cruciate şi populaţiei fanatice.
Context şi cauze
Motivele de ordin religios, material şi
politic i-au determinat pe cruciaţii aristocraţi săraci să pornească spre Ţara
Sfântă.
În sec. X-XI, viaţa religioasă în
Occidentul creştin cunoaşte o perioadă de revitalizare. Aceasta se manifestă
prin mişcări de reformă în interiorul bisericii, cum ar fi reformele cluniace
şi gregoriene şi prin apariţia unor noi ordine religioase, cum ar fi
cistercienii. Acest simţ al pioşeniei duce la creşterea numărului de pelerinaje
către locuri din Palestina aflate sub stăpânire musulmană încă din sec. VII.
În această situaţie se aflau selgiucizii,
a căror înaintare în Orientul Apropiat provocase deja îngrijorarea multora în
Europa. În 1074, Papa Grigore VII plănuise deja o cruciadă pentru
„eliberarea" locurilor sfinte şi pentru depăşirea Marii Schisme. Când
împăratul bizantin Alexios I Comnen adresează Papei Urban II o cerere de
sprijin împotriva selgiucizilor, în 1095, anul Conciliului de la Clermont, papa
atrage de partea sa cavalerii şi prinţii Occidentului într-o cruciadă pentru
ajutorarea împăratului bizantin. Însă, curând, scopul principal al războiului
devine acela de a elibera Ierusalimul de sub stăpânire musulmană.
Cruciaţilor li se promite absolvirea pe
viaţă de păcate, fapt care-i face pe mulţi săraci să participe. Pentru
majoritatea cruciaţilor aristocraţi implicaţi posibilitatea câştigurilor
materiale şi politice au constituit alţi factori motivanţi. Mulţi tineri
aristocraţi care erau excluşi de la succesiunea ereditară în patrie au văzut în
cruciade oportunitatea pentru o activitate care le-ar fi putut aduce glorie
militară, prăzi şi chiar noi posesiuni. În acelaşi timp, regii şi prinţii s-au
folosit de cruciade pentru a-şi legitima ideologic domniile, prezentându-se
drept conducători creştini veritabili. Negustorii, mai ales cei din oraşele
comerciale italiene, au fost atraşi de profitul pe care-l puteau obţine în urma
transportării trupelor şi de extinderea intereselor lor comerciale în acele
regiuni.
Predica Papei
Urban II prin care promovează cruciadele, la Conciliul de la Clermont din 1095
„Ei (selgiucizii) au ucis şi capturat
mulţi oameni, au distrus bisericile şi au devastat imperiul. Dacă le permiteţi
să continue aşa fără a-i pedepsi, aceştia vor ataca şi mai mult credinţa în
Dumnezeu."
Prima şi a doua cruciadă
Prima cruciadă duce la formarea statelor
cruciate în Orientul Apropiat. Însă, în scurt timp, acestea sunt nevoite să se
apere. A doua cruciadă este organizată pentru a le sprijini, dar eşuează.
Chemarea papei primeşte răspuns în 1096,
din partea bandelor de aventurieri relativ dezorganizate şi a ţăranilor conduşi
de călugărul Petru de Amiens. După ce sunt decimaţi de bulgari, membrii
supravieţuitori ai Cruciadei Ţăranilor sunt distruşi de selgiucizi în Asia Mică.
În acelaşi timp, o armată de cruciaţi germani conduc în Europa pogromuri
împotriva evreilor.
Prima armată de cruciaţi organizată, „Cruciada
Prinţilor", este condusă de Godfrey de Bouillon, de fratele său, Balduin
de Bologna, de Raymond de Toulouse şi de Bohemund de Taranto şi se compune din
soldaţi francezi, flamanzi şi sud-italieni. În anul 1097, când cruciaţii ajung
în Constantinopol, împăratul Alexios I insistă ca aceştia să depună în faţa lui
un jurământ de credinţă, care în realitate nu va dura prea mult. După ce armata
creştină îi înfrânge pe selgiucizi în 1097 la Doryaleum, în 1098 aceasta
cucereşte Antiohia, în Siria. Între timp, Balduin de Bologna este desemnat
moştenitor al lui Thoros, regele Edessei, de cealaltă parte a Eufratului. Când
Thoros este asasinat, Balduin întemeiază aici primul stat cruciat. Bohemund de
Taranto creează în Antiohia primul principat, iar Raymond de Toulouse fondează
regiunea Tripoli. În 1099, cruciaţii cuceresc Ierusalimul. Evreii şi musulmanii
sunt măcelăriţi în timpul unui masacru. Godfrey este ales „Apărător al
Sfântului Mormânt", după ce refuză să fie numit rege în oraşul în care a
murit Isus. La moartea lui, în anul 1110, fratele său Balduin îl urmează şi se
proclamă rege.
În 1144, Edessa este recucerită de
selgiucizi; abatele cistercian Bernard de Clairvaux predică pentru o a doua
cruciadă. O altă armată pleacă în 1147 sub conducerea lui Ludovic VII al
Franţei şi a regelui german Conrad III. După o incursiune cu pierderi masive şi
asedii fără succes asupra Damascului şi a altor oraşe, cruciaţii se întorc
acasă în anul 1149.
Statele cruciate
Cruciaţii fondează mai multe state
feudale în Cipru, Prusia, Levant, Grecia şi Israel, după model vest-european. Însă
coloniştii europeni erau puţini, aşa că micul grup de cuceritori, după un val
de persecuţii şi expulzări, s-a adaptat la civilizaţia mai dezvoltată a
evreilor şi musulmanilor. Cruciaţii s-au văzut nevoiţi să trăiască împreună sau
alături de aceştia. Ei au luptat împotriva statelor musulmane şi, în acelaşi
timp, s-au luptat între ei, slăbindu-şi poziţiile. După două secole, în anul
1291, ultimul stat cruciat s-a prăbuşit din interior.
A treia şi a patra cruciadă
Sub conducerea sultanului Saladin,
musulmanii recuceresc părţi mari din Orientul Apropiat, inclusiv Ierusalimul,
care fusese oferit lui Richard I al Angliei.
A doua cruciadă a rămas fără succes în
Orientul Apropiat, însă a declanşat Reconquista în Peninsula Iberică, unde
creştinii înaintau către sudul musulman.
În Orientul Apropiat, Aiubizii îi
înlocuiesc pe selgiucizi ca putere musulmană dominantă. Sultanul Saladin îi
înfrânge pe cruciaţii europeni în 1187 la muntele Hattin şi recucereşte
Ierusalimul, fapt care îl determină pe Papa Grigore VIII să cheme la o a treia
cruciadă. Conducătorii marilor state europene (sfântul împărat roman Frederic I
Barbarossa, moştenitorul tronului Angliei, Richard I Inimă de Leu şi regele
Filip II August al Franţei) răspund chemării. Frederic învinge în mai 1189 la
Iconium, în Asia Mică, dar se îneacă în râul Salef un an mai târziu. Fiul său,
Frederic VI de Hohenstaufen, conduce contingentul german către Ţara Sfântă, de
unde cea mai mare parte a armatei se întoarce pe mare înapoi spre casă. Restul
germanilor, inclusiv Frederic VI, mor răpuşi de malarie.
În 1191, Richard şi Filip recuceresc
importantul oraş portuar Accra. Regele francez navigează înapoi spre Franţa
împreună cu cavalerii săi, după o confruntare între cei doi monarhi. Rămas
singur, Richard nu reuşeşte să recucerească Ierusalimul, însă obţine prin
negocieri separarea regiunilor de coastă ale Palestinei şi Siriei. De asemenea,
Saladin, unul dintre cei mai buni conducători militari musulmani, le acordă
pelerinilor creştini acces la locurile sfinte.
A patra cruciadă, iniţiată de Papa
Inocenţiu III în 1202, dezvăluie alterarea noţiunii de cruciadă. Cruciaţii sunt
redirecţionaţi de către dogele veneţian Enrico Dandolo către Constantinopol,
unde îl înlătură pe împăratul bizantin şi întemeiază Imperiul Latin, care avea
să existe între anii 1202-1261.
Cruciada Copiilor din 1212 a fost un alt
punct de declin. Mii de copii au fost duşi de fanaticii religioşi în sudul
Franţei şi vânduţi ca sclavi.
Din Annales Marbacenses,
1238:
Cruciada copiilor
„Mulţi dintre ei (băieţi şi fete) au
fost păstraţi de localnici ca argaţi în ferme şi ca servitori. Alţii şi-au
continuat drumul pe mare, unde marinarii aveau să-i păcălească folosindu-i după
bunul lor plac şi ducându-i pe corăbii spre colţuri îndepărtate ale
lumii".
Ultimele cruciade şi sfârşitul statelor cruciate
Mamelucii îi alungă pe cruciaţi pentru
totdeauna din Ţara Sfântă.
Împăratul Frederic II depune jurământul
de cruciat şi în anul 1228 pleacă în a şasea cruciadă. În 1229 negociază
returnarea Ierusalimului, a Nazaretului şi a Bethleemului de la sultanul Aiubid
al-Kamil. Reuşeşte acest lucru prin negocieri diplomatice cu sultanul, devenind
popular în lumea arabă. Ierusalimul este cedat cu condiţia ca musulmanilor să
li se permită pelerinajul la locurile lor sfinte.
După ce musulmanii iau din nou
Ierusalimul în 1244, regele Ludovic IX al Franţei începe în 1248 a şaptea
cruciadă şi atacă Egiptul, scaunul puterii dinastiei Aiubide. Deşi ocupă
Damietta în Delta Nilului în anul 1249, este înfrânt la Mansura, iar armata sa
e capturată Ludovic este eliberat doar după plata unei răscumpărări. După
câţiva ani, Ludovic organizează ultima mare cruciadă, a opta. În anul 1270,
regele şi mulţi cavaleri mor de epidemie în faţa zidurilor Tunisului. Ludovic
este canonizat în anul 1297.
Între timp, mamelucii, slavi recrutaţi
pentru armata aiubidă, îi alungă pe foştii lor stăpâni. Datorită sistemului lor
militar centralizat, mamelucii reuşesc să-i îndepărteze pe mongoli, care
invadaseră Siria în 1260. După aceea, se concentrează pe cucerirea statelor
cruciate. În anul 1291, odată cu cucerirea oraşului Accra, ultimul bastion
important al creştinilor, mamelucii recuceresc Palestina şi Siria.
Creştinii sunt obligaţi să se retragă
din Ţara Sfântă. Printre ei se aflau cavaleri creştini din ordinile care se
formaseră în timpul celor două secole de cruciade. Cavalerii templieri se
concentrau pe administrarea teritoriilor lor din Franţa, care constituiau o
ameninţare pentru coroană. Ei au fost desfiinţaţi în 1312. Cavalerii teutoni
găsiseră deja un nou câmp de activitate în Marea Baltică, unde aveau misiunea
să convertească locuitorii păgâni. Doar Cavalerii ospitalieri continuă lupta
împotriva musulmanilor. În 1309 îşi mută cartierul general la Rodos unde îi ţin
pe otomani la distanţă până în anul 1522. Împăratul Carol V le cedează Malta,
aceasta fiind cucerită abia în anul 1798, de către trupele lui Napoleon.
Ordinele
cavalereşti
Ordinele cavalereşti formate în decursul
sec. XII combinau idealurile bisericeşti cu cele cavalereşti. Sub jurământ de
sărăcie personală, castitate şi supunere, membrii acestor ordine s-au dedicat
iniţuial protejării şi îngrijirii pelerinilor. De asemenea, luau parte la
luptele împotriva musulmanilor. Ordinele cavalereşti au devenit rapid puteri
importante darorită bogăţiilor capturate în Ţara Sfântă şi aduse în Europa
occidentală, unde au intrat în proprietatea lor.
Cruciadele în Europa şi cavalerii teutoni
Cruciaţii au luptat şi împotriva
ereticilor din Europa. După convertirea forţată a prusienilor baltici,
cavalerii teutoni întemeiază un stat militaro-monastic puternic în regiunea
baltică.
Cruciadele au avut loc atât în Europa,
cât şi în Orientul Apropiat. Un exemplu de astfel de cruciadă este Reconquista
împotriva musulmanilor din Peninsula Iberică şi campaniile împotriva grupurilor
considerate eretice, cum ar fi albigenzii din sudul Franţei şi husiţii din
Boemia.
De asemenea, forţele militare au fost
angajate în misiuni evanghelice în regiunile necreştine. Papa Eugen III a
binecuvântat nu doar a doua cruciadă în Ţara Sfântă, ci şi pe cea din anul 1147
împotriva venzilor şi a slavilor din nordul Germaniei, condusă de Henric Leul,
duce de Saxonia, cu toate că în mintea multor prinţi germani care au luat parte
la ea avea prioritate expansiunea teritorială, şi nu activitatea misionară.
Din cauza faptului că prusienii baltici
sau pruşii care trăiau pe coasta dintre râurile Vistula şi Neman au opus
rezistenţă încercărilor poloneze de a-i cuceri şi converti, cavalerii teutoni au
fost chemaţi în ajutor în 1226. În Bula de Aur de la Rimini, împăratul Frederic
II le dăruia în posesiune teritoriile pe care aveau să le cucerească. Prima
cruciadă împotriva prusienilor a început în 1231 sub marele maestru Hermann von
Salza. În anul 1237, acesta a combinat ordinul din care facea parte cu cel al
cavalerilor livonieni, fondat în 1202 la Riga. În anul 1283, cavalerii teutonii
cuceriseră şi creştinaseră deja toată regiunea, care a luat numele de Prusia,
după numele locuitorilor pruşi. Toată regiunea baltică, cu excepţia Lituaniei,
aparţinea atunci cavalerilor teutoni, care şi-au ridicat aici propriul stat.
Conducătorul ordinului era marele maestru, ales de un cartier general; după
1309, acesta locuia la Marienburg. Maeştrii şi comandanţii provinciilor
administrau cartierele ordinului. Fraţii vitregi, populaţia comună, se aflau
ierarhic sub fraţi, care erau cavaleri şi preoţi. Patricienii germani ai
oraşelor, ca şi aristocraţia germană şi poloneză stabilită aici reprezentau
clasa superioară. Ţăranii prusieni nu aveau privilegii, spre deosebire de
numeroşii colonişti germani. Comerţul cu Liga Hanseatică a adus prosperitate.
Ultimii din regiune convertiţi la creştinism au fost lituanienii. Ei au trecut
la creştinism după unirea cu Polonia în anul 1386, fapt care a făcut inutil
prozelitismul, care era scopul principal al existenţei ordinului. Mai mult,
statul format de acest ordin se vede prins în strânsoarea unui duşman puternic,
statul polono-lituanian. După înfrângerea decisivă din 1410 în bătălia de la
Grunwald şi ca urmare a celor două Tratate de la Torun din 1411 şi 1466,
ordinul este obligat să accepte pierderile teritoriale. În 1525, ultimul mare
maestru, Albert de Brandenburg, secularizează teritoriile rămase ale ordinului
şi declară Regatul Prusiei un fief al regelui polonez.
Persecutarea evreilor în Europa
În perioada cruciadelor, evreii nu sunt
supuşi unei campanii directe de exterminare, ci persecuţiei şi discriminării.
În Europa medievală, antisemitismul era
foarte răspândit. Evreii erau stigmatizaţi drept „ucigaşi ai lui Hristos".
Persistau acuzaţiile de ucidere ritualică şi desacralizare a Sfântului Duh. În
anul 1215, în cadrul celui de-al patrulea Conciliu de la Lateran se solicită o
lege specială care să reglementeze portul evreilor. Interzicerea deţinerii de
proprietăţi şi a apartenenţei la bresle îi limitează pe evrei la comerţul cu
textile. Din cauza faptului că creştinilor le era interzis să împrumute bani cu
dobândă, evreii găsesc o altă sursă de venit în tranzacţiile comerciale
încheiate cu aceştia, ceea ce va duce la un nou val de prejudecăţi împotriva
cămătarilor evrei.
În atmosfera fanatismului religios
declanşat de cruciade încă de la începutul sec. XII, ura şi invidia izbucnesc
repetat împotriva evreilor, sub forma pogromurilor frecvente în care evreii
sunt torturaţi şi ucişi, bunurile lor fiind furate şi distruse. Al doilea val
de persecuţii are loc odată cu răspândirea ciumei, în anul 1347, când evreii
sunt acuzaţi că ar fi otrăvit fântânile. Doar pe teritoriul Germaniei în
această perioadă sunt distruse peste 350 de comunităţi evreieşti. Evreii nu au
o soartă mai bună nici în alte regiuni. În anul 1290, regele Eduard II îi
alungă pe toţi evreii din Anglia; în 1394 evreii sunt obligaţi să părăsească Franţa
din cauza presupuselor crime ritualice împotriva creştinilor. Evreii care
trăiau relativ în pace sub stăpânire musulmană în Peninsula Iberică sunt fie
expulzaţi, fie obligaţi să se convertească în timpul şi mai ales după
încheierea Reconquistei în 1492. În final, considerându-se că nici măcar prin
convertirile forţate evreii nu sunt demni de încredere, aceştia au fost
alungaţi definitiv.
Orientate iniţial către menţinerea
ordinii publice, legile sunt aprobate treptat pentru protecţia evreilor. Un exemplu
este pacea imperială de la Mainz din 1103 a împăratului Henric IV, prin care
evreii se numărau printre cei care aveau nevoie de protecţie, pentru că nu
deţineau statutul de oameni liberi, nu aveau voie să poarte arme şi nu se
puteau apăra. Conducătorii îi iau pe evrei sub protecţia lor, acceptându-i cu
uşurinţă drept colonişti şi negustori, pentru a primi dări mari din partea
acestora.
Din cronica lui
Salomo bar Simson:
Un cruciat
vorbind despre persecutarea evreilor
„Vedeţi, noi suntem pe un drum lung
către mormânt (al lui Hristos) şi pentru a ne răzbuna pe adepţii islamului, cu
toate că printre noi se află evrei, ai căror strămoşi l-au ucis şi l-au
crucificat... Să ne răzbunăm pe ei şi să-i ştergem dintre popoare... sau să-i
facem să ne accepte credinţa".
