III.14. Imperiu Bizantin
867-1453
În secolele IX-XI, Imperiul Bizantin
redevine o putere majoră, însă apar semnele discordiei interne. Atacurile
forţelor străine slăbesc statul, care nu reuşeşte să-şi revină complet după
cucerirea lui de către armatele celei de-a patra cruciade, la începutul sec.
XIII. În anul 1453, Constantinopolul a căzut în mâinile otomanilor, eveniment
care a şocat întreaga Europă creştină. Cărturarii bizantini, care fug în vest
aduc cu ei cunoştinţele culturii clasice a Antichităţii, păstrată în Imperiul
Bizantin, element esenţial pentru Renaştere şi dezvoltarea umanismului în
Italia.
Renaşterea bizantină sub dinastia macedoneană
Împăratul bizantin Vasile I Macedoneanul
(867-886) se ridică în circumstanţe suspecte. În anul 867 îl asasinează pe patronul
său, împăratul Mihail III şi preia tronul. La scurt timp, Vasile reuşeşte să
recucerească teritoriile din sudul Italiei şi caută să-l atragă pe papă de
partea sa, îndepărtându-l temporar din funcţie pe patriarhul antiroman Fotios
I. Pe plan intern, restructurează Codicele imperial, pentru a permite o putere
mai centralizată şi puternic birocratizată într-o guvernare în care împăratul
era considerat conducătorul absolut prin drept divin.
Leon VI, fiul lui Vasile, împreună cu
Roman I Lecapenos, care conduce guvernul în 920-944, respinge invaziile bulgarilor,
ruşilor şi arabilor. În anul 1922, împăratul urmăreşte reforma sistemului de împroprietărire,
limitând suprafaţa de teren pe care o puteau obţine latifundiarii de la micii
proprietari. Constantin VII Porfirogenetul, fiul lui Leon, scrie o serie de
lucrări despre ritualurile de ceremonie şi despre administrarea curţii. Se
bănuieşte că în spatele morţii lui Roman II (fiul şi succesorul lui Ioan
Bessarion, Constantin) în anul 963 s-ar afla soţia sa, Teofana, care l-ar fi
otrăvit, căsătorindu-se ulterior cu succesorul acestuia, Nicefor II Focas, un
general renumit care recucerise părţi din Asia Mică şi din Siria şi insulele
Creta şi Cipru. Teofana se orientează către o rudă mai tânără a lui Nicefor,
Ioan I Tzimiskes, complotând împreună asasinarea noului împărat, în 969. După
această uzurpare, Ioan se căsătoreşte cu Teofana şi începe imediat noi campanii
militare.
Patriarhul Fotios
I
Iniţial, Vasile I încearcă să menţină
relaţii de prietenie cu papalitatea romană; astfel, îl înlătură din funcţie pe
Fotios I, patriarhul Constantinopolului, din cauză că acesta propovăduia
independenţa bisericii bizantine faţă de Roma. Papa Nicolae I este şi el
nemulţumit de succesul misiunilor slave ale Sfinţilor Chiril şi Metodiu, ambele
iniţiate de patriarhul Fotius. În anul 877, după moartea succesorului său,
Fotius este reinstalat în funcţie, ceea ce duce la o ruptură deschisă cu Roma.
Imperiul Bizantin şi cruciadele
Atacurile normanzilor, ale selgiucizilor
şi ale cruciaţilor determină sfârşitul ultimei perioade de înflorire a
Imperiului Bizantin.
În anul 971, noul împărat Ioan I
Tzimiskes cucereşte estul Bulgariei şi înaintează în Siria şi Palestina. El
aranjează căsătoria Teofanei, fiica lui Roman II, cu Otto II, viitorul sfânt
împărat roman. În anul 976, Ioan este urmat la tron de Vasile II, alt membru al
dinastiei macedonene. Vasile cucereşte vestul Bulgariei, după mai bine de un
deceniu de lupte. După victoria finală din 1014, ordonă să li se scoată ochii
la 14.000 de prizonieri inamici, ceea ce îi aduce porecla de Bulgaroctonul
(ucigaşul bulgarilor). De asemenea, domnia lui Vasile marchează ultima perioadă
de înflorire culturală a Imperiului Bizantin, care începe să fie pus din ce în
ce mai mult în defensivă de către asalturile puternicilor săi inamici.
Înaintarea selgiucizilor musulmani
reprezenta cea mai mare ameninţare. Înfrângerea zdrobitoare a bizantinilor din
1071 de la Manzikert, în Armenia, deschide drumul ocupării Asiei Mici de către
selgiucizi, aceştia stabilind aici sultanatul de la Iconium.
În acelaşi timp, luptele pentru tron
cresc în intensitate. Femeile de la curte, mai ales Zoe şi Eudochia
Makrembolitissa, joacă un rol important în intrigile dinastice ale perioadei.
Alexios I Comnen, care devine împărat în 1081, garantează Veneţiei, Genovei şi
altor mari puteri italiene privilegii comerciale, pentru a obţine sprijin
împotriva normanzilor, care ocupaseră posesiuni bizantine în sudul Italiei. Însă,
pe termen lung, această acţiune a slăbit economia bizantină, deoarece statul
avea să piardă controlul asupra impozitelor. În ciuda despărţirii de Biserica
Romano-Catolică după Marea Schismă din 1054, în anul 1095 Alexios caută sprijin
la Papă, în lupta împotriva selgiucizilor. Deşi Bizanţul recuperează unele regiuni
din Asia Mică în zorii primei cruciade din anul 1096, noile state cruciate din
Siria şi Palestina încetează curând să recunoască suzernaitatea împăratului
bizantin.
Manuel I, nepotul lui Alexios, îşi
petrece cea mai mare parte a domniei în lupte pentru recucerirea provinciilor
pierdute. Între timp, în 1175, veneţienii încep să-i sprijine pe normanzi, iar
în 1176 Imperiul Bizantin este înfrânt de selgiucizi la Myriokefalon. În anul
1185 bulgarii obţin şi ei independenţa faţă de Imperiul Bizantin.
În 1203, sub influenţa Veneţiei,
participanţii la cruciada a patra profită de luptele pentru tron ca să prade
Constantinopolul, iar în 1204 îl ocupă. Imperiul Bizantin a fost redus la mai
multe provincii mici.
Feudalizarea
Începând cu sec. X, împăraţii bizantini
acordă din ce în ce mai multe pământuri, ca formă de plată, pentru diverse
servicii. De asemenea, marii proprietari de pământuri puteau fi scutiţi de
dări. Când domeniile şi privilegiile au devenit ereditare, statul a pierdut
controlul asupra ţăranilor, care fuseseră transformaţi între timp în iobagi.
Autoritatea guvernului central se deteriorează tot mai mult în favoarea
domeniilor nou înfiinţate ale nobilimii pe cale de apariţie.
Imperiul Latin de Răsărit şi alte state succesoare
Sub împăratul Mihail VIII Paleologul din
Niceea, bizantinii recuceresc Constantinopolul.
După căderea Constantinopolului sub
asediul cruciaţilor, la 13 aprilie 1204, pe pământ bizantin îşi fac apariţia
diverse regate ale cruciaţilor şi state succesoare. Printre ele se numără
Imperiul din Trapezunt, întemeiat în nord-estul Asiei Mici, unde, până în anul
1461, va domni o ramură a dinastiei Comnen. În vechiul Bizanţ, cruciaţii
desemnează un latin, pe contele Balduin de Flandra şi Hainaut, încoronându-l ca
împăratul Balduin I, în biserica Sf. Sofia. Patriarhul era, de asemenea, latin:
veneţianul Tomasso Morosini.
Veneţia îşi asigură numeroase insule şi
porturi localizate strategic, cum ar fi Creta, majoritatea insulelor din Marea
Egee, insula Rodos şi punctele comerciale din Pelopones şi Tracia. Conducătorii
cruciaţi pun bazele statelor feudale după model european, în Salonic, în
ducatele Atenei şi în Naxos, dar şi în principatul Ahaia. Teoretic, împăratul
latin al Constantinopolului era suzeran, însă rămânea dependent de sprijinul
nobililor feudali şi al Veneţiei, gata să le protejeze acestora privilegiile
comerciale pentru a-şi asigura domnia.
Creştin-ortodocşii greci sunt trecuţi
sub cler catolic, fapt care duce la o rezistenţă violentă. Aceştia primesc
sprijinul ţarului bulgar Caloian Asan, iar în bătălia de la Adrianopol din anul
1205, Balduin este luat prizonier şi ucis de către bulgari. Împăraţii latini
s-au succedat rapid în Constantinopol.
Când Balduin II, nepotul lui Balduin I,
urcă pe tron în 1240, imperiul său era alcătuit doar din oraşul Constantinopol
şi câteva teritorii mici. Problemele sale financiare erau atât de mari, încât a
fost nevoit să-şi căsătorească avantajos fiul pentru a returna un împrumut
Veneţiei.
După căderea Constantinopolului, Teodor
I Lascaris păstrează tradiţia statului bizantin în Niceea. De aici, el şi
succesorii săi încearcă refacerea imperiului. Cu toate că Ioan III Ducas
Vataţes eşuează în prima sa încercare de a recuceri Constantinopolul în 1235,
acesta obţine teritorii în Tracia şi în Macedonia, în urma victoriilor asupra
bulgarilor, iar în anul 1246 cucereşte Salonicul.
În 1259, Mihail III Paleolog uzurpă
tronul de la tânărul Ioan IV Lascaris şi fondează dinastia Paleologilor. Se
aliază cu Genova, puternica rivală a Veneţiei în Marea Mediterană, şi cu
puterea musulmană care se dezvolta în Asia Mică, reuşind să preia
Constantinopolul în 1261. Reuşita atacului surpriză a fost asigurată de absenţa
împăratului latin Balduin II, care se afla în pelerinaj în Europa de Vest.
Mihail Paleolog reface Imperiul Bizantin într-o formă mult mai slăbită. Nordul Balcanilor
rămâne sub controlul bulgarilor şi sârbilor, în timp ce Tesalia şi Epirul sunt
guvernate de greci.
Căderea Imperiului Bizantin
După restaurare, Bizanţul începe să fie
subminat treptat de puternicele imperii comerciale ale Veneţiei şi Genovei.
Turcii otomani cuceresc Constantinopolul în anul 1453.
Cu toate că Mihail VIII restaurează
Imperiul Bizantin, acesta nu mai poate reveni la puterea de altădată. Republica
maritimă a Veneţiei continuă să înăbuşe comerţul, în timp ce Genova este
răsplătită cu privilegii comerciale şi cu colonia Pera, pentru sprijinul acordat
lui Mihail la urcarea pe tron, fapt care a slăbit şi mai mult puterea bizantină.
În Grecia se menţin statele feudale latine, graniţele bizantine fiind
ameninţate şi de bulgarii şi sârbii din nord şi de succesorii selgiucizilor din
Orient.
În ciuda instabilităţii sale, Imperiul
Bizantin a cunoscut o perioadă de renaştere culturală. Fiul lui Mihail,
Andronic II Paleolog, vine la putere în 1282, însă în 1321 începe o luptă
pentru tron care duce statul în pragul prăbuşirii. Este obligat să-l recunoască
pe nepotul său, Andronic III, drept co-împărat şi în 1328 este forţat să
abdice. După moartea lui Andronic III, în 1341, Ioan VI Cantacuzino, cu
sprijinul isihaştilor, uzurpă tronul în defavoarea lui Ioan V, fiul lui
Andronic. Cu toate că Ioan VI este înlăturat, acesta revine la tron în 1347, cu
ajutorul otomanilor. În 1354 este înlăturat din nou şi trimis la o mănăstire.
Fiul său Matei domneşte până în 1382 ca despot al Moreii, centru al culturii
bizantine târzii.
Paleologii, care revin în
Constantinopol, devin tot mai dependenţi de otomani. Căderea Adrianopolului în
anul 1362 desăvârşeşte încercuirea Imperiului Bizantin, care curând avea să
cuprindă doar oraşul Constantinopol şi teritoriile din jur. Cererile de sprijin
adresate Occidentului rămân fără răspuns, căderea Bizanţului fiind întârziată
doar de înfrângerea otomanilor de către Timur-Lenk în anul 1402.
În anul 1439, împăratul Ioan VIII
Paleolog este dispus să recunoască supremaţia papei, în schimbul sprijinului
militar împotriva otomanilor, însă înţelegerea cade şi provoacă o rezistenţă
violentă din partea populaţiei ortodoxe greceşti. În anul 1449, împăratul e
urmat de fratele său, Constantin XI, ultimul împărat bizantin. În anul 1453,
când sultanul otoman Mehmet II Cuceritorul începe asediul Constantinopolului,
populaţia încercuită opune o rezistenţă acerbă, cu sprijinul veneţienilor şi al
altor locuitori ai oraşului.
Cu toate acestea, forţele otomane, care
folosesc cea mai grea artilerie întâlnită până atunci, sunt copleşitoare. În
noaptea de 29 mai 1453, otomanii trec de zidurile oraşului. Ultimul împărat
bizantin moare în bătălie.
Istihasmul
Un grup de călugări greci de pe Muntele
Athos urmărea să realizeze hescychis („împăcarea deplină" şi uniunea cu
Dumnezeu, prin repetiţia constantă a unei rugăciuni sincronizată cu ritmul de
respiraţie). Mulţi adepţi ai acestei tehnici mistice de meditaţie erau
implicaţi în politica bizantină, fapt dovedit de puternica influenţă a
călugărilor şi a mănăstirilor. Aspectele teologice au fost susţinute de Grigore
Palamas, care a apărat rugăciunea mistică şi contemplativă împotriva atacurilor
scolasticilor.
