III.12. Europa de Est
SECOLELE X-XV
În timpul Marilor Migraţii, slavii de
răsărit se răspândesc în Europa de Est, în regiunile abandonate de triburile
germanice. În anii 900, maghiarii încep colonizarea regiunii Dunării centrale.
În secolele X-Xl, iau naştere regatele istorice ale Poloniei, Boemiei şi
Ungariei. Ultimii care formează o naţiune unită sunt lituanienii, în sec. XIV.
Dezvoltarea politică a acestor ţări se caracteriza în primul rând prin
dominaţia nobilimii, în timp ce regii încercau în permanenţă să stabilească o
domnie dinastică în teritoriile lor.
Dezvoltarea statului polonez în Evul Mediu
Lunga dinastie a Piastilor nu reuşeşte
să instaureze o monarhie puternică. Astfel, până în sec. XIII, numeroase
teritorii sunt pierdute în favoarea Germaniei şi a altor state vecine.
Sub Casa princiară a Piastilor, tribul
vest-slavic Polanie, stabilit între râurile Oder şi Vistula, devine nucleul
viitoarei Polonii. În anul 960 Mieszko I preia puterea şi se converteşte la
creştinism, adoptându-l cu scris latin. Deşi Ottonienii doreau să împiedice
concentrarea masivă a puterii în est, Mieszko I şi fiul său, Boleslav I Chrobry
(cel Viteaz), menţin la început o relaţie de prietenie cu Ottonienii saxoni
germani. După sfârşitul dinastiei Ottoniene, în 1024, Boleslav se proclamă rege
şi asigură independenţa Poloniei extinzându-şi autoritatea în sud prin anexarea
regiunilor Silezia, Cracovia, Sandomiezz şi în est pe teritoriile de pe Bugul
Superior.
Cazimir I Odnowiciel, nepotul lui
Boleslav I, se confruntă cu răscoale ale păgânilor şi cu invazii dinspre Boemia
şi Kiev. În anul 1138, Boleslav III Krzywousty restructurează monarhia, făcând
ca cel mai vârstnic membru al dinastiei să fie conducătorul capitalei Cracovia,
iar ceilalţi membri ai familiei să domnească drept prinţi autonomi în provincii.
Însă, în locul stabilităţii dorite, această schimbare duce la fărâmiţarea
Poloniei. Nobilimea şi clerul profită de lipsa unei monarhii puternice. După
înfrângerea catastrofală suferită din partea mongolilor din anul 1241 de la
Legnica, Polonia este salvată doar de moartea hanului şi de retragerea
ulterioară a hoardei mongole.
Între timp, germanii năvăleau din ce în
ce mai puternic dinspre vest. În sec. XII, triburile slave dintre Elba şi Oder
îşi pierduseră deja independenţa şi, cu câteva excepţii, identitatea culturală,
din cauza politicilor germanice de cucerire şi a colonizării. În sec. XIII,
conducătorii autohtoni din Pomerania şi Silezia încurajează fluxul de colonişti
germani, iar în anul 1226 prinţii din dinastia Piastilor ai Mazoviei caută
ajutor de la Ordinul Cavalerilor teutoni împotriva păgânilor prusaci. Din punct
de vedere politic, teritoriile „germanizate" se supun regelui german. În
sec. XIV-XV, cavalerii teutoni devin nişte adversari de temut ai Poloniei.
Polonia şi Lituania ca puteri importante în Europa de Est
Polonia şi Lituania, unite sub Iagello,
devin cel mai mare stat din Europa de Nord-Est, cu toate că poziţia internă a
conducătorilor săi rămâne slabă.
După o perioadă de dominaţie boemiană,
Polonia este reunificată sub Vladislav I Lokielek (cel Scurt), care este
încoronat rege în anul 1320 în Cracovia. Fiul său, Cazimir III, devine rege în
anul 1333. Se ocupă de dezvoltarea extinsă a ţării şi îi invită pe evreii, care
scăpaseră de pogromurile din Europa de Vest, să se stabilească în Polonia.
Ajunge la un acord cu regii Boemiei, prin care aceştia renunţă la pretenţiile
asupra coroanei poloneze în schimbul Sileziei.
Deoarece linia principală a dinastiei
Piastilor se încheia odată cu moartea lui, în anul 1370, acesta a lăsat tronul
prin testament nepotului său, Ludovic I de Anjou, regele Ungariei, cunoscut sub
numele de cel Mare, pentru a întări astfel imperiul. Însă nobilimea poloneză se
foloseşte de această perioadă de tranziţie pentru a câştiga avantaje. Prin
Pactul de la Kosice din anul 1374, Ludovic este obligat să facă şi mai multe
concesii, pentru a asigura tronul fiicei sale, Jadwiga. Nobilimea şi-a folosit
imediat puterea imensă pentru a o obliga pe Jadwiga să se căsătorească cu
Jogaila marele duce al Lituaniei, care în anul 1386 este încoronat rege al
Poloniei sub numele de Vladislav II Iagello.
În acel timp, Lituania era încă o ţară
tânără şi în mare parte păgână. Primul mare duce al Lituaniei fusese Gediminas,
bunicul lui Jogaila, care luptase împotriva teutonilor şi profitase de declinul
Rusiei Kievene. În 1325, Gediminas cucereşte Kievul şi extinde graniţele
Lituaniei până în interiorul Rusiei şi Ucrainei de azi.
După unificarea sub Jadwiga şi
Vladislav, Polonia îi înfrânge pe cavalerii teutoni în bătălia de la Grunwald
(Tannenberg). În Tratatul de la Torun din anul 1466, Ordinul cavalerilor
teutoni este obligat să cedeze teritorii extinse către Cazimir IV, fiul lui
Vladislav, şi să-l recunoască drept suveran. Regatul polono-lituanian se
întindea acum de la Marea Baltică la Marea Neagră şi era cel mai mare stat ca
teritoriu de pe harta Europei.
Pe plan intern, dinastia Iagello se
confrunta în dispute cu marea nobilime, cunoscută sub numele de magnaţi.
Astfel, Cazimir IV caută sprijin de la păturile inferioare ale nobilimii (şleahta),
cărora le acordă privilegii la taxe şi îi acceptă în parlamentul (seim)
polonez. Însă magnaţii şi şleahta se unesc, promovând principiul monarhiei
elective şi cerând libertăţi şi mai mari de la noul conducător. În 1505,
succesorul lui Cazimir este obligat să accepte legea „nimic nou" (nihil
novi), conform căreia nu se lua nici o hotărâre fără aprobarea nobilimii.
Posesia proprietăţilor devine un privilegiu al nobilimii, iar ţăranii sunt
transformaţi în iobagi. După 1652, un singur membru al seimului putea să
respingă o decizie prin „liberum veto". Se dezvoltă o republică
aristocratică monarhică. Însă regii polonezi din sec. XVIII nu pot ţine piept
expansiunii regilor absolutişti care domneau în ţările vecine Prusia, Austria
şi Rusia şi Polonia dispare ca stat.
Boemia
Dinastia cehă de Premysl întemeiază
regatul Boemiei. Sub dinastiile ulterioare au loc numeroase conflicte şi
dispute cu aristocraţia.
În sec. IX, cnezii de Premysl unifică
triburile slave din vest care se stabiliseră în Boemia. Prinţul Sf. Wenceslas caută
să închege legături cu Sfântul Imperiu Roman şi promovează creştinismul. În
anul 929 este asasinat de fratele său, Boleslav I, care este obligat să accepte
suzeranitatea Sfântului împărat Roman. Boemia devine parte autonomă a
imperiului, iar în 1198 împăratul german conferă dinastiei de Premysl titlul de
regi ereditari.
În anul 1251, regele Otakar II al
Boemiei ocupă Austria şi ţinteşte la coroana germană. Când Rudolf I de Habsburg
este ales rege al Germaniei în 1273, primeşte o provocare din partea lui
Ottokar. Însă acesta moare în bătălia de la Marchfeld din anul 1278, iar
Austria cade sub controlul Habsburgilor. Dinastia de Premysl se stinge în anul
1306, odată cu moartea lui Wenceslas III, nepotul lui Ottokar.
Ioan de Luxemburg, fiul împăratului
Henric VII, moşteneşte coroana Boemiei prin căsătoria cu Elisabeta, sora lui
Wenceslas. În 1347 este urmat de fiul său, Carol IV. Regimul autoritar al lui
Wenceslas IV, fiul lui Carol, a dus la revolta noblimii, la care au participat
chiar şi rudele sale. Structura de stat se prăbuşeşte complet în momentul în
care conflictul cu husiţii se transformă în război civil. Sigismund, fratele
lui Wenceslas, nu este recunoscut ca rege al Boemiei decât cu puţin timp
înainte de moartea sa, în 1437, cu toate că fusese sfânt împărat roman din anul
1410.
Când László V (Posthumus), nepotul lui
Sigismund, moare, în anul 1457, George Podebrady, un nobil local, regent al
minorului László, este ales rege. A fost primul rege care a căutat sprijin de
la husiţii moderaţi. În 1417 este urmat de Vladislav (Ulászló) II, care
moşteneşte şi Ungaria în 1490. Habsburgii recapătă controlul asupra Boemiei şi
Ungariei prin dubla căsătorie a copiilor lor cu nepoţii sfântului împărat roman
Maximilian I. Însă poziţia conducătorilor Habsburgi în Boemia rămâne slabă.
Aristocraţia boemă este înfrântă în Războiul de 30 de Ani, în care i-a
sprijinit pe adversarii Habsburgilor, fapt care duce la pierderea totală a
independenţei Cehiei.
Husiţii
În 1415, Jan Hus, reformator boem,
participă pentru prima dată la Conciliul de la Constanţa. Critică secularizarea
bisericii şi astfel este condamnat ca eretic la arderea pe rug. Adepţii săi din
Boemia se revoltă împotriva lui Sigismund de Luxemburg, care îl asigurase pe
Hus că va avea liberă trecere, dar acum îl considera trădător. Husiţii
terorizează regiuni întinse din imperiu, iar unele dintre cruciadele organizate
împotriva lor eşuează. Numai divizarea husiţilor din 1433 a făcut posibil un
compromis cu facţiunea moderată a acestora, Sigismund revenind astfel în
Boemia.
Ungaria
Ungaria devine stat sub dinastia lui Árpád.
Nobilimea încrezătoare nu renunţă la privilegii nici măcar în faţa ameninţării
otomane.
Încă din vremea hunilor, în sec. IV-V,
nomazii au continuat să avanseze din stepele Eurasiei către Europa. În anii
900, maghiarii (sau ungurii) conduşi de prinţul Árpád se mută în teritoriul
lăsat de avari după înfrângerea din anul 796 în faţa lui Carol cel Mare. În
timpul raidurilor extinse de jefuire, maghiarii ajung până la Roma; după
înfrângerea din anul 955 suportată din partea armatei germane se stabilesc în
spaţiul transdanubian (Panonia), Ungaria de astăzi.
Prinţul Geza, urmaş al lui Árpád, se
converteşte la creştinism şi asigură familiei sale o poziţie de dominaţie. În
anul 1001, fiul său, Ştefan I (Sf. Ştefan), este încoronat ca primul rege al
Ungariei.
Cu sprijin german, acesta construieşte o
structură guvernamentală şi ecleziastică. Succesorii săi cuceresc Croaţia şi Transilvania,
unde s-au stabilit mulţi germani. În 1222, nobilimea îl forţează pe Andrei II
să emită Bula de Aur, care recunoştea drepturile nobilimii şi ale bisericii.
Regiunile germane din Transilvania primesc şi ele o autonomie largă. Dinastia Árpád
se sfârşeşte în anul 1301, odată cu moartea lui Andrei III.
În 1307, un membru al dinastiei franceze
de Anjou preia tronul, după o perioadă de frământări pentru putere. Ludovic I
cel Mare urcă pe tron în anul 1342 şi reuşeşte pentru un timp să scadă din
puterea baronilor. În 1370, îi succede unchiului său, Cazimir III, ca rege al
Poloniei. După moartea lui Ludovic, teritoriul este din nou divizat; Polonia
revine fiicei sale Jadwiga, iar fiica sa Maria şi ginerele său Sigismund îi
urmează la tron în Ungaria. În 1396, Sigismund suferă o înfrângere zdrobitoare
în faţa otomanilor la Nicopole, pe Dunăre. În schimbul sprijinului financiar,
baronii pretind tot mai multe privilegii de la monarhul din ce în ce mai
strâmtorat, care în 1410 devine rege al Germaniei, în 1419 al Boemiei şi în
anul 1433, împărat. După moartea ginerelui lui Sigismund şi a moştenitorului
acestuia, Albert de Austria începe o nouă luptă pentru tron. În Ungaria,
nobilul maghiar János Hunyadi devine regentului László Posthumus fiul lui
Albert. După moartea lui László, în 1457, maghiarii îl aleg ca rege pe Matei
Corvin, fiul lui Hunyadi.
În timpul domniei lui Matei Corvin, care
a menţinut o strălucitoare curte renascentistă, Ungaria a avut cel mai mare
teritoriu din istoria sa. Ocupă regiuni mari din Boemia şi Austria în timpul
campaniilor împotriva lui George Podebrady (care, ca husit, fusese excomunicat
de către papă) şi a împăratului Frederick III, care pretindea moştenirea lui László.
În final, Matei Corvin se împacă cu Frederick şi cu Vladislav (Ulászló) II,
succesorul lui George Podebrady, care este ales rege după moartea lui Matei
Corvin, deoarece acesta nu avea copii legitimi.
Ludovic II, fiul lui Vladislav, moare în
bătălia de la Mohács împotriva otomanilor, Ungaria fiind aproape în
întregime ocupată de aceştia. Cumnatul lui Ludovic, habsburgul Ferdinand I,
este acceptat ca rege al Ungariei doar în zona de frontieră dintre Ungaria şi
Austria.
