III.15. Europa de Sud-est
SECOLELE VII-XV
În secolele VIII-IX, odată cu declinul
Imperiului Roman de Răsărit, în Europa de Sud-Est s-au dezvoltat numeroase
state, de obicei cu o existenţă efemeră. Doar bulgarii şi sârbii au avut
perioade de supremaţie în Balcani. Înainte de orice, regiunea era o zonă de
influenţă şi un pasaj militar pentru marile puteri vecine. Ultima dintre
acestea a fost Imperiul Otoman care în sec. XVI controla deja cea mai mare
parte a regiunii.
Coasta Adriaticii
Cu doar câteva excepţii, întreaga
regiune de vest şi nord-vest a Peninsulei Balcanice cade la sfârşitul Evului
Mediu sub control otoman sau habsburgic.
Croaţii slavi din sud sunt conduşi
iniţial de Imperiul Bizantin, apoi de franci. În anul 925 apare un regat croat
independent, care între anii 1102 şi 1918 rămâne unit cu Ungaria, sub
conducerea unui vicerege numit ban. După ce regele Demetrius Zvonimir este
încoronat de către papă în 1076, Croaţia se aliniază Bisericii Romano-Catolice.
Încercările otomanilor de a ocupa Croaţia sunt respinse cu succes. În sec. XV,
Veneţia cucerise Dalmaţia, regiunea de coastă a Croaţiei, dominând astfel marea
Adriatică. Oraşul-republică Ragusa, Dubrovnikul de astăzi, reuşeşte timp de
secole să-şi menţină independenţa, fiind cucerit abia între anii 1806 şi 1808
de către armatele lui Napoleon. La început, Bosnia făcea parte din Imperiul
Bizantin, însă în sec. XII cade sub stăpânire maghiară. Viceregele Ştefan
Kotromanic (Turtko) cucereşte regiunea Herţegovina. În anul 1377, după alte
câştiguri teritoriale, se proclamă rege al Serbiei şi Bosniei, însă regatul nu
supravieţuieşte mult timp după moartea sa. Otomanii ocupă Bosnia în 1463 şi
Herţegovina în 1483.
Dintre teritoriile slave din Balcani,
doar mica regiune Muntenegru reuşeşte să-şi menţină autonomia în faţa
otomanilor, deoarece locuitorii construiseră fortăreţe inaccesibile, în munte,
de unde puteau să ţină piept invadatorilor.
După anul 1528, episcopii ortodocşi din
Cetinje conduc o formă de organizare statală din clanuri disparate, care se
luptau între ele. Spre sfârşitul sec. XVII, Petru I reuşeşte să stabilească
ereditatea scaunului episcopal pentru familia sa. În anul 1852, Muntenegru
devine un principat secularizat, iar în 1910 un regat care va dura doar opt ani.
Albanezii, care nu sunt de origine
slavă, fiind consideraţi de unii istorici ca având rădăcini ilirice, reuşesc şi
ei să ţină piept otomanilor. În anul 1443, Gjerj Kastrioti, denumit şi
Skanderbeg, este instruit de otomani, alături de care luptă mulţi ani. Ulterior
se întoarce şi uneşte triburile albaneze. În alianţă cu Napoli, cu Veneţia şi
cu Ungaria, negociază un acord de încetare a focului de zece ani cu otomanii,
în 1461. Când Skanderbeg încalcă pactul după doar doi ani, aliaţii săi îl
părăsesc. Cu toate acestea, otomanii nu reuşesc să cucerească zona decât după
moartea sa, survenită în anul 1468.
Grecia şi România
În sec. XVII, otomanii cuceriseră deja
Grecia. De asemenea, ei numesc în Ţările Române guvernatori din familiile
nobile conducătoare.
După cucerirea Constantinopolului în
timpul celei de-a patra cruciade în 1204, pe teritoriul Greciei de azi apar
numeroase dominioane independente, în jurul fortăreţelor veneţiene. Acestea
constau doar dintr-un oraş sau insulă mică şi erau conduse de familii nobile
greceşti, italiene sau franceze. Teritoriul cel mai important era ducatul
Atenei, de unde ducii francezi conducători sunt izgoniţi în anul 1311 de către
piraţii catalani, la rândul lor alungaţi în 1388 de către familia florentină
Acciaioli. În anul 1458, otomanii cuceresc Atena. Cotropirea otomană a restului
Greciei este încheiată în sec. XVII.
Teritoriul României de astăzi aparţinea
valahilor, un popor care se trăgea din băştinaşii romanizaţi şi din invadatorii
goţi, slavi, huni şi bulgari. Expansiunea Ungariei în sec. XI şi numărul din ce
în ce mai mare de colonişti germani împing populaţia locală din Transilvania
către munţii Carpaţi şi dincolo de aceştia, spre sud şi est, în Muntenia şi
Moldova. În sec. XIV, în proviniciile de la frontiera cu Ungaria se dezvoltă
state independente conduse de domnitori locali, numiţi voievozi.
În 1385, Mircea cel Bătrân, domn al
Ţării Româneşti, îşi stabileşte capitala la Bucureşti şi, pentru a nu fi
înlăturat, în 1396 acceptă suzeranitatea otomană, deşi a fost singurul domn
român care nu a fost vasal nimănui. Nepoţii săi încheie alianţe schimbătoare cu
Ungaria şi cu otomanii, cărora le-au permis anumite intervenţii, însă aceasta
se dovedeşte a fi o politică falimentară. Voievozii au un sfârşit tragic:
Mircea este îngropat de viu în 1442, Vlad Ţepeş este decapitat în 1476, iar
Radu cel Frumos este luat ostatic de către sultanul otoman. Succesorii săi se
dovedesc vasali loiali ai otomanilor.
Ştefan cel Mare şi Sfânt, domn al
Moldovei între anii 1457-1504, a conferit domniei lui o excepţională
stabilitate pe plan intern şi o forţă militară care a îngăduit Moldovei să
reziste victorios expansiunilor marilor puteri vecine. În 1475, la Vaslui Ştefan
a repurtat o strălucită victorie asupra oştirilor otomane. Mihai Viteazul este
primul domnitor care realizează unirea politică a celor trei ţări române
intitulându-se „domn al Ţării Româneşti, al Transilvaniei şi a toată Ţara
Moldovei".
Dracula
Vlad Ţepeş a fost domn al Ţării
Româneşti în 1456-1462 şi 1476. Era renumit pentru preferinţa de a executa
condamnaţii prin tragere în ţeapă. La sfârşitul sec. XIX, autorul irlandez Bram
Stoker a creat personajul literar al contelui Dracula combinând personajul
istoric cu legendele populare din Transilvania despre vampiri.
Ţaratele bulgare
În secolele IX-X, bulgarii reprezentau
puterea dominantă în Balcani.
În sec. V, unele grupuri de huni s-au
retras în stepele din Rusia, unde s-au amestecat cu triburi turcice înrudite şi
cu grupuri etnice slave, alcătuind naţiunea bulgară. Primul lor ţarat important
se prăbuşeşte în anul 640, din cauza pătrunderii altor popoare în stepă,
împărţind populaţia în bulgari de pe Volga şi bulgari de pe Dunăre. Bulgarii de
pe Volga se extind spre sud datorită traseului comercial dintre Rusia Kieveană
şi teritoriile islamice, însă ţaratul lor este distrus de invadatorii mongoli
în anul 1236.
În anul 681, bulgarii de pe Dunăre
stabilesc primul ţarat bulgar în Balcani sub Hanul Asparuh, care se pretindea
urmaşul lui Atila. În anul 865, Boris I introduce creştinismul, pentru a
facilita unificarea ţaratului. În anul 893, fiul său mai mic, Simeon, pe care
îl trimisese la Constantinopol pentru a primi educaţie de călugăr, uzurpă
tronul. Simeon I cel Mare, cel mai important conducător bulgar, poartă mai
multe războaie împotriva Bizanţului, însă nu reuşeşte să cucerească oraşul
Constantinopol. În anul 925 se proclamă „ţar al tuturor bulgarilor".
Simeon conduce într-o perioadă de înflorire culturală a Imperiului Bulgar,
promovând folosirea alfabetului chirilic pentru a face posibile traducerile
slave ale Bibliei şi pentru a înlesni convertirea la creştinism a populaţiei.
Imediat după moartea lui Simeon, în anul
927, într-o perioadă de conflicte cu Rusia Kieveană, începe declinul imperiului.
În 1014, Bulgaria era atât de slăbită de înfrângerea suferită de la împăratul
bizantin Vasile II, „ucigaşul bulgarilor", încât, patru ani mai târziu,
bizantinii reuşesc să cucerească toată ţara, pe care aveau să o conducă timp de
două secole.
Fraţii Petru şi Asan, de origine
românească, profită de degringolada creată de atacurile selgiucizilor asupra
Imperiului Bizantin, şi în 1186 declară independenţa statului. Fondează al
doilea ţarat bulgar, stabilind capitala la Târnovo. În 1204, fratele lor,
Caloian Asan, este recunoscut ca rege de către Papa Inocenţiu III. Însă, la
scurt timp, acesta se îndepărtează de Roma, în favoarea creştinilor ortodocşi
greci, pe care-i sprijină în lupta împotriva Imperiului Latin, învingându-l pe
împăratul Balduin I în 1205 la Adrianopol. Ioan Asa II, nepotul lui Caloian,
extinde ţaratul până la Marea Adriatică şi Marea Egee, iar în anul 1235
întemeiază Patriarhia bulgară.
După invazia mongolă din 1242, ţaratul
intră sub stăpânirea hanilor. În 1330, Bulgaria e învinsă de sârbi în bătălia
de la Velbujd, fiind redusă la jumătate şi transformându-se într-un stat lipsit
de importanţă. Ultimul ţar medieval al Bulgariei, Ivan Şişman, participă la
înfrângerea creştinilor de către otomani în bătălia de la Kosovo din 1389. În
1396, teritoriile bulgare erau deja sub controlul sultanului.
Regatele sârbe
În secolele XII-XIV sârbii întemeiază un
regat mare, în vestul Balcanilor.
La fel ca şi bulgarii, în anul 1167
sârbii slavi din sud sub Ştefan Nemania profită de declinul Imperiului Bizantin
din sec. XII pentru a-şi fonda un stat independent. Monarhul reorganizează
regatul sârb şi biserica. Sunt aleşi episcopi sârbi noi, iar sârba devine limbă
liturgică. În 1196 abdică şi se retrage la o mănăstire. Fiul şi succesorul său,
Ştefan II Nemania, are iniţial o orientare pro-occidentală, şi în 1217 papa îi
acordă titlul de rege. În 1219, pentru a contrabalansa politica pro-romană a
lui Ştefan, fratele său, Sava, întemeiază Biserica Ortodoxă Sârbă, care
ulterior avea să se transforme într-un element cheie al identităţii naţionale
sârbe sub dominaţie străină. Mănăstirile ridicate de Sf. Sava devin centre
culturale. Mai târziu, în sec. XIII, Serbia, care până atunci se caracteriza
prin grupări de clan, se dezvoltă ca stat feudal după model european
occidental, iar ţăranii se transformă în iobagi.
În 1330, la Velbujd, sârbii obţin o victorie
importantă asupra bulgarilor, aducând teritorii noi coroanei sârbeşti. Ştefan
Duşan, încoronat în 1331, continuă aceste politici expansioniste şi cucereşte
Grecia până la porţile Atenei. În anul 1346 se încoronează „ţar al sârbilor şi
grecilor" la Skopje şi întemeiază o Patriarhie sârbească. Pe plan intern,
stabileşte un guvern ierarhic organizat după model bizantin şi creează un cod
de legi (Zakonnik). Fiul său, Ştefan Uroş V, încoronat în 1355, nu reuşeşte să
menţină unitatea imperiului, acesta destrămându-se în 1371. Prinţul Serbiei de
Nord, Lazar Hrebeljanovic, încearcă în zadar să oprească înaintarea otomană.
Sârbii suferă o înfrângere zdrobitoare în bătălia de la Kosovo din anul 1389,
de pe Câmpia Mierlei, iar succesorii lui Lazar sunt obligaţi să recunoască
suzeranitatea otomană.
În anul 1456, Mehmed II asediază
Belgradul. Iancu de Hunedoara, nobil român din Transilvania, guvernatorul
(regentul) Ungariei, reuşeşte să elibereze oraşul şi să-i oblige pe otomani să
se retragă, înainte de a muri de ciumă la 11 august 1456 în tabăra de la Zemun.
Însă în anul 1459 otomanii îl îndepărtează pe ultimul prinţ sârb şi integrează
regiunea în imperiul lor.
Bătălia de la
Kosovo (Câmpia Mierlei)
În iunie 1389, armatele sultanului
otoman Murad I şi ale prinţului sârb Lazar Hrebeljanovic se înfruntă pe
Kossovopolje, în traducere din sârbă Câmpia Mierlei. Odată cu înfrângerea
sârbilor, otomanii devin stăpânii incontestabili ai Balcanilor. Mitologizată de
naţionalişti în secolele XIX-XX, bătălia reprezintă un eveniment istoric de
importanţă majoră pentru sârbi.
